Despre această Ţară şi despre vânat şi pescuit

Prefaţa autorului din 1 octombrie 1936

Acum câţiva ani, d-l Bădăuţă a tipărit o foarte frumoasă carte. Puţini au văzut cuprinsul ei; e o carte de ilustraţii fotografice. Puţini cunosc materialul de inspiraţie al acestei cărţi, pentru că românul, fiind din naştere esenţial şi integral patriot, n-are nevoie să-şi cunoască ţara. Patriotismul verbal se poate lipsi de faptă, chiar atunci când ea ne leagă de trecut şi de Dumnezeu; iar albumul d-lui Bădăuţă e o asemenea faptă.

În această carte vorbesc priveliştile şi oamenii acestui pământ. Munţii în care au împietrit parcă îndrăzneli de gândire singuratice; pâclele care acopăr liniştile văilor; apele care zvonesc cântarea vieţii etern înoite; codrii care suie râpile şi coboară văgăunile, deschizând luminii poieni şi grămădind întuneric în sihle nestrăbătute; satele înşirate pe coline, cu bisericile poetice; Dunărea şi Marea; oameni în costume pitoreşti râzând clipei care trece; cartea aceasta e un tribut de pietate Celui care eliberează necontenit minunile, de la mărgăritarul din scoica oceanului până la zâmbetul delicat al unei fecioare din munţii Bucovinei.

Psalmistul cel din veacuri a spus frumos cu vorba ceea ce dl Bădăuţă exprimă cu imagini fotografice: „Doamne, Dumnezeul meu, zic, chipurile şi priveliştile aceste, ca şi David regele-poet; mare şi minunat eşti tu: cu slavă şi cu strălucire împodobit!

Te îmbraci în lumină ca-ntr-o haină; întinzi cerul ca un cort.

Tu din ape îţi faci lăcaşurile cele de sus; nourii sunt căruţa ta şi te porţi pe aripile vânturilor.

Tu faci vânturile, trimeşii tăi şi flacările focului sunt slugile tale.

Cât de minunate-s lucrurile tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut şi e plin pământul de făptura ta!

Toate de la tine aşteaptă să le dai hrană la vreme:

De le-o dai ele-o primesc; de le iei duhul, mor şi în ţărână se prefac.

De priveşti pământul, el tremură; de te-atingi de munţi, ei fumegă.

Când trimeţi tu, însă, duhul tău, toate iarăşi se zidesc şi se înoieşte faţa pământului!”

Răsfoiţi aceste planşe, ca să vedeţi câte frumuseţi cuprinde pământul românesc. Să nu aveţi, însă, nici o clipă de mândrie, căci toate sunt ale Celui ce clădeşte, preface şi înoieşte. Omul zgârie îndeobşte faţa pământului şi o pătează. Cele etern-frumoase sunt numai ale lui Dumnezeu.

Uitaţi versurile proaste pe care le-aţi învăţat cândva în şcolile primare:

Uitaţi paginile de antologie ieftină, discursurile de lirism şi prezumţie, căci nouă nu ni se datoreşte nimic din ce-i frumos pe acest pământ românesc. Nu ni se datoreşte nici măcar păstrarea a tot cei primitiv, căci, unde s-a putut, sondele au spart scoarţa pământului, fierăstraiele au ucis pădurile. Unde au spart, n-au adus nici o compensaţie; unde au ucis, n-au aţâţat din nou viaţa; au rămas munţi dezgoliţi şi dealuri care se risipesc în văi. Minunea priveliştilor primitive s-a păstrat în afară de voinţa şi tendinţa oamenilor trecători. Aceşti oameni trecători niciodată n-au cunoscut-o; au preferat ţinuturile şi priveliştile la modă din alte ţări, unde au risipit averile agonisite de alţii. Cătră minunile acestea primitive nu sunt drumuri; în preajma lor nu se află locuri de popas, omul trecător n-a cheltuit pentru ele nici dragoste, nici inteligenţă.

Aşa încât, iubiţi prietini şi fraţi, să nu cădeţi în păcatul mândriei. Numai după ce vom fi adaos ceva al nostru la frumuseţa lor, după ce le vom recunoaşte şi le vom împresura cu iubire, după ce pionierii vor tăia şi vor aşterne drumuri, după ce oameni de treabă vor deschide hanuri romantice şi prietineşti drumeţilor, după ce, lăsând în raft cartea, vom merge cu piciorul cercetând toate ca într-o călătorie de ispăşire, după ce ne vom simţi intrând în noi dragostea acestui pământ ca un suflet al strămoşilor, numai atunci vom avea dreptul să ridicăm ochii şi să mulţămim cu umilinţă Celui pe care-l invoca regele psalmist de demult.

Răsfoiţi aceste planşe numai în tihna chiliei voastre; după aceea nu lăsaţi să treacă zadarnic anii voştri. Dacă nu sunteţi vânători şi pescari, puneţi mâna pe toiag şi colindaţi moştenirea aceasta fără păreche. Nicăieri în lume nu sunt locuri mai frumoase.

N-am spus că avem cele mai alese frumuseţi din lume, ci că şi aici sunt privelişti tot aşa de frumoase ca cele mai lăudate de aiurea. Cel care vede Delta înţelege singurătăţile Africii. Cel care suie în Călimani ori pe Retezat, ori pe Ceahlău a trecut în zona fără de prihană a altei lumi.

Cei care sunteţi vânători ori pescari n-aveţi nevoie de îndemnul meu ca să ieşiţi în mijlocul naturii. După ani de rătăciri şi practică, văd că încă îmi mai rămân totuşi destule, necunoscute, şi vă îndemn pe cei de la câmpie să vă suiţi la munte, să ascultaţi cerbul la începutul toamnei, iar pe tovarăşii vânători din munte îi sfătuiesc să încerce farmecul unei zile cu luntrea în singurătăţile pruteţurilor ori dunăriţelor.

Fără îndoială că vânatul şi pescuitul sunt cele mai vechi sporturi, cu observaţia că s-au născut sub presiunea necesităţii şi n-au devenit divertisment decât cu timpul. Pescuitul primitivilor era agerime; vânatul – forţă şi rezistenţă.

Omul de azi nu mai întrebuinţează aceste însuşiri ca să-şi agonisească hrana. Cu peşte de undiţă şi cu mămăligă de râşniţă nu te îngraşi, cum foarte potrivit observă dictonul popular. Pământul şi animalele domestice răspund îndestulător nevoilor lui de hrană; munca se cheltuieşte în alte direcţii, în domenii diverse cu meşteşuguri nouă; vânatul şi pescuitul au rămas o patimă, cum spun ţăranii noştri.

Cât de departe, din trecut, vin pornirile care dorm în noi şi se deşteaptă în anume împrejurări cu nebănuită putere, poate oricine să mărturisească aducându-şi aminte de primele impulsii vânătoreşti. Copilul doreşte să întovărăşească în expediţie pe tatăl lui ori pe fratele mai mare; pe urmă devine neliniştit în dorinţa nebiruită de a poseda o armă; după aceea, cătră şaisprezece ani, porneşte acele expediţii fără sfârşit din zori şi până în noapte pe coclauri şi în preajma apelor.

În această strădanie nu-i decât plăcere pură. E o cheltuială enormă de energie, din care lipsesc cruzimea şi foamea ancestrală. În visurile acestei epoci a vieţii mele, eram copleşit de un fel de febră, în care îmi apăreau în cantităţi impresionante vânaturile pământului paradisiac din preistorie. Din somnul puţin şi agitat astfel, mă trezeam ades, ca să ascult dacă nu s-a stârnit o vreme rea afară; ieşeam uneori ca să privesc stelele nopţii; îmi făceam socoteala dacă am suficiente muniţii pentru ziua unică – izolată – devenită scop suprem al existenţei.

Începutul acestei pasiuni are totdeauna ceva dramatic. Îmi aduc aminte că aveam mai puţin de cincisprezece ani când am ieşit, într-o primăvară, cu puşca, spre revărsările de apă ale Siretului, la Paşcani.

Ucenicia acelor zile a avut toate greutăţile lipsei de experienţă a unui prunc. Totuşi, nimic nu m-a oprit, nici bălţile cu apă de dezgheţ, nici nomolurile, nici jocul cârdurilor de sălbăticiuni de la o baltă la alta, de la o luncă de ici, la alta cine ştie unde; nici răceala apei dintr-un sireţel, în care am intrat înot ca să scot prima raţă împuşcată; nici zilele de ploaie, nici înserările cu ceaţă, nici truda înfricoşată, nici foamea, – nimic. Ochii trebuiau să vadă, nervii să tremure: erau ochii şi nervii strămoşului vânător. Şi n-aveam vreme nici pentru guturai, nici pentru pneumonie; nici măcar nu mi-am pregătit un reumatism, căci n-am cunoscut mai apoi nicicând asemenea morb. Atât e de adevărat că omul poate fi el însuşi o putere elementară.

Mă grăbesc să adaog că copiii mei i-am ferit de asemenea experienţe.

În anii care au urmat, petreceam vacanţele pe malul Moldovei, într-un sat al neamurilor mele de pe mama. Colindam prundurile, gârlele şi luncile Moldovei, urmărind fără încetare acea umbră a visurilor după care alergăm întreaga noastră viaţă: atunci era o pasiune, mai târziu a fost alta, iar mai târziu o altă formă a înşelărilor. În vara aceasta din urmă, am fost tot aşa de ahotnic, ucenic-păstrăvar cu undiţa în valea Sebeşului, călăuzit de un prietin meşter, inginerul Ianoşi. Mai am de învăţat de la Ieronim Stoichiţă meşteşugul cerbilor. Aşa înoindu-mă necontenit în elementele primare, voi ajunge până la asfinţitul meu. De atunci, de la malul Moldovei şi al Siretului, fiinţa mea întreagă se armoniza cu cerul, cu apele, cu toate peisagiile. Învăţătura mea era că lăsam să pătrundă în mine taina tuturor acestor lucruri nouă. Poposeam la un izvor, mă odihneam pe o brazdă de fân, intra în mine puterea vieţii nemuritoare; eram fericit şi inconştient ca însăşi creaţia.

Vânatul e sport numai în această ipostază.

Este o epocă a tinereţii când asemenea derivativ e absolut necesar. Adolescentul care stă pe gânduri şi caută singurătate, care e neliniştit şi învins de melancolie, să ştiţi că cloceşte în el o primejdioasă otravă. Nu-i alt medicament mai bun decât truda plăcută a umbletului, lumina nemărginită, aerul curat, somnul adânc, frate cu tihna stâncii.

Sunt şi alte înfăţişări ale vânătoarei. Partidele cu tovarăşi mulţi, la pădure, după ce a căzut frunza codrului şi s-a aşezat cel dintâi omăt de noiemvrie, sunt cele mai agreabile expediţii de petrecere, în care oamenii maturi îmbrăcaţi bine, transportându-se comod, având pregătite sălaşuri şi ospeţe, aşteaptă vânatul în ţiitori, pe când hăitaşii îl stârnesc cu larmă de chiote din singurătăţi. Asemenea fel de a vâna nu cere multă trudă.

Numai când expediţia se face în munte la cerbi şi la cucoşi sălbatici, plimbarea cere picior vânjos şi respiraţie bună. Trebuie să vă mărturisesc la ureche că şi aici mijloacele moderne înlesnesc oamenilor să se păcălească ei singuri: automobile, cai, valeţi şi toate celelalte; bănuiesc că s-a găsit pentru „domni mari” şi mijlocul să li se abată vânatul la ţava puştii.

Nu; dacă nu simţi pe fruntea aburită vântul înălţimii, dacă nu-ţi trece prin toate încheieturile acea trudă, plăcută, soră cu frământările prăpăstiilor, şi dacă nu adormi în descântecul pământului, – eliberarea ta din monotonia vieţii nu-i decât o minciună. A duce sus, cătră stele, viaţa mică de toate zilele, e o profanare.

Cele mai agreabile plimbări vânătoreşti în aer liber sunt toamna, la iepuri.

Ogoarele şi miriştile au o tonalitate aurie; dealurile şi văile ondulează şi se înclină graţios; în fundul peisagiilor se zăreşte un iaz ori un sat; pe o costişă înegresc tufişuri bătute de brumă. Ai pornit în strălucirea soarelui de dimineaţă, căutând răzor cu răzor, străbătând porumburi neculese, alăturându-te cu luare-aminte de arături. Îţi ţii cânele aproape; stai cu atenţia încordată; în ochi ţi se răsfrâng toate detaliile terenului şi toate mişcările vietăţilor mărunte; când, deodată, ca şi cum l-ar făta pământul, sare pe neaşteptate iepurele.

Te-ai oprit, dar numai o clipă. Simţi truda în picioare şi în braţe; dar treci înainte şi vei umbla încă multe ceasuri, c-un fel de beţie a sănătăţii în toată fiinţa. Ai trecut dealuri şi văi, te-ai strecurat pe sub costişe, ai străbătut un rediu; ai ieşit pe o culme străină; observi că soarele se înclină spre asfinţit şi cerul îşi schimbă coloarea. Te îndrepţi din şale, respiri adânc, cuprinzi cu ochii întinderile, judeci şi cumpăneşti unde poate fi locul de adunare cu tovarăşii. Trebuie să te întorci iar peste dealuri şi peste văi. Ai puncte de reper un arbore singuratic, lucirea unei bălţi, unghiul unui deal. Ai încă destulă putere să străbaţi o distanţă bună, îndărăt. Ai umblat opt ceasuri; ai străbătut douăzeci şi ceva de kilometri; te-ai mulţămit la amiază, cu o gustare frugală, nu te simţi flămând; nu te simţi prea obosit; eşti în starea aceea specială de euforie, pe care nimic nu ţi-o poate da în celelalte împrejurări ale vieţii. Plăcut e şi cu luntrea la sălbăticiunile de baltă. Plăcut e la stuf, cu copoii, urmărind lupi şi vulpi. Plăcut e la sitari, primăvara, când crapă mugurul pădurii.

Ah! viaţa aceasta e frumoasăşi prea scurtă. N-am aflat încă toate tainele munţilor. Şi abia acum mi-am alcătuit scule iscusite pentru păstrăv şi lipan, ca să încep o carieră în care străluceşte prietinul meu Ion Al. Brătescu-Voineşti.

Doamne, binecuvântează cu zâmbet isprăvile mele trecute şi îngăduie să ajung a povesti prietinilor mei pe cele viitoare!

1 octomvrie 1936