XVIIITom a fost odată tânăr, ca şi Kiki

Pe-o dimineaţă de sfârşit de august, ţineam un sfat deosebit de important, aflându-ne grămădiţi cu cânii, cu puştile şi cu tot calabalâcul într-o căruţă care suia domol coasta Popricanilor. Eram patru tovarăşi şi pornisem când abia născuse geana de ziuă în răsărit. În drept cu Capu-Dealului, soarele izbucni din ceaţa depărtărilor Prutului. Scânteia roua pe ogoarele din văi şi-n juru-ne aburea o mireazmă proaspătă şi curată. Nu îngăduiam acestor splendori a zilelor de vară decât o slabă luare-aminte, – căci se supunea lui cuconu’ Nicu Fantazie, doctorul acelui ceas, cazul cânelui meu Cezar. Cuconu’ Nicu asculta cu o gravitate nespusă, deşi sta într-o poziţie imposibilă, cu partea cea mai grea a trupului în fân, în fundul căruţei, şi cu picioarele peste draghini.

— Întâi şi-ntâi, cucoane Nicule, îi ziceam eu, – trebuie să ştii că i-am dat căţelului acasă, în familie, educaţia de prepelicar ce i se cuvenea. Iar în primele zile ale sezonului, l-am scos la câmp. O prepeliţă îmi sare de la picior, dintr-o tablă de sorg. Când a auzit focul de puşcă, Cezar a şi rupt-o de fugă, – ca şi cum aş fi tras în el. A fugit cu urechile pălălăind până pe-un dâmb, cine ştie unde. Acolo s-a oprit, s-a întors ş-a privit în urmă-i. Am strigat la el, l-am chemat, – zădarnic. Cum porneam împotriva lui, se retrăgea. Cu multă răbdare şi blândeţă abia am izbutit să nu-l prăpădesc prin ogoarele de păpuşoi.

— În cazuri de acestea, hotărî cuconu’ Nicu, răbdarea şi blândeţa sunt cele dintâi doctorii.

— Aşa m-am gândit şi eu, cucoane Nicule. L-am luat cu binişorul, ca să înţeleagă că n-am nimic duşmănos şi nimic ascuns împotrivă-i. Şi după două zile, îl scot iar la câmp. Cum trag un foc de puşcă, iar fuge. Nu fuge prea departe; se opreşte şi-ntoarce spre mine privirile. Înţelege că n-am vrut să-i fac nimic, – însă îl îngrozeşte şi-l nebuneşte izbucnirea armei. În drumul spre casă, izbutesc să-l apropii. Îi vorbesc şi-l mângâi, el îmi răspunde cu prietinie şi schiaună uşor, parc-ar suspina. Ce-i de făcut, cucoane Nicule?

Tovarăşul meu clatină din cap, gânditor şi cu sprânceana încruntată. Apoi îşi întoarce ochii spre Cezar, care stă între noi şi mă ascultă atent: e un prepelicar cu botul fin, cu pete castanii şi albe.

— Acesta-i nenorocitul? întreabă cuconu’ Nicu.

— Acesta-i, răspund eu cu umilinţă.

— După cât se vede, e din neam bun.

— Da, cucoane Nicule. Se trage din nişte pointeri pe care i-a adus cuconu’ Grigoraş din străinătate, în 1889.

— Ştiu, ştiu, îngână cuconu’ Nicu, cunosc tot neamul. Din când în când s-alege aşa câte-un nemernic pe care cu greu îl poţi aduce la calea adevărului. Am pătimit şi eu cu câni de-a’ lui cuconu’ Grigoraş.

— Şi ce-ai făcut, cucoane Nicule?

— Ce să fac? n-am făcut nimica. M-am năcăjit cu ei până ce sau dat la brazdă, ori i-am lăsat în plata lui Dumnezeu. Se poate, cucoane, să nu faci mare ispravă cu Cezar al dumitale. Mai bine ţi-ai căuta un brac, cuminte, ca Tom al meu. Ce slujbă mi-a făcut mie ista, cucoane! Grozav câne. De când a îmbătrânit, l-au umplut guta şi reumatismele; nu prea aude bine; i-a slăbit şi mirosul, – îl scot la câmp mai mult de milă. Dar a fost un câne, cucoane, cu care m-am putut mândri.

— Tom! strigă cu putere cuconu’ Nicu.

Tom ridică greoi din fân capu-i mare cu urechi lungi. Ne privi cu ochi trişti şi fără lucire, – ochi de bătrân care sufere.

— Să vedem, măi Tom, dacă-ţi mai aduci aminte de pe când erai tânăr…, zice cu melancolie şi cu glas mai scăzut tovarăşul nostru. Tom îl priveşte cu prietinie, apoi îşi închide ochii şi-şi pleacă botul între labe, în fân. În privirile lui cuconu’ Nicu a lucit aceeaşi tristeţă şi aceeaşi oboseală. Căci nici el nu mai este tânăr şi l-au slăbit reumatisme şi pneumonii vânătoreşti. Nici el nu mai aude tocmai bine. Dinţii de criţă de altădată au lipsuri. Frumuseţa şi vigoarea bărbăţiei au rămas un vis al anilor de demult.

— În sfârşit, ultima întâmplare…, încep eu iar.

— Ce întâmplare? tresare nedumerit cuconu’ Nicu.

— Ultima întâmplare cu Cezar.

— Aha! Bine, cucoane; spune-o s-o auzim şi să vedem ce este de făcut.

— Ultima întâmplare, urmez eu, s-a petrecut alaltăieri. Eram cu tovarăşi. Când aude Cezar două focuri unul după altul, unul ici şi unul colo, o porneşte la fugă, pe şleah, înapoi. După el nu mă mai pot întoarce, că am tovarăşi. Mă cuprinde ş-un desgust de asemenea dihanie fără judecată, şi-l las să se ducă şi să se prăpădească. S-a dus şi nu l-am mai văzut. M-am luat cu tovarăşii, din ogor în ogor şi de pe mirişte pe mirişte, şi, într-un târziu, când ne-ntoarcem la căruţă, mă apucă, aşa, o părere de rău că mi-am prăpădit cânele. Pornim pe şleah îndărăt. Şi ce să vezi dumneata? La cotul drumului, în dreptul Moimeştilor, din nişte tufe dosite în laturea şanţului, numai ce văd c-apare Cezar. Saltă vesel cătră noi şi se bucură că nu m-a prăpădit…

— Hm! reflectează cuconu’ Nicu; să vezi dumneata că dihania are să fugă şi astăzi…

Lângă genunchiul meu, cu capu-nălţat, Cezar îmi urmărea povestirea. Îşi auzea din când în când numele şi tresărea, iar coada i se mişca în fân ca un şarpe.

— Ai să fugi şi astăzi? îl întreb eu.

El schiaună încetişor şi tremură ca de frig.

— Vai de capul lui! zice cu milă cuconu’ Nicu, şi priveşte cu dispreţ şi cu buza răsfrântă spre căţelandru. Dar nu-nţeleg, frate, tresare el apoi îndată, ce fel de căruţă-i asta. Stau aşa de rău, încât mi-au amorţit ciolanele. Nu pot să mă mişc nici într-un fel de atâtea javre, picioare şi buclucuri. Drept să vă spun, câteodată vânătoria-i meserie grea şi eu am de gând să mă las de dânsa…

Cum ajungem însă în deal la Popricani şi coborâm într-o mirişte de sora-soarelui, cum primeşte în obraz soare de dimineaţă şi miros de sulcină, cuconu’ Nicu începe să se mişte cu vioiciune. Începe să-şi aducă aminte de alte expediţii, cu zeci de ani înapoi, tot prin aceste locuri; apoi, în franţuzeşte, porunceşte lui Tom să vie subt ţava puştii lui.

Ne înşirăm cu cânii în mirişte, înspre o pădure, înspre nişte păpuşoaie, înspre vâlcele trăgănate, şi soarele vibrează prelung în jurune. Sar prepeliţi, c-un ţipet uşurel şi tremurat, şi sfârâie în linie dreaptă, peste canafurile mohorului. Tovarăşii mei au tras. Cezar s-a zvârlit câteva copce îndărăt. Apoi s-a oprit ş-a întors botul spre mine. Îl chem. Eu, cu Cezar, mă înţeleg româneşte. El ascultă şi vine lângă genunchiul meu. Îl trag uşurel de ureche şi încerc a dezlega judecata lui şi fenomenul nou. Fără îndoială, acuma se teme să fugă, ca să nu mă piardă, – cum era cât pe ce să se întâmple alaltăieri. Astfel şi-a putut birui pentru întâia oară groaza de tunetul puştii.

— Îţi era frică de puşcă? îl întreb eu. Trebuie să te stăpâneşti.

— Cam greu… schiaună el, şi mă priveşte ţintă, cu bucurie, drept în ochi.

— Aşa-i că n-a mai fugit? îmi strigă din stânga mea, din mirişte, cuconu’ Nicu. Trebuie strâns ţinut şi pedepsit; altfel n-ai să faci nimic cu el! Ici, Tom!

Tom umblă greoi, cu picioarele dindărăt betege şi reumatice. Din când în când se opreşte şi întoarce spre stăpânul său ochii trişti. Sar alte prepeliţi. Tovarăşii mei trag. Cezar are tresărirea obişnuită, dar se stăpâneşte lângă piciorul meu. Şi fără îndoială că nu poate înţelege nimeni ce preţ are acest fapt pentru vânătorul de prepeliţi, a cărui armă, chiar de fabricaţie englezească, e de importanţă secundară.

— La câmp, cânele este totul, cucoane! îmi strigă cuconu’ Nicu, Ici, Tom! Ici!

Dar Tom a încremenit în aret, lâng-o tufă, – într-o poziţie frumoasă, cu capul sucit uşor, ca de demult, în tinereţă. Cuconu’ Nicu întoarce spre mine un obraz înflorit de admiraţie:

— Straşnic câne, cucoane! Ceasornic!

A sărit prepeliţa; tovarăşul meu a tras; apoi comandă lui Tom să-i aducă vânatul căzut. Dar Tom pare puţintel încurcat şi fiorul de tinereţă, care a străbătut o clipă prin el, s-a stâns.

— Sug, Tom! strigă cuconu’ Nicu.

Bătrânul nu simte vânatul. Se învârte în preajma lui cuconu’ Nicu la întâmplare. Tovarăşul meu începe să se supere. Pune mâna pe cravaşă. Strigă iar, din ce în ce mai întărâtat:

— Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug…!

Toate îndemnurile în limbă străină sunt de prisos. Împovărat, Tom îşi pleacă spre pământ capul; apoi se culcă-n mirişte, subt ameninţarea cravaşei.

— Sug, Tom. Sug, aport, pil, aport, sug! îndeamnă iar, aţâţat şi tulburat, cuconu’ Nicu. Apoi oftează şi se aşază şi el la pământ, întristat ca şi Tom.

Deodată, la câţiva paşi de mine, observ că s-a oprit Cezar, cu botul ridicat în adierea dimineţii. A încremenit într-o poziţie mlădioasă şi tânără. Pentru întâia oară primeşte în nasu-i fin emanaţiile prepeliţei ascunse. N-o vede, dar o simte aproape de el. O adiere tot aşa de subtilă ca lumina a trezit dintr-odată în el pe vânător. Clipa aceasta e hotarul înţelegerii şi carierei lui. Păşesc lângă el şi-l îndemn încet. Tresare, simte mişcarea prepeliţei rănite, se răpede instinctiv şi inconştient. O pierde o clipă; o găseşte iar; o prinde în gură delicat, şi, la îndemnul meu, mi-o aduce, încă ameţit, încă nehotărât… Îl mângâi şi-i vorbesc şi el mă-nţelege. Amândoi suntem fericiţi. Şi când ridic ochii, văd pe cuconu’ Nicu zâmbindu-mi cu melancolie. Mângâie şi el cu vârful cravaşei pe Tom şi l-a iertat. Se ridică cu greutate din mirişte, gemând şi cu încheieturile scârţâind.

— Ici, Tom. Hai, moşnege, să mai încercăm. Ziua-i frumoasă şi lină. Şi-n pădurice găsim loc mai bun pentru hodina amiezii…

Pornesc domol, încă subt iluzie şi subt stăpânirea trecutului. Bătrânul meu tovarăş umblă mai încovoiat de grumaz, iar Tom, scăpătând de picioarele dindărăt, ocoleşte atent prin preajma tufelor – care încep să fie pentru nasul lui taine închise. Dimpotrivă, pentru Cezar, o lume nouă se deşteaptă. Nu exista pentru el cu puţine clipe înainte. Acum îi radiază de pretutindeni, din ascunzişurile câmpiei, din vânt, din pământ şi din soare. Sunetul puştii acum pentru el e un semnal prietinos. Înţelegerea lui a suit o culme, de unde stăpâneşte lumea nouă. Şi-ntre el şi mine s-a statornicit un raport, din care aproape au dispărut prejudecăţile oamenilor. Suntem doi camarazi şi, la umbra păduricii, mâncăm din aceeaşi bucată de pâne. Apa din bidon o împărţim. Şi ne întindem pe iarbă alături, subt stejari tineri, între florile de lumină, în căldura neclintită. Sfârâie cosaşii pretutindeni, cât ţin câmpiile în soare, pretutindeni până la orizont, necontenit, stăruitor şi uniform ca tăcerea.

Şi, când ne pornim iar rătăcirea prin păpuşoaie şi mirişti, într-un târziu cătră asfinţitul soarelui, cuconu’ Nicu Fantazie se opreşte şi admiră cu seriozitate manevrele lui Cezar.

— Ce ţi-am spus eu, cucoane? îmi vorbeşte el cu pătrundere. Cezar al dumitale s-arată destul de bun ş-ai să faci ispravă cu el. Ai să ai un câne, cum a fost Tom al meu. Ceasornic, cucoane! Ce expediţii am făcut cu el, – când ţi-oi spune, n-are să-ţi vie a crede! Ici, Tom! Bagă de samă, Tom. Numai trebuie să ştii să-i faci educaţia şi să-l ţii în frâu. Ici, Tom! Ici, Tom! răcni cu disperare, deodată, cuconu’ Nicu. Vină-ncoace, dârlăule! Nu vrei s-auzi! Are să te iee acuşi mama-Dracului…!

Tom veni trudnic, cu capu-n pământ, supus şi nenorocit, – cu lumina unei lumi trecute în ochii lui blânzi. Tuşind din ce în ce mai înecat, cuconu’ Nicu îşi zvârli ţigara şi se aşeză iarăşi la hodină, lipindu-şi spatele de ţărâna fierbinte, cu faţa cătră cer, pe când tovarăşii săi mai tineri, dezbrăcaţi de bluze, cu mânicile cămăşilor suflecate până la cot, cu piepturile desfăcute, înaintau prin lumină cu putere şi fără trudă, cu cânii harnici între dânşii. Mergeau fericiţi, cu pasiunea pulsându-le în sânge, spre amurgul nebănuit, care-i aştepta la sfârşit.

SFÂRŞIT