Mirajul.

Cum, prietine? Nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor? Şi de alte umbre ciudate, care au trecut prin viaţa noastră, după ce am intrat în bălţile Dunării, în Ţara de dincolo de negură? Nu se poate să fi uitat minunile acelei călătorii în Deltă!

Am rătăcit amândoi multe zile, prin cotloanele necunoscute ale stuhului ş-ale fluviului.

Eram în tovărăşia unui prietin distins, care acuma nu mai este, subt ocrotirea lui şi-ntr-un vaporaş harnic şi curat. Cum am ieşit în lungul Dunării, printre luncile cele mari de sălcii, care se închinau lin la suflarea vântului, am înţeles că intrăm în altă viaţă, ori într-un basm. Dincolo de lunci erau gârlele afunde şi nenumărate, cu închisorile peştelui; cherhanalele de ciamur, otacurile primitive ale pescarilor; ostroavele şi plăviile.

În plaurul plutitor, adică în pământul nou alcătuit din aluviuni, stuhuri, plante şi tot ce adună şi preface moartea, – o viaţă nouă şi înfrigurată fremăta. Plante necunoscute scânteiau în soare. Lejnicioare albastre se căţărau spre pămătufurile stuhului. Liane felurite se amestecau alcătuind draperii. Într-o luncă de tamarix, înflorită ca cerul, cântau într-un amurg privighetorile. În adâncul umbrei, în dosul acestui strălucit decor, miile de paseri şi de animale trăiau o viaţă neînfrânată. Şi subt ele, în apa fierbinte, mâlul cald, altă viaţă a gângăniilor fără număr, fără sfârşit, multiplă şi fabuloasă, izvorâtă din veşnicie. Pajura ţipa sus în cer, unde curge râul cel mare al vânturilor. Mai aproape de noi pluteau şi vâsleau lebedele şi cormoranii. Lopătari albi se înşirau pe deasupra trestiilor. Din scorburi bătrâne de sălcii tresăreau egrete graţioase – ca nişte bucăţi de zăpadă înaripată. Şi raţele, şi gâştele, şi bâtlanii, şi cocorii, şi becaţele şi pescăruşii de felurite neamuri… Şi oamenii bizari cu care aveam raporturi, din alt neam şi altă zodie, ne vorbeau nu numai de felurimile de peşti ale gârlelor şi bălţilor, ci şi de animale ale plăviilor: lup şi mistreţ, vidră şi nurcă. Iar urechile noastre ascultau povestiri şi mai ciudate decât aceea a lui Caliniuc, pe care l-au mâncat lupii, – întâmplare de altminteri mai adevărată decât toate adevărurile. Poposind subt revărsarea argintie a unei sălcii, stând amândoi cap la cap, am văzut gângănii înotătoare îmbrăcate în crustă cafenie tivită cu roş, alungându-se într-o rază de soare printre alte gângănii, puzderii de nenumărate forme. Ş-am auzit şi broaştele care au cântat oamenilor din locuinţile lacustre. Şi trecând pe lângă un ostrov, am văzut o livadă de gutăi, în care atârnau fructe mari de aur ca-n poveste. Debarcând în loc singuratic, departe de oamenii lumii noastre, am dat peste acel moş Procor, pe care se pare că l-ai uitat.

Trăia într-o căsuţă de ciamur1, tristă ca şi bătrâneţa lui şi zbârlită ca şi el. Ai intrat în vorbă cu el şi ţi-a grăit de nişte întâmplări, care păreau neverosimile pentru că se petrecuseră în altă lume. Acolo, în afundurile Deltei, n-a ajuns încă mâna stăpânirii şi oamenii stau faţă în faţă cu natura şi cu Dumnezeu.

— Domnilor, ne spunea acel moş Procor, în tinereţele mele am avut eu o întâmplare năprasnică, de care îmi aduc aminte acuma la bătrâneţă. Am să v-o povestesc şi dumneavoastră, ca să aflaţi care-i cel mai bun leac în asemenea împrejurare, pentru trupul şi pentru durerea omului. Am avut, cum vă spun, în acea vreme, o pricină cu nişte pescari, pentru o muiere cu care mă aveam eu bine.

Mă duceam cătră ea cu luntrea într-un colţ de luncă şi mă socoteam fericit pentru că eram tânăr şi nebun. M-a simţit omul care avea stăpânire asupra ei, şi şi-a luat tovarăşi alţi pescari; şi m-au împresurat între stuhuri şi sălcii, între cer şi apă. După ce m-au pălit cu vâslele în cap, m-au doborât la mal şi m-au zdrobit cât au poftit. Nu m-au prăvălit în apă: acolo m-ar fi mâncat gângănile şi peştii. Ci m-au lepădat la ostrovul meu, ca să mor ştiut de alţii şi să fiu îngropat creştineşte. Aşa am fost, domnilor, de bătut şi de zdrobit – încât nu mai aveam ştiinţă despre nimic. Ş-atuncea maica mea, care cunoştea multe şi văzuse şi altele, m-a oblojit întâi cu spirt şi cu pâne. După aceea a pus pe fraţii mei să junghie doi berbeci, şi m-au cusut aşa cum eram, numai o rană, în pieile acelea crude şi sângerate. Vă spun şi dumneavoastră doftoria asta – ca s-o folosiţi la nevoie. Eu eram să mor şi m-am făcut sănătos.

Noi i-am mulţămit pentru sfat; şi nu eram miraţi atât de leacul acela, cât de lipsa din povestirea moşneagului nostru a acelor vorbe care puteau să amintească societatea, legea şi puterea lumească. Omul, în acele meleaguri, trăieşte pe socoteala lui, ca şi mistreţul, ca şi lupul. Şi totuşi nu trăieşte mai rău decât noi, cei de dincoace.

Oamenii din bălţi n-au şcoli, ştiu însă că s-au născocit în alte părţi de lume slove şi cărţi. În cărţi şi-n condici se scriu biruri şi răutăţi, de care ei, slavă lui Dumnezeu, până la venirea noastră, erau feriţi. Oamenii din bălţi au câteva bisericuţe, pe grinduri, – despre Dumnezeu ştiu totuşi puţin. Cunosc însă puterea vântului ş-a valului. Cerul fără margini, stuful fără fund, umbra amurgurilor, glasurile nopţii, sunt puteri străvechi subt care se pleacă. Ochii lor primitivi şi copilăreşti samănă cu ai peştilor, cu ai paserilor şi fiarelor, samănă cu apa, şi-n ei se străvede vechimea speciei. Moş Procor ne privea din veacurile cele vechi.

Ca şi alţi oameni ai Deltei, bătrânul ştia să pregătească o ciorbă pescărească, pe care sunt sigur că n-ai uitat-o. Într-o oală mare, cu borş acru ori cu cvas2, fierb mai mulţi crapi de câte trei ori patru ocă. După ce-au fiert bine, bucătarul păstrează zama şi zvârle carnea. Şi zama o pune din nou la fiert cu puţine zarzavaturi şi cu mult nisetru ori păstrugă. Când ne-am mirat de asemenea risipă, ochii aceia, transparenţi ca apa, ne-au privit cu nedumerire.

— Apoi aicea, domnilor, dacă nu-i mâncăm noi pe peşti, ajung să ne mănânce ei pe noi…

La închisori şi la lese3 şi-n jurul cherhanalelor, am văzut foind în baltă atâta peşte, încât într-adevăr am avut spaima şi senzaţia unei invazii.

Îţi aduci aminte când am debarcat în insula Letea? Printre lunci, printre dune şi printre ochiuri răzleţe şi limpezi de apă, am rătăcit o parte din zi ca nişte Robinsoni ai timpurilor nouă. Am văzut la Letea o cioară de o specie necunoscută în ţinuturile noastre. Ne privea cu mirare şi cârâia ciudat, zburând pe deasupra singurătăţii, ca să ducă undeva veste despre sosirea unor pământeni. Am întâlnit însăşi paseri şi animale rătăcite de pe la noi. Dumbrăvenci zburau pe deasupra pâlcurilor de sălcii, hulubi sălbatici huruiau în plopi. La o cotitură am zărit un iepure mai mult de coloarea năsipului decât roşcat. Şi am văzut şi vulpea, furişându-şi blana de flacără, tăind o cărare şi mistuindu-se în desiş de lozii4. Te-ai luat îndată după dânsa cu hărnicie, cercetându-i urmele ca un adevărat fiu al pustiei. Ne aflam în nişte locuri unde, nu cu mult înaintea noastră, alt explorator întâlnise un vânător care dispreţuia progresele veacurilor şi n-avea drept armă decât un ciomag lustruit. Cu ciomagu-n dreapta şi cu traista la şoldul stâng, urmărea vulpile şi iepurii care lăsau urme amestecate pe dunele moi şi fine ale insulei.

Şi dumneta vrai să spui că nu-ţi mai aduci aminte de moş Procor?

Adă-ţi aminte şi chiamă din pâclă între noi atâtea chipuri pe care le-am întâlnit altădată, în altă lume. Între ele şi noi s-a pus perspectiva timpului, – şi ceaţa depărtării le dă o uşoară linie artistică, ce nu poate dăuna realităţii.

Umblând pe insula aceea dintre apele Dunării, am văzut născând din cer un şirag lung de lopătari. Paserile acelea străine, venind din cine ştie ce limanuri, au plutit ş-au coborât lâng-un ochi limpede, într-o margine de dumbravă. Ne-am îndreptat cătră ele, – şi le-am privit siluetele fine, în lumina puternică a primăverii. Apoi, ridicând ochii, deodată am văzut în fund, cătră asfinţit, peisagiul schimbat. O mare lină apăruse în depărtări – şi la ţărmul ei un şirag de arbori de ţară tropicală, cu trunchiuri nalte şi vârvuri tufoase şi revărsate. Ne-am îndreptat într-acolo cu uimire şi plăcere, până ce-am înţeles că farmecul acela e al unei iluzii. Şi am rămas departe privind mult timp acea apă a morţilor, înşelătoare, care totuşi nu era decât o răsfrângere a realităţilor.