IX Lupii de la Cucoara, urmează un război neistovit

În ziua aceea întâia nu căzuseră decât puţine vulpi şi iepuri, deşi cuconu’ Nicu, maistrul nostru de vânătoare, condusese bătăile ca un adevărat general. Ieşiseră şi mistreţii – şi de asta el era foarte mulţămit, – îi părea numai rău că scăpaseră. Din pricina asta, pe când se adunau puşcaşii în juru-i în poiana de la Cujba, se uita pieziş, numai într-un ochi, spre vânătorii cei bătrâni şi se scărpina c-o violenţă semnificativă deasupra urechii drepte.

— Ce poţi să faci? zise domnia-sa cu jumătate de glas. Porcii au ieşit. Poţi spune că şi-au făcut datoria. Dar dac-au dat peste boboci, au rupt linia…

Bobocii erau adică vânătorii cei tineri. „Au rupt linia…” repeta cuconu’ Nicu, fericit că găsise o expresie potrivită. Dac-au rupt linia, ce poţi face? Noi, cei bătrâni, nu suntem vinovaţi. He-hei, vorbeau între ei bătrânii, zâmbind.

— Dacă ieşeau la alte puşti, era altă socoteală!

— Bine, cucoane, dar ce puteam face? striga cu înflăcărare vânătorul cel tânăr. Au ieşit dintr-o dată din râpă grohăind; ş-au trecut ca nişte săgeţi. Am tras, dar erau cam departe. A văzut şi Gheorghe Ceapă ce departe erau.

— Ai văzut şi tu, Gheorghe? întrebă cuconu’ Nicu.

— Se-nţelege c-a văzut! strigă cu tărie tânărul. Spune, Gheorghe, erau ori nu erau departe…?

— Cam departe, cuconaşule… răspunse Gheorghe Ceapă. Şi cuconaşu’ Victor trecu spre partida celor tineri, gesticulând. Da’ de unde, cucoane? care departe? reîncepu pădurarul stăpânit şi îndesat, plecând capul şi privind pe subt sprâncene. Au trecut ca-n măcieşul cela de acolo. Erau cinci: scroafa cu patru godini. Drept că cuconaşu’ Victor s-o cam sâit… O tras întâi prea jos, – pe urmă prea sus… Scroafa mare – şi cam fioroasă…

— Ş-au rupt linia! sfârşi cuconu’ Nicu, mai domolit. Asta-i a cuconaşilor istora. Vin cu două puşti – una cu glonte. Şi iaca ce ispravă fac!

— Linişteşte-te, cucoane, îi zise cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi şi adă-ţi aminte de ucenicia dumitale, acu treizeci şi ceva de ani.

— Ehei, replică cu ifos cuconu’ Nicu; acelea erau alte vremuri.

— Se-nţelege, cucoane, dar vânătorii se poartă cam la fel. Am să-ţi aduc aminte şi eu domniei-tale, dacă nu te superi, de-o întâmplare dintr-o pădure din ţinutul Ieşilor… Cam mult de atunci, dar eu încă nu mi-am pierdut memoria.

— Ce întâmplare şi care pădure? mormăi cuconu’ Nicu. Ia lasă, cucoane, poveştile vechi. N-ai să-mi spui mie că mi-au ieşit atunci mistreţii, cum au ieşit azi. Eu eram ca ici, – şi mi-au trecut cine ştie unde, hăt la mama dracului.

— Ştiu, ştiu… îl potoli cel mai în vârstă dintre noi. Asta dovedeşte că un vânător nu trage niciodată aproape. Dacă nu cade vânatul, – a fost prea departe. Dacă cade, – ai văzut ce departe am tras? Aşa încât şi dumneata ai tras prea departe.

— Poveşti vechi, cucoane! strigă cuconu’ Nicu, scuturându-şi în sus mâna dreaptă. Acu nu-i vreme de poveşti, că s-apropie sara şi trebuie să rânduim vânătoarea de mâne. Azi a fost precum s-a văzut; mâni însă batem tăriile şi am nădejde mai multă.

— Dacă dă Dumnezeu, – se amestecă Rafailă, pădurarul cel balan, poate să ningă puţintel în iastă sară, şi mâni dimineaţă, pe înoitură, facem treabă bună…

La vorba asta a lui Rafailă puşcaşii cei bătrâni rădicară capetele. Văzură un vântişor subţire de amurg sosit în marginea poienii, pe crestele cenuşii ale fagilor. Şi, la asfinţit, pe munţi, nouri alburii de omăt. Fără îndoială că mâni are să fie o zi bună de vânat. Asta o înţelegeam cu toţii, mai ales când ne gândeam la odăiţele scunde din sat, cu focuri îmbielşugate în sobe, şi la borşul de găină, aşa de bun şi de gustos după răceala şi truda unei zile de hăituială prin râpi sălbatice. Gonaşii se adunaseră zgribuliţi în jurul săniilor, la margine; şi cum primiră porunca pe a doua zi, se risipiră în grupuri pe poteci, cătră satele din văi. Glasurile şi chemările lor sunară un timp, tot mai departe, în pădurea sonoră. În jurul puştilor bătrâne, pădurarii mai stăruiră un răstimp, ascultând de la maistrul nostru de vânătoare orânduiri amănunţite şi straşnice pentru a doua zi.

— Cucoane! grăi Rafailă cu foc, dacă se pune omăt numai de-un deget, eu mâni vă duc la lupi cum v-aş duce la mine acasă…

— Are să ningă! declară cuconu’ Nicu.

— Apoi aşa credem şi noi, cucoane, c-are să ningă…, răspunseră pădurarii.

După ce se puse la cale astfel şi chestia ninsorii, ne grămădirăm în sănii şi ţăranii începură a striga la căluţii cu coamele pline de scai, ş-ai şfichiui cu iuştile. Când ajunserăm la gazde, în cătunul adăpostit între păduri, începu a fulgui, şi vântişorul de pe crestele fagilor stătu. Subt ninsoarea cenuşie, împrejurimile se întunecară ca nişte peşteri. Şi o tăcere cum numai iarna şi subt codri o simţi, se lăsă dintr-un cer grămădit numai asupra colţului nostru de lume. Gospodarii, în cojoace şi căciuli, ne primiră prin întuneric la prispe nalte şi lângă şoproane acoperite cu paie, – ş-aveam impresia că sunt foarte departe de lume şi cufundat îndărăt, în timp. Cele câteva gospodării fără drum, fără şcoală şi fără biserică, risipite undeva într-o râpă a codrilor vasluieni, n-au văzut niciodată, dintre reprezentanţii oraşelor, decât oamenii de breasla nostră. Iar vânătorii au mai mult o înfăţişare din trecut şi n-au de-a face cu lumea.

După ce eu, cuconu’ Nicu şi ceilalţi doi tovarăşi ai noştri ne aşezarăm în faţa jarului de pe vatra sobei, la o măsuţă scundă cu trei picioare, nevasta desculţă a gospodarului ne puse dinainte felii mari de mămăligă şi câte o strachină adâncă plină cu borş. Frecându-le apoi în palmă, ne aduse nişte linguri de lemn, pe care ni le puse cu de-a sila în mână. Atunci ne deschiserăm genţile şi scoaserăm la lumină armele noastre pentru asemenea împrejurări; şi cei trei copii mărunţi ai gazdelor ieşiră de după sobă, în durligi, cu ochi rotunzi şi păr de cânepă, şi priveau cu uimire şi cu bucurie cutii şi truse deschise, tacâmuri cu forme bizare, păhărele care se întind şi se destind… Fără îndoială, eram foarte departe de lume, însă borşul era minunat şi mămăliguţa foarte bună. Erau bune şi prăjiturile noastre, cu care copiii alergară cătră părinţii lor, în cealaltă odaie, agitându-le pe deasupra capetelor. Era bun şi vinul din damigeana cu lacătă, – un vin anume pentru vânătorile de la Boroseşti. Şi era plăcută mai ales intimitatea şi prietinia acelei seri de iarnă, ş-acea lene a oboselei, în care istorisirile întâmplărilor din trecut răsună ca o muzică cu profunde şi fine rezonanţe.

Scuturându-se de omăt în tindă, câţiva dintre vecinii noştri intrară cu râset şi cu larmă. După ce damigeana îşi făcu datoria închinându-se la paharul fiecăruia, – sosi c-o mutră tainică şi Rafailă, pădurarul cel bălan.

— Ce veste, măi Rafailă? îl întrebă cuconu’ Nicu. Poate vrai să te uiţi în zare, la un pahar de vin?

— Cucoane Nicule, întâmpină Pădurarul, eu de la aşa ceva în viaţa mea nu m-am dat în lături, căci, după cum spune părintele Toma de la noi, vinul îmblânzeşte năcazurile omului. Dar am venit să vă spun că dincolo de deal, în sat la noi, chiar în iastă sară am avut musafiri. De abia s-a lăsat întunericul şi lupii au şi intrat. Asta, zic, trebuie numaidecât s-o spun boierilor. Am mâncat răpede ce-am găsit pe masă ş-am suit poteca înapoi cătră dumneavoastră.

— Bea paharul ista, bre Rafailă, şi spune ce s-a întâmplat! strigă aţâţat cuconu’ Nicu.

— Spun, cucoane, cum să nu spun, că doar de asta am venit. Aşa – este în marginea satului, la noi, un gospodar mai sărăcuţ, unu Toader Ichim. În şopron, cum îi la orice gospodărie, îşi ţine boii într-o parte, – iar în fundul istalalt are o scroafă fatată de o săptămână. Alaltăieri s-o strecurat lupu-n ogradă furiş, nici cânii nu l-au simţit, a intrat în şopron ş-o furat scroafei un purcel. Când au dat glas cânii, când o simţit omu huiet şi frământare, era târziu. O ieşit pe prispă, se scărpina în cap şi asculta cum coviţa purcelul cătră o râpă, tot mai departe. S-o dus lupu şi l-o ospătat. Omu – de cei cu căciula pe ochi şi cam nătâng din fire, tace şi nu suflă la nimeni nici o vorbă. Da’ ieri ş-o cioplit el un par bun dintr-o mladă de carpăn şi s-o aşezat în paie, lângă scroafa cu purcei, la pândă. Asară lupu n-o venit, că-şi are şi el socotelile lui, ca şi omul. Lupu-i dihanie înţeleaptă. Da’ -n sara asta, cum s-o înegurat ş-o prins a ninge, dihăniile au şi ieşit, – ceea ce arată că au sălaş aproape, tot în locul pe care-l ştiu eu ş-avem să-l batem mâne… Iar omu nostru se afla tot lângă scroafă, cu parul de carpăn în mână. Şi, când nici nu s-aştepta, cucoane Nicule, fără să simtă o suflare ori un pas – iaca lupul lângă el, şi purcelul o şi coviţat şi scroafa o prins a grohăi. Cum se zărea aşa, puţin, de-afară, de la albeaţa omătului, Toader Ichim se încordează şi păleşte pe lup după cap. L-o pălit îndesat şi cu ciudă, – cum i-i feleşagul lui. Lupu scapă purcelul, dar se ridică din pălitură, şi-n învălmăşala aceea se-ntoarce şi dă înapoi pe unde venise. Omul se răpede după el, aşteaptă ajutor de la câni, – şi, când ajunge în ogradă, ce să vadă? Boii ieşiseră înaintea lui din şopron. Simţiseră şi ei pe duşman şi se zvârliseră afară. Ş-acuma, când lupul năzuia la locul lui de trecere, pe unde sărise în ogradă, vitele, boncăluind, se aţineau cu coarnele. N-au mai avut nici cânii când sări, nici Ichim când da altă pălitură. Hulub, boul pe care-l înjugă el totdeauna în brazdă, o şi străpuns pe lup şi l-o şi zdrobit în picioare… Asta a fost. Şi pe urmă s-o stârnit în sat atâta zvoană, de parcă era nuntă. M-am dus şi eu. Şi pe urmă m-am gândit să mă-ntorc la dumneavoastră, să vă spun că acolo n-o fost numai un lup. Acela care o căzut în ograda lui Ichim e lupan tânăr. Trebuie să fie din cei şase care stau cu bătrâna într-o râpă la Cucoara. Eu le ştiu sălaşul, şi socot aşa că mâne numaidecât trebuie să batem Cucoara…

Cuconu’ Nicu îşi fuma gânditor ţigara…

— Bine, avem să batem Cucoara, hotărî el. Dar dacă stă ninsoarea, tu mâne în zori să cauţi urmele, împreună cu Ceapă, s-avem să ştim de bună samă dacă lupoaica aceea e acolo unde socoţi tu. Acuma mai vezi de paharul acesta şi du-te de te hodineşte.

— Ascultă, Rafailă, interveni cel mai în vârstăşi mai vânător dintre noi. Trimete răspuns lui Ichim să vie mâni cu sania. Ne face trebuinţă şi-i plătim. Am dorinţă să văd boul cel cu isprava… Lupu-i fiară vicleană, – urmă el, după ce plecă pădurarul; însă nici omul nu se socoate mai prejos. Eu sunt foarte încredinţat că lupoaica de care vorbeşte Rafailă îşi are locuinţa acolo, la Cucoara, într-o râpă, într-o desime nestrăbătută… Acolo a rupt spinăriile cu dinţii ş-a cărat muşchi moale de pe lângă izvoare. Ş-a crescut şase pui. Îi duce în expediţii, – îi învaţă vânătoarea şi furtişagul. Se pare însă că unul a căzut. Ea însă îşi urmează destinul, cu ceilalţi cinci care i-au mai rămas. Luptă cu omul. Ca toţi indivizii din rasa ei, luptă împotriva duşmanului celui mare care şi-a întins tot mai mult stăpânirea în lume, împuţinând pădurile şi singurătăţile şi decimând pe concurenţi. Ea reprezintă un principiu de libertate, cu toate acestea, mâni avem s-o doborâm fără nici o mustrare de cuget…

— S-o fi întors ea oare în palatul ei de muşchi, subt stânci şi arcuri albe, în sălbăticiile de la Cucoara? urmă tovarăşul nostru, privind paharul de vin în zarea focului. Se poate să se fi întors, căci expediţia i-a adus o jertfă. Cu toate acestea, se resemnează uşor şi nu abandonează lupta, căci, după cât îmi închipui, are un fel al ei anume de a judeca ş-a raţiona. Noi gustăm picături de soare şi-i hotărâm sfârşitul; – ea ascultă semnalele nopţii şi cugetă la foamea veşnică şi neistovită.

Mai cugetă fără îndoială că omul creşte oi ca să le mănânce lupii. Că, la nevoie, e bună ş-o gâscă, numai că şi ea şi femeia ţipă prea tare când intri în ogradă. Cânele e un ticălos, un renegat ş-un trădător: la nevoie e bun şi el de mâncat. În sfârşit, oricât s-ar mândri, omul e vrednic de dispreţ, pentru că, în loc să lupte cu ghiarele şi cu colţii, întrebuinţează unelte necinstite. Pe urmă, de ce se luptă cu lupul, dacă, după ce-l omoară, nu-l mănâncă? E un mişel, pentru că nu-şi are blana lui ş-o ia de la făpturi care au nevoie de ea. E o fiinţă fără credinţă şi fără judecată, pentru că-şi închipuie că Dumnezeu a făcut lumea numai pentru el…

Dacă n-o fi cugetând astfel lupoaica lângă cei cinci pui care i-au mai rămas, – apoi desigur, că astfel ar putea să gândească. Cucoane Nicule, pune lăcata în buzunar şi toarnă în pahare vinul care ţi-a mai rămas în damigeană. Şi spune câteva istorii de lupi. Acum putem să le spunem şi să le ascultăm zâmbind. Altă dată însă oamenii erau foarte serioşi numai când auzeau pomenindu-se numele acestor diavoli… Războiul vânătorilor urmează, însă biruinţa nu mai poate fi îndoielnică…

Astfel a vorbit cel mai în vârstă dintre noi şi, după ce a ascultat o istorisire de vânătoare, a spus şi el una. Şi de-abia într-un târziu ne-am despărţit, când cătunul dintre sihle dormea tăcut, cu luminile stânse. Ninsoarea stătuse. Văzduhul se înălţase iar până la stele. Şi împărăţia sălbăticiunilor era plină de frică şi de tăcere.

Într-adevăr, bătrâna şi cei cinci lupani erau în palatul lor, în râpă la Cucoara. Rafailă pădurarul împresurase în zori locurile şi găsise urmele intrate. Armata de hăitaşi zgribuliţi trecu pe poteci, în mare linişte; şi vânătorii ieşiră în poiană, unde aşteptau săniile. Era de faţă şi întunecosul Toader Ichim, cu pielea lupului. Îşi dăduse căciula pe ceafă şi privea cu fudulie în juru-i, – pe când Hulub, lângă el, ca un adevărat erou, era modest, nepăsător şi trist. Cum e-n rânduiala lucrurilor, bacşişul îl primi săteanul; şi când pornirăm să împănăm ţiitorile râpelor de la Cucoara, păli cu biciul peste ochii cei blânzi şi mari ai lui Hulub.

Omătul era nou şi curat pretutindeni şi tufişurile înfloriseră fantastic. Râpele cele pietroase, adânci şi întortochiate, deodată tresăriră din farmecul lor alb, când chiuiturile gonaşilor sunară departe, la gura pâraielor. Şi lupii, la cel dintâi semnal, ieşiră din palatul lor şi apărură în singurătate, cu urechile ciulite, întrebând vântul cu nările. Lupoaica cea bătrână scheună uşor, căscând şi arătând o gură neagră cu dinţi grozavi. Apoi porni împotriva vântului, cu puii după ea. Chiotele şi hăulirile se întăriră; deci duşmanii erau aici. Se opri iar, – şi sorbi pe adierea subţire a vântului emanaţii cunoscute. Se întoarseră scurt în loc şi porniră în direcţie contrară. Trecură din pârâu în pârâu şi din râpă în râpă, târându-şi cozile lungi pe neaua proaspătă; când o bătaie de puşcă sună înainte şi ecourile codrului o prelungiră ca pe-un tunet. Lupii se opriră: ş-aici erau duşmani, şi încă dintre cei mai răi. Al doilea tunet prelung fu semnalul despărţirii. Lupanii se împrăştiară în lături, lupoaica porni fără grabă înainte. Alte pocnete sunau la dreapta şi la stânga. Bătrâna făcu înapoi în salturi mari. Dar la marginea celei dintâi poieni apărură hăitaşii, cu ciomegele, ţipând şi răspunzând cu chiote detunăturilor de puşti.

— Lupu, măăi! clocoti poiana şi ciomegele se înălţară. Înapoi! altă scăpare nu este. Şi chiotele din urmă slăbiră. Înapoi, unde se auzeau din când în când pocnetele sunt tot duşmani. Bătrâna-i cunoaşte. Se opreşte brusc într-o spinărie deasă ca peria. La douăzeci de paşi înaintea ei, la marginea unei poteci, ceva a sticlit şi s-a mişcat abia, stricând neclintirea şi armonia albului. Sălbăticiunea priveşte ţintă şi deosebeşte lângă un fag un profil tânăr de vânător. A simţit-o fără îndoială.

— Înapoi! Nici înapoi, nici pe de lături nu mai este loc de trecere, – căci se dezlănţuie pretutindeni urletele duşmanilor şi ieşirile râpelor sunt închise. Bătrâna se întoarce gâfâind cu disperare şi cu limba lungă. Trebuie să ocolească profilul cel tânăr de lângă fag. Puşca detună, rupe şi dărâmă însăilările de omăt şi halicele pârâie în tufari. A scăpat. Într-un avânt înfricoşat se zvârle la dreapta vânătorului celui tânăr. Acolo-i linişte şi neclintire. Dar acolo aştepta, ţapăn ca şi trunchiul cel cafeniu de pădureţ, cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi. Când bătrâna îi văzu mişcarea, era prea târziu. Căzu fulgerată la cinci paşi, – se zvârcoli o clipă şi rămase strâmbă şi ţeapănă, căzută pe o coastă, cu botul deschis şi cu limba sângerată în omătul nevinovat. Hăitaşii sosiră asudaţi, – şi doi dintre ei o târâră lângă lupani, lângă vulpi şi iepuri, între vânătorii forfotitori şi gălăgioşi.

— Soarta noastră ne-a hotărât din veci această întâlnire…, zise prietinul nostru cu oarecare melancolie; şi trecu spre poiana de la Schit, unde cornul suna chemare la focurile prânzului şi amiezii.