XVII Kiki dă examen în faţa onoratei comisii

În gară, la un tren târziu de noapte, ne aşteptau doi cunoscuţi vechi ai tovarăşului meu, doi răzeşi din valea Racovei. S-au bucurat foarte când ne-au văzut coborând, cu puştile şi blănurile.

— Aceştia sunt prietini din tinereţă…, îmi zise doctorul Andrei Botezatu, tovarăşul meu. De treizeci de ani eu n-am lipsit niciodată toamna, ori iarna, de la vânătorile lor la stuhuri…

Răzeşii îmi strânseră mâna şi râdeau tăcut, arătându-şi dinţii în lumina lunii.

Eu ştiam cum îi chiamă şi de unde-s, căci doctorul îmi vorbise, în tren, destul de amănunţit despre dânşii.

Erau doi oameni scunzi şi rotofei, bine hrăniţi şi iubitori mari de vin. Obrajii rumeni şi ochii ageri dovedeau încă tinereţă, deşi bărbile şi mustăţile, tuşinate scurt, luceau ca şi omătul. Umblau sprinteni înaintea noastră, cu ciubotele lor nalte de iuft, cu căciulile brumării ţuguiete şi-n scurtele de şiac căptuşite cu vulpe. Două săniuţi cu câte doi cai aşteptau în dosul gării, pe calea lucie. Cuconu’ Neculai Biţoban, cel care vorbea mai gros dintre dânşii, luă subt aripa lui pe doctor. Cuconu’ Iancu Iorga, poftindu-mă tainic c-un glas subţiratic, desfăcu blana mare de berbec: intrarăm în ea alături şi ne învălirăm strâns până la şolduri.

— De-acu’ putem merge până la capătul pământului, îmi zise răzăşul meu, râzând iar în lună, şi simţii de la el spre mine un abur de vin.

Zurgalăii se deşteptară deodată, armonizaţi pe două tonuri. Se împărecheau plăcut şi glasurile conducătorilor: Biţoban înainte, gros şi moale, – cuconu’ Iancu Iorga lângă mine, blând şi subţire. Săniile cu oplene lunecau uşor şi iuţi pe drumul lin şi împrejurimile scăpărau vioriu subt luna plină. Se desluşeau departe crânguri cafenii şi după ele table argintii de apă îngheţată.

Drumul acesta în blăni calde şi la un ceas târziu de noapte prin singurătăţile vasluiene îmi pare episodul cel mai de căpetenie şi mai plăcut al vânătorii noastre. Subt bolta de cristal naltă până la stele, în aerul curat şi rece, navigam spre un ţărm necunoscut.

Nu-mi putui stăpâni o îngânare, mai mult pentru tovarăşul meu:

— Frumos drum!

Ş-avui îndată păreri de rău c-am rupt farmecul. Răzăşul râse subţirel.

— Gerul a făcut pod peste toate, îmi răspunse el. În asemenea vreme ne simţim şi noi slobozi şi avem plăcerea să înhămăm caii. Trecem peste dealuri şi colnice, prin văi şi peste ape. Căci când desfundă Dumnezeu ploile toamnei, ori când se revarsă apele primăverii, stăm în bârlogurile noastre ca-n închisori. Noi, în ţinutul acesta al Vasluiului, nu ştim ce-s drumurile pietruite. Şi socot că nici copiii copiilor noştri n-or şti, căci suntem prea departe de lume. Ş-au să trăiască şi ei, cum am trăit şi noi, ca-n vremea lui Ştefan-Vodă cel Bătrân…

Mă întorsei în căldura blănurilor spre el. Îi luceau dinţii în lumina nopţii, dar nu mi se părea că glumeşte.

— De ce ca-n vremea lui Ştefan-Vodă? întrebai eu.

— Aşa. Trebuie să ştii şi dumneata că-n vremea aceea s-a întâmplat aici la noi, în văile Racovei, mare război cu turcii. Şi i-a răzbit Ştefan-Vodă pe păgâni numai din pricina glodurilor, a smârcurilor ş-a negurii. Aşa, dac-ar fi drumuri bune, ar veni alţi duşmani împotriva noastră. Mai bine trăim noi astfel nestricaţi şi nebântuiţi, cu rânduielile noastre cele de demult, iar în preajma Bobotezei, la vremea gerurilor, aşază Dumnezeu drumurile acestea line şi minunate, pentru plăcerea noastră. Mai mult nu ne trebuie…

Tovarăşul meu avea o vorbă uşoară şi tainică, la care răspundea basul lui Biţoban din sania dinainte. Biţoban însă vorbea despre altceva.

— El vorbeşte despre vânat şi despre câni, mă lămuri Iancu Iorga. El şi când doarme vorbeşte despre asta şi vânează şi-n vis…

— Aşa-i de mare vânător?

— D-apoi cum. Nu-i însă mai mare decât alţii. El mai scapă câte-o vulpe, ori câte-un iepure. Din faţa puştii mele însă niciodată n-a trecut vânatul mai departe. Şi are el de anul trecut un fleac de câne, cu care eu nu mă pot împăca. I l-a adus domnu’ doftor.

— Ştiu. Mi-a vorbit doctorul în tren despre asta. E vorba de un basset. E rasă aleasă. Vulpar bun şi mână şi iepurii.

— Nu ştiu. Eu cu asemenea dihanie nu mă pot împăca. Mai întâi că-i mititel şi cu picioarele strâmbe. Ce ispravă poate face un asemenea câne? Când fuge parcă înoată şi i se târâie pântecele de pământ. Noi avem capăi mari, pe care i-am apucat de la bătrâni. Înşfacă vulpea de după ceafă ş-o scutură ş-o vântură ca pe-o mâţă. Şi-l şi chiamă Kiki!

— Cum?

— Kiki! Spune dumneata dacă aista-i nume de capău. Eu am doi, dar capăi cum se cade. Pe unul îl chiamă Şoimu şi pe celălalt Dudaş. Şi am ş-o capaucă bătrână, pe care o scot mai rar. Aceleia-i zice Năpârca. Da’ de Kiki eu n-am auzit de când sunt!

— Apoi să vezi dumneata, cucoane Iancule, cerc eu să-i explic; căţelul acela întâi şi-ntâi a fost al cucoanei doctorului; şi dumneaei i-a pus asemenea nume. Iar doctorul, înţelegând că-i vânător, l-a adus aici şi l-a dat pe mâna lui cuconu’ Niculai Biţoban. Numele nu i l-au mai schimbat. Dar am aflat că se poartă bine.

— Cine?

— Căţelul!

— Kiki? rânji cuconu’ Iancu Iorga, şi se grămădi asupra blănii de berbece, ca să poată râde mai bine şi cu toată pofta.

Am păstrat tăcerea, nevoind să m-amestec într-o chestie locală de politică vânătorească. Însă cuconu’ Iancu Iorga mai ales cu numele bassetului nu se putea împăca.

— Şi din când în când îl rostea comic, – parcă sughiţa. Încet-încet însă s-a liniştit şi gerul nopţii i-a răcorit obrazul îmbujorat. Plutirăm vreme îndelungată subt lună, în peisagiul vioriu. Vedeam înainte-mi pe orizontul miezului nopţii, carul mare, cu oiştea întoarsă. Stelele-i clipeau albe în adâncimile lor. Se apropia dimineaţa. Simţii şi-n coada ochiului drept, în gene, mănunchi de raze de la luceafărul zorilor. Căzui într-o aţipire scurtă, – ca şi cum m-aş fi scufundat spre alt tărâm.

Mă deşteptai între glasuri vesele. Caii răsuflau aburi subt o streşină neagră; săniile se alăturaseră, şi pe-o uşă mare deschisă ieşeau doi răzăşi străini, mai tineri decât tovarăşii noştri. Lucirea zorilor le bătea în obraji. Din şandramaua de unde ieşiseră, pătrunse până la mine miros de făină proaspătă de păpuşoi. Îndată îmi zvoni în urechi şi freamătul apei. Huruiau pietrele şi bătea teica.

— Asta-i moara lui Biţoban, îmi zise cuconu’ Iancu Iorga. Facem aici popas, până ce se luminează bine de ziuă. Am adus aici şi cânii. Ai să-i vezi dumneata pe aceia şi ai să vezi şi pe Ki-ki! Gustăm ceva şi îndată ieşim şi căutăm stuhurile şi rădiurile.

Era bine şi-n moara lui Biţoban. Şi, stând lângă un jar năprasnic în odaia morarului, atât Biţoban, cât şi Iancu Iorga şi-au adus copoii, ca să-i cunosc numaidecât şi să ştiu cu cine am de-a face. Cânii tovarăşului meu de sanie erau într-adevăr nalţi şi pieptoşi şi aveau în sprâncenele şi-n părul lor semne de vânători, dar şi multe semne amestecate de corci. Aveau în ei şi ceva de dulăi ciobăneşti.

— Buni câni! zise doctorul.

— Ce, cucoane! îşi umflă pieptul şi se înălţă Iancu Iorga. Eu pe Dudaş şi pe Şoimu nu-i dau pentru o moşie. Aşa câni nu găseşti dumneata, să umbli toată ţara Moldovei!

— Aşa este, încuviinţă doctorul privind cu plăcere în juru-i. Dar Kiki unde-i? Iaca şi Kiki. Aista-i căţelul pe care l-am dăruit eu lui cuconu’ Neculai Biţoban. Face vreo ispravă, cucoane Neculai?

— Cum nu, domnu’ doftor? se poate? răspunse blajin răzăşul. Eu cu căţelul ista, când ies, am aşa o plăcere – parcă m-aş înţelege ş-aş vorbi c-un om…

Iancu Iorgu îmi făcea semne cu ochiul şi râdea.

— Nu râde, cucoane Iancule, îi zise grav celălalt răzăş. Eu l-am văzut ce poate. Şi azi, cât îi el de mitetel şi cu picioarele sucite, se chiamă că dă examen. Ş-apoi, după asta, om preţui ce ai dumneata şi ce am eu.

— Bine, bine… se stăpâni Iancu Iorga. Ai dreptate şi dumneata, cucoane Neculai. Văd eu că ai slăbiciune pentru asemenea căţel boieresc. Iar până ce-om ieşi, ştiu eu că ai dat poruncă, după datină, morarului să aducă un căuş de fruntea făinii; şi să zvârlă pe cărbuni nişte caraşi prinşi în noaptea asta la produfuri. Îi tăvălim după aceea într-o salamură cu ardei şi mămăliguţa o mestecăm mult ş-o coacem bine. Apoi la asemenea lucru se întovărăşeşte rachiul de prune – grozăvie!

— Aferim! încuviinţă Biţoban. Aşa să fie precum spui. Dumneata, cucoane Iancule, grăieşti uşor, însă cu mult meşteşug. Eu măcar că am viers mai gros, – cu dumneata nu mă pot lua la clanţă. Numai cât astăzi eu puterea mea am să mi-o arăt cu căţelu’ ist’ cu picioarele strâmbe. Ş-apoi pe urmă oi vedea eu ce-ai să mai zici…!

Am râs cu toţii şi ne-am bucurat, căci intra şi morarul, cu ceaunul de mămăligă şi caraşii. Şi, gustând şi cinstind, am stat la sfat până ce s-a făcut ziua mare. Iar Dudaş şi cu Şoimu numai de vorbit nu vorbeau, cum ne arăta şi ne dovedea cuconu’ Iancu: ni se uitau în ochi şi ne urmăreau toate mişcările. Eu totuşi această agerime a lor eram foarte înclinat s-o atribui foamei. Nu mi se păreau tocmai bine hrăniţi şi clămpăneau prea tare când se aţineau şi prindeau din zbor o bucată de mămăligă ori un os de peşte. Kiki, însă, neam boieresc, somnoros şi gras, numai de câteva ori îşi ridică botul de lângă coadă, cum sta culcat covrig pe pat lângă stăpânu-său, şi-şi întinse nasul fin spre mine mirosindu-mă. Simţise că l-am mângâiat pe urechile mătăsoase şi lungi, ş-avea în ochi o bunătate ş-o inteligenţă vie care mă mişcară. Îmi era milă de el ş-aveam îndoieli faţă de încercarea la care era pus, – când îl comparam cu tovarăşii lui nalţi, pieptoşi şi cu capetele mari.

Ieşirăm în sfârşit în ziua albă, care scăpăra de soare şi ger. Trecurăm în lungul lăptocului ş-al gârlei, şi dădurăm în stufăriile cele nalte ale iazului. Cei doi câni ai lui Iancu Iorga intrară cu putere şi curaj în desime. Legănându-se pe labele-i strâmbe, îndrăzni şi Kiki să se aventureze după dânşii. Şi-ndată cum intră, dădu glas, subţire şi muzical.

— Aici este vulpe… ne îndemnă cu voce scăzută Biţoban. Înşiraţi-vă!

— Aş! el bate de frică!… răspunse cuconu’ Iancu, cât în şagă, cât într-adins. Dar hai să-i facem lui cuconu’ Neculai plăcere.

Trăgând cucoaşele puştii, o apucă răpegior înainte spre o curmătură a stufului. Pe malul celălalt se aflau trecuţi ceilalţi doi vânători mai tineri. Izbucniră şi ţăhniturile lui Dudaş ş-a’ lui Şoimu. Şi pana stuhului se scutură în mijloc, unde era desimea şi tăria.

Când bătăile cânilor celor mari se întăriră, ne oprirăm neclintiţi pe maluri. Acuma se vedea lămurit fiorul vulpii prin mijlocul desimii. Copoii lui Iorga o urmăreau cu zgomot, rupând şi călcând trestia căzută. Şi fiorul cel dinainte mergea lin, ca o dâră pe apă.

Deodată, scurt şi energic, tresări iar glasul căţelului. Îmi simţii inima înfierbântată în piept – căci în bătaia bassetului răzbătuse ca o chemare anumită.

— Adierea de pe pămătufurile stuhului se abătu şi coti. Căţelul era la coada dihăniei ş-o mâna afară. Urmăream pe deasupra fuga pripită a vulpii spre scăpare, spre margine, spre puşca lui Iancu Iorga, Şi ţăhnitul subţire şi pătrunzător stăpânea din adâncimile stuhului pe toţi vânătorii împrăştiaţi şi neclintiţi şi amândouă coastele văii încununate de rădiuri şi ponoare. De-abia într-un târziu luai sama că dau glas şi cânii cei mari. Vulpea izbucni cu coada târâş pe omăt în preajma lui Iancu Iorga. Răzăşul o abătu scurt c-un foc de puşcă. Bassetul se arătă numaidecât din stuh, înotând cu hărnicie ş-o ajunse când îşi isprăvea zvârcoliturile. Ţupăi în jurul ei cu luare-aminte, o mirosi atent, apoi o părăsi cu grabă şi se întoarse iar la desime. Ţăhnitul lui energic şi subţire tresări îndată iarăşi şi rămăsei cu ochii aţintiţi asupra altei unduiri line, pe subt care îşi tăia drum tainic şi scăpare altă sălbăticiune.

Ziua aceea prin stuhuri a fost plină de mişcare şi peripeţii dramatice. Dudaş şi Şoimu s-au purtat şi ei cu vrednicie. Pe lângă două vulpi, acolo la moară, au mai căzut trei la coada iazului şi alta în rădiacul Hulubului. Dar peste toată vrednicia cânilor celor mari se înălţa căţelul cu picioarele sucite al lui cuconu’ Neculai Biţoban. Umbla ca zvârluga prin desime, cu hotărâre şi fără oboseală – cu nasu-i fin întins şi pipăind omătul şi pământul. Putoarea sălbăticiunii era pentru el ca un fir solid pe care umbla fără greş. N-avea nevoie de ochi. Dădea glas puternic prietinilor lui şi fugea cu ardoare pe urma firului mirositor. La urmă îşi făcu proba şi la câmp deschis. În capătul din vale de la rădiacul Hulubului dădu peste un covru de iepure. Sălbăticiunea ţâşni cu urechile înălţate şi căţelul se abătu spăimântat la o parte. O clipă stătu strâmb, privind numai c-un ochi pe fugar. Apoi, primind în nări mirosul, porni la deal pe urma vânatului, ţăhnind pe alt ton, mai dulce şi mai stâns.

Vorba lui cuconu’ Iancu, care se strica de râs: înota cu labele strâmbe şi-şi târâia pântecele pe omăt. El de-abia suia prin cornul rădiului, şi iepurele trecuse dealul. Hai-hai, domol, dând glas: ţah-ţah! – sui şi el pe urma iepurelui şi trecu dealul.

— Acuma, până ce l-a aduce înapoi, putem fuma o ţigară…, vorbi cu fudulie cuconu’ Neculai Biţoban.

Am fumat câte o ţigară ş-am aşteptat, rânduiţi în preajma tufărişurilor. Ş-am auzit într-un târziu ţăhnitul subţire al căţelului. Iepurele a apărut în vârful dealului, cu urechile ţapoşe. A stat privind valea şi împrejurimile: apoi, fără să-i pese de urmăritorul nevăzut, începu a juca în trei picioare coborând la vale, spre puştile vânătorilor. Se arătă şi căţelul drept pe urma lui – parcă născu din omăt, cu urechile-i mari fluturând; – înota cu statornicie şi dădea glas cu încăpăţânare. Când sună puşca, valea se umplu de ecouri şi ţăhnitul lui se stânse deodată. Cu limba lungă şi gâfâind, veni să miroasă vânatul. Apoi îşi ciuli urechile şi-ntoarse un ochi: îl chiema cuconu’ Neculai cu glas desmierdător, ca pe-un copil. Când înţelese chemarea, veni foarte bucuros, râzând cu toată mutrişoara lui deşteaptă, şi îndeplini un lucru care birui cu desăvârşire pe Iancu Iorga. Se aşeză popândoc pe coadă şi ridică amândouă labele de dinainte lângă botu-i fin. Primi din degetele bătrânului o pătrăţică de zahăr ş-o cronţăi în dinţi cu plăcere, închizând pe jumătate ochii omeneşti.

— Apoi s-o sfârşit! strigă subţire Iancu Iorga, zmulgându-şi căciula din cap şi trântind-o de pământ. Mă-nchin şi nu mai am nimica de spus. Ne suim răpede-n sănii şi mergem la mine acasă, unde ne-aşteaptă femeia c-un cuptor de plăcinte. Şi dau cep la un butoiaş de vin de poamă fragă.

S-a încins chef mare la răzăşii din Valea Racovei în sara aceia, pentru căţelul cu picioarele strâmbe. El însă îşi primise plata, bucăţica de zahar. Cum a dat la lumină şi la căldură ş-a scăpat de mângâieri şi de laude, s-a furişat într-un colţ de divan, s-a făcut covrig ş-a adormit răpus de trudă. Visa că urmăreşte dihănii, scheuna şi ţăhnea abia auzit, pe când noi beam vin de poamă fragă şi mâncam plăcinte moi.