XVVânt dinspre Căliman

Prietinul meu, cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi, m-a luat într-o toamnă târzie, pe la Sfinţii Arhangheli, la munte, ca să împuşcăm ierunci. Am pornit din Folticeni înainte de a se face ziuă şi abia după ce am trecut Moldova, pe podul de la Mălini, a scăpărat soarele în promoroaca brazilor. Am suit aşa prin sate lungi şi printre păduri, în bătaia moale a clopotelor de la cai, subt cerul înalt şi curat; şi cătră amiază ne-am aflat la Ieslele-lui-Vodă. Acolo, lângă o colibă de fân şi la un foc cu fumegarea dreaptă şi lină, ne aştepta Chirică Ciuntu cu căluţii. Am dat drumul trăsurii; am încălecat tustrei pe câte un căluţ şi pe samarul celui de-al patrulea ne-am grămădit buclucurile; şi am intrat pe poteci bine cunoscute de Chirică în pădurile de la Stânişoara.

Eu ştiam ceva despre Chirică, din câte-mi vorbise despre el, pe drum, prietinul meu. Din când în când mă întorceam în şa, ca să am plăcerea să-i văd cânele. Avea un copoi mărunt, cu ochii deştepţi, pe care-l purta într-o desagă aninată la botul şelei. I se vedea numai capul castaniu şi sprâncenat c-o expresie comică şi plictisită. Când îl priveam eu, îşi pleca spre el ochii şi Chirică Ciuntu şi-l întreba, rânjind într-un dinte: Ce-i, măi Comedierule?

— Nu-i place, cucoane, călare, – mă lămuri el într-o vreme. Se uită el aşa prin pădure ş-adulmecă, şi tare i-ar mai plăcea s-o ieie pe o văgăună de pârău… Copoiul scheuna uşor, căscând.

— Cum grăiesc de vânat, el înţelege, urmă Chirică. N-ai mai văzut aşa dihanie. Îi umblă ochii şi botul ca la şerpe. De-aceea am şi eu aşa dragoste cătră el. Întâi îi tai lui din mămăligă şi-i pun deoparte, – şi pe urmă mănânc şi eu. La drum lung îl port în spate. Nici nu-l bat, nici nu-l asupresc. Şi să nu crezi mata, cucoane, că nu cunoaşte. Mi-i ca prietinul cel mai bun. Şi când i-oi da trei glasuri de corn, ori de unde ar fi mă-nţelege şi numai ce-l văd lângă mine cu limba scoasă şi vânturând din coadă…

— Cum ai zis că-l chiamă?

— Comedieru! De ce râzi, cucoane? I-am pus şi eu numele după breasla din care se trage.

— Ascultă, Chirică, interveni prietinul meu, care călărea înainte; bagă întâi de samă dacă roibul cu buclucurile e bine legat de coada calului tău şi umblă liniştit. Dacă n-ai nici o grijă dinspre partea asta, dă pinteni şi te-apropie de şaua boierului: în poiana asta poteca se lărgeşte. Şi spune-i de unde-ai dobândit tu capăul ista şi cât te costă. Ştiu eu că dacă nu spui istoria asta, te bolnăveşti.

— Cucoane, răspunse Chirică Ciuntu, dumneata mă cam iei în râs, da’ povestea mea ştiu eu că face să fie ascultată. Când spun ca-m dat pe Comedieru ista o vacă cu viţel, dintru-ntâi nimeni nu vrea să mă creadă. Dar după ce istorisesc, fiştecare mă crede. Aşa că al patrulea cal merge liniştit după mine cu buclucurile, şi samaru-i întreg şi fără lipsă, cum l-am alcătuit eu. Pot să m-apropii şi să vă spun că de-abia ieşisem din spital de la Broşteni acu’ opt ani şi domnu’ doftor Anghel mă bătuse pe spate şi-mi zisese râzând:

— Deacu, bre Chirică, ţi s-au închis căile vânatului.

Adicătelea îmi pocnise în vara aceea ţava dela puşcă în mână şi-mi fărmase degetele. Văzând că nu mă mai tămăduiesc cu buruieni, m-am înfăţişat la spital. După ce şi-o pus mânile în cap când mi-o văzut rana şi m-o suduit, – domnu’ doftor s-o apucat şi mi-o tăiet mâna stângă de la încheietură ş-o lepădat jos răutatea. Aşa m-am tămăduit în şase săptămâni; şi, ieşind în lume ciunt, domnu’ doftor mi-o spus râzând vorba aceea. Da’ eu, cum m-am văzut slobod numa’ două zile am stat acasă la nevastă şi pe urmă mi-am luat puşca cea cu ţava crăpată şi, coborând în târg la Folticeni, am dus-o la un neamţ armurier, cunoscut al meu, i-am dat două pielcele de jder şi el mi-o îndreptat-o, mi-o arămit-o şi mi-o întărit-o, de vânez cu ea şi-n ziua de azi ş-am s-o las şi la nepoţi. Am cercat-o să văd cum merge: mi-o plăcut. Am văzut că mă pot sluji cu braţul stâng – măcar că aveam numai un mont; ş-am râs în sinea mea de vorbele doftorului.

— Iaca vine şi nevastă mea de-acasă, cum îi lăsasem poruncă, în ziua de Sântilie. În târg, mare iarmaroc, cu panorame şi comedii. Am vândut vaca cu viţel pe care o adusese şi, sfătuindu-ne pentru târguieli, am făcut un ocol pe la bărătci ş-am intrat la o comedie. Acolo vedem noi câte-s pe lumea asta, până şi de cei care mănâncă foc: biata femeie se-ngrozise. Când iaca intră unul îmbrăcat cu roş şi galben şi cu comanac ţuguiet în cap. Era văruit pe obraz şi grăia stricat moldoveneşte. Aduce cu el un câne năzdravan, care umblă în două picioare. Mă uit eu la el: frumos capău. De ce Dumnezeu nu l-a învăţat la vânătoare şi-l aduce acolo să facă asemenea blăstămăţii nemţeşti? Scoate comedieru’ cela o coadă de iepure ş-o scapă jos. Pe urmă nu ştiu ce spune şi iese cu cânele. Alt comedier svârle coada de iepure în norod – şi zice s-o ascundă cineva în buzunar sau subt căciulă. Se-ntoarce celălalt cu cânele, – îi dă drumul şi-i hotărăşte să caute coada. Căţelul schiaună, – adică înţelege despre ce-i vorba, ridică botul şi adulmecă; intră în grămădirea ceia de lume, caută ici, cotileşte dincolo, şi numai ce se ridică pe umărul unui cioban şi-i trage cu dinţii căciula din cap. Acolo era coada de iepure.

— Aşa câne face multe parale, zic eu în gândul meu. Ş-aşa mi-o plăcut mie şi mi-o fost de drag, c-am stat eu în ziua aceea nedeslipit de lângă comedie. Am aşteptat să s-astâmpere nemţii, am şpionat să văd ce fac cu cânele şi unde-l ţin ascuns. N-am putut afla nimica. Am mai stat eu o zi, am mai stat două. Am stat o săptămână ş-am cheltuit vaca cu viţel. Până ce mi-o căzut la îndămână cânele, într-un cotlon, lângă căruţa comedierilor. L-am amăgit c-o bucată de carne friptă, l-am pus în traistă, şi l-am suit cu mine la munte. Apoi l-am învăţat la toate felurile de vânători. Şi măcar c-o rămas comedier, da’ altu’, vânător ca el, nu cred să se afle…

— Vrasăzică l-ai furat, bade Chirică!

— D-apoi cum! Doar nu era să-l lăs să se ticăloşească pe la iarmaroace. Aicea-i merge mai bine. Şi-n codru trăim noi cum ne place nouă.

Când ne oprirăm în popasul de sară, de ceea parte de munte, la cumătrul Axinte, urmării cu atenţie toate manevrele lui Chirică, ca să-şi îndestuleze întâi şi întâi pe Comedieru lui. Îi vorbea hrănindu-l, apoi îi aşternu culcuş desaga în care-l purtase. Şi, întinzându-se şi el alăturea de câne, pe maldăr de fân, îşi trase cojocul până sub bărbie şi începu a spune pădurarului de gazdă o mulţime de minunăţii pe care le săvârşise el, împreună cu Comedieru lui. Fiinţa-i măruntă, uscată şi nervoasă, cu ochii căprii şi cu zâmbetul într-un dinte ca un rânjet, avea parcă ceva înrudit cu cânele. Erau doi tovarăşi pe care-i ducea alături aceeaşi patimă, – spre lumea unor jivine nenumărate şicare nu s-au mai văzut. Necontenit înşelaţi, îşi reluau întruna drumul. Fără dezamăgire şi fără trudă.

— E vânător vrednic, îmi zise prietinul meu, şi foarte rar greşeşte. Cu toate acestea, îi place să povestească isprăvi de care eu totdeauna mă îndoiesc. Să-l pun, de pildă, să-ţi istorisească cum a gonit Comedieru lui un cerb o zi şi o noapte, prin trei ţinuturi de munte. Şi până ce nu i l-a adus la puşcă nu s-a lăsat. Când a căzut cerbul, a căzut şi cânele. După asemenea poveşti se cunoaşte că-i adevărat vânător. Spune, Chirică, cum a fost cu cerbul cela pe care l-a gonit Comedieru tău trei zile?

— Hei, cucoane, asta-i o întâmplare grozavă! tresări puşcaşul de lângă cânele lui.

Îndată începu să înşire cu patimă şi cu bogate amănunte goana aceea, pe care din an în an o amplifica ş-o înflorea, spre lauda tovarăşului său. Apoi rămase pe gânduri în lumina slabă a lămpii din ocniţa sobei. Cumătrul Axinte îşi isprăvea de fumat luleaua grămădit asupra vetrei şi cu pletele revărsate peste ochi. Din când în când, scuipa în spuză şi mormăia ceva – ca un răspuns târziu la minciunile Ciuntului. Eu şi prietinul meu stăteam întinşi pe lăiţi, înveliţi în pleduri, cu capetele subt icoane, şi ascultam un şuer uşor de vânt în brazii de afară.

— Aţi adormit, cucoane? întrebă Chirică, cu sfială.

— Ce este? răspunse tovarăşul meu.

— Credeam c-aţi adormit. Ascultam cum vine vântul de la munţii cei mari.

— Care munţi mari?

— Sunt, cucoane, nişte munţi mari, unde-am fost eu de două ori. Tot suim şi trecem de Dorna. Şi pe urmă iar suim şi mergem. Trecem de Păltiniş şi Drăgoiasa şi intrăm în nişte singurătăţi. Ş-apoi se văd munţi mari, unde stau ciobanii cu capu-n pâclă şi cântă din fluier. Şi sate nu mai sunt nici cătră miezu-nopţii, nici cătră amiază, nici la răsărit, nici la asfinţit. Şi mai mare peste toate-i tata munţilor, Călimanu’, – care se suie până la nouri. Iar după ce umblu vreme multă pe poteci grele, hodinesc într-o peşteră, pe cetină uscată, ş-aprind un focuşor şi stau cu cânele şi ne gândim cât avem de suit a doua zi până-n locurile cele mai depărtate de oameni. Îi noapte de toamnă ca acuma şi vânturile dorm sus, subt brazi bătrâni de la începutul lumii. Aşa-i de mare tăcere, că s-aude cine ştie unde, în ponoare depărtate, cum bate ţâncu-pământului. Când nu mai sună nimica şi s-o stâns şi focul, – aud inima Comedierului lângă mine, ca un ceasornic… Aşa stau, mai mult treaz. Mai zvârl un vreasc pe foc. Şi nu pot să spun că nu mi-i frică. Mă simt ca într-o împărăţie străină. Ş-apoi târziu, când prinde a curge de sus cătră văi vântişor ascuţit, ştiu că-s aproape zorile. Pun pe Comedier în traistă şi ies la potică. S-aprinde lumină la răsărit şi eu sui prin pustietăţi până la vremea prânzului. Atuncea abia ajung la un sălaş de om. Vieţuieşte acolo, într-o poiană ascunsă, un huţan14, un fel de om sălbatic, cu nevasta, fetele şi feciorii. Are oi şi vite albe. Casa lui, în vremea verii, e o colibă rotundă de trunchişori de brad împreunaţi la vârf. Pe-acolo prin vârf, iese fumul şi se vede cerul. Iar în vremea iernii se trage într-un bordei adânc săpat subt stâncă. Acolo pe lângă păreţii acelui bordei, numai lăiţi, poclăzi şi cojoace, şi-n fund putini înfundate cu brânză. Şi vitele-i stau în alt bordei, alăturea; şi oile în ţarc şi subt perdea. Ş-acel gospodar poartă ca toţi huţanii nădragi roşi şi căciulă de vulpe. Iar femeile catrinţe, – ca ş-a-noastre. Îi dau bunăziua şi-l îmbrăţoşez, – iar el se bucură şi răcneşte la muieri să gătească mâncare şi băutură. Gustăm rachiu de afine şi mâncăm friptură de berbece cu pită de săcară. Şi pe urmă întreb:

— Bade Ile, cum trăieşti dumneata în asemenea pustietăţi?…

— Apoi măi frate, zice el, noi huţanii am fost aşezaţi în munţii aceştia de cătră Domnul Dumnezeu dintru începutul lumii. Şi tot ne-au cuprins şi ne-au ros neamurile străine, – iar noi ne-am tras tot cătră locuri singuratice şi slobode. Aşa eu, văzând că pier şi mă înăbuş, m-am suit pe Căliman, mai aproape de Dumnezeu. Ş-aici am să mor. Iar după ce-oi muri, băieţii şi fetele mele s-or amesteca cu noroadele.

Ş-aşa stau eu la sălaşul huţanului şi uit de lume. Şi intru în pădure cu Comedieru şi-i dau drumul, şi se duce ţăhnind şi se scufundă în depărtări până ce-mi cântă numai ca-n vis. Vin în zbor ierunci şi se aşază în brazi, aproape de ţiitoarea mea şi se uită la mine fără frică, cu ochii lor roşi. Şi iată într-un rând, în amurg, stând aşa subt cer şi-ntre codri, s-apropie asupră-mi bătaia capăului, – şi-mi zvâcneşte inima în coşul pieptului. Ţah-ţah, ţah-ţah, ca un clopoţel. Şi numai ce-aud duduind poteca. Ş-odată mi se arată fiare nalte cu coarne ţapoşe, suflând foc pe nări. Am rămas încremenit, cu arma ca un vreasc în mână.

M-am înfricoşat; am dat din corn cânelui; şi m-am întors la bordeiul huţanului. Îi spun lui întâmplarea şi el începe a râde.

— Aceia, zice, nu eşti dumneata vrednic să-i dobori. Sunt zimbrii cei bătrâni. Nicăierea pe lume nu se mai află, căci pretutindeni au pătruns oameni. Numai în prăpăstiile Călimanului au găsit tihnă.

Ciuntu tăcu şi cumătrul Axinte scuipă în şperlă15 şi mormăi cu pletele-n ochi.

— Poate dormiţi, cucoane? întrebă puşcaşul.

— Nu dormim, răspunse prietinul meu. Îţi ascultăm palavrele. Măi Chirică, dacă socoţi tu că putem noi crede basme, apoi te-nşeli.

— Care basme, cucoane? de două ori am făcut drumul, aşa precum am spus, ş-am avut gazdă la badea Ile Huţanu.

— Şi se uitau ieruncile le tine?

— Se uitau, cucoane. Pe Dumnezeul meu că se uitau.

— Dar zimbrii…?

— I-am văzut, cucoane, răspunse c-un glas schimbat şi scăzut puşcaşul. Ş-am vorbit despre ei cu Huţanu. Am auzit în brazi vântul de-acolo – şi mi-am adus aminte. Îmi spunea Ile Huţanu şi despre cerbi. Este unul mai bătrân decât toţi, care se arată numai în noaptea Anului Nou, la soborul sălbăticiunilor, pe ţancul cel de sus a muntelui. Pe-acela eu nu l-am văzut. De ce să spun că l-am văzut, dacă nu l-am văzut?

Prietinul meu tăcu şi ascultă o vreme în brazi şi-n cercevele vântul care venea din Căliman.

— Ciuntu spune minciuni ca-ntotdeauna, îmi zise el cu seriozitate. Asta-i patima lui. Şi trebuie să stau, să cuget şi să dezleg ce-i adevărat din tot ce ne-a înşirat. Cu toate acestea, sunetul de cascadă de afară vine dintr-acolo. Este şi unul Ile Huţanu. Sunt şi ierunci care se uită mirate cu ochii cercuiţi roş. Eu îl înţeleg pe Ciuntu ce voieşte. Aşa încât, cum or cânta cucoşii straja a treia, el trebuie să se scoale să pregătească caii şi să ne-ncarce gospodăria. Aici nu mai avem ce face. Trebuie să mergem spre Căliman, într-o regiune unde mai sunt posibile minunile…