X Pasaj de raţe, sara

Intrăm pe baltă cătră ora 5, când căldura zilei de vară începe să se mai potolească. Plutim în apele Jijiei, aproape de vărsarea lor în Prut, pe-o baltă întinsă, cu multe ascunzişuri şi cotloane; şi, cum ne-am depărtat de satul Cristeşti, între păpurişuri şi stufării, mă simt, ca şi-n alte dăţi, departe, foarte departe de oameni. Măsura în metri, cătră dealurile din dreapta şi din stânga Prutului şi cătră satele din preajmă, ştiu că n-ar cuprinde un număr mare; pe ape însă s-a ridicat o aburire tremurătoare, un păinjeniş auriu, prin care toate se prevăd schimbate. Toate s-au tras mai îndărăt şi s-au micşorat. S-au stâns şi zgomotele familiare ale uscatului; şi-n ţinutul cu totul nou şi altul, în care am intrat, încep să percep alte zvonuri şi alte sunete.

— Moş Barnea, vorbesc eu cu glas scăzut luntraşului; treci dincolo de hatie, cătră Vladnic ori Timircan…

Hatia e un vechi dig de pământ, pentru stăvilirea şi regularea revărsărilor. Vladnicul e limpezişul cel mai întins al regiunii, de aceea îi şi zic luntraşii luciul Vladnicului. Iar Timircan e un cotlon misterios ca şi numele pe care-l poartă. Numele mai cu samă îmi place să-l rostesc. Are în el ceva vechi şi barbar, – cuprinde în el o coloare asiatică: văd în el figura încruntată a unui han pe carel chema Temir. Nu ştiu bine încotro se află, însă deseori cer luntraşilor să mă ducă într-acolo: înspre balta lui Temir-han. Hatia cea veche – alt nume ciudat şi străin – de mult e ruptă şi părăsită, şi apele primăverii se pot revărsa slobode peste toată câmpia. Cu luntrea, înaintăm pe un drum tăiat în pădurea de trestii, drumul pescarilor: îi zice canal. Vorba aceasta, în gura luntraşului, sună ca un nume propriu. Îl rostesc şi eu altfel: Canal. Da, e un nume propriu de departe, din nişte regiuni necunoscute.

Cu puşca pe genunchi, stau drept şi atent pe scaunul de maldări de trestie. În dosul meu, moş Barnea, în picioare, mână luntrea cu prăjina cea lungă care se chiamă ghionder. Moş Barnea are înfăţişarea unui indian; şi-mi închipui că la asemenea nume nu se poate să nu răspundă tocmai obrazul acela aproape măsliniu şi ochii aceia rotunzi şi atenţi ca ai paserilor de apă. E un indian zdrenţăros şi slab şi-şi poartă greu şi penibil braţele diformate de reumatisme vechi. Cunoaşte balta până în cele din urmă cotituri, şi-i ştie istoria până-n vremea unor boieri mari, care de mult s-au risipit şi s-au stâns. Iar soiurile de peşti, de păsări şi de dihănii ţi le poate număra pe degete.

După ce am trecut de hatie, balta începe să trăiască şi să freamăte în singurătatea-i liberă. La ochiuri limpezi cresc amestecat crini albi şi nuferi galbeni; şi-n drumul luntrii plutesc colonii mari de plante mărunte grămădite ca o pâslă unele în altele, care cresc şi mor neistovit subt luciu. Amestecate în păpuriş, se înalţă în soarele pieziş umbelifere înflorite violet – şi printre ele se strecoară lişiţe negre. Prinse de pădurea de stuh, se caţără la lumină draperii de liane. Şi, în funduri de cărări, apar din când în când sălcii, curgând cu ramuri subţiri până la apa neclintită. Pe-o trestie ruptă şi aplecată cu canafu-n apă apare, fără zgomot şi mişcare, ca şi cum ar fi înflorit, un pescăruş cu trupul scurt, cu cap mare şi plisc puternic, cu penajul stropit de smalţuri scumpe. L-am văzut uneori şi-n lumea oamenilor, imobilizat într-un bold, pe-o pălărie feminină. Aici însă e viu şi liber, în domnia lui, şi flutură din aripioare, într-o dungă de soare, la faţa bălţii. Am ajuns departe, tot mai în fund, unde izbucnesc, după ziduri de trestii, măcăituri puternice de raţe. Efemere de un strălucit siniliu9 trezesc pe luciu umbra unui aeroplan minuscul. Şi-n balta limpede, între rădăcini, văd mişunând gângăniile mărunte din lumea de dedesubt. Păsărele cenuşii, mici cât o alună, se caţără pe un firişor de liană cu lăbuţe subţirele de aţă. Alte paseri, cu nume necunoscute, cârâie, chiamă şi ţârâie între trestii. Aud râsul ţărcii în sălciile de pe hatie. Deasupră-ne se învârt hultani de baltă – şi penajul aripilor luceşte transparent, în zugrăveli delicate, când plutesc între mine şi soare.

Aş vrea să întreb pe Barnea unde ne aflăm; dar tac. Ştiu că suntem în loc străin şi depărtat – şi-s mulţămit. Ca şi cum aş fi într-o lume a altor latitudini; la ţărmul Africei, în bălţile Nilului, ori aiurea…

— S-au sălăşluit aicea acu vreo douăzeci şi doi de ani, îmi zise luntraşul, nişte pelicani. Şi-au fost făcut cuiburi în locuri ascunse şi nestrăbătute ş-au scos pui. Ş-apoi umblau pe Jijia şi pe luciul Vladnicului după mâncare. Îşi umpleau guşele de peşte cât nişte saci şi se întorceau de le deşertau puilor dinainte. Aveau nişte pliscuri mari şi-ntindeau aripi grele. Acea dihanie îi venită din ţara flămânzilor. Dac-am fi lăsat-o să se-nmulţească, ne mânca tot peştele din bălţi. Aşa – ne-am luptat noi împotriva ei ş-am biruit-o. Aceea pe care am doborât-o eu căsca la mine o gură mare ca de balaur şi parcă voia să mă-nghită.

— Vin şi lebede pe aici, urmă moş Barnea, ca răspuns la o întrebare a mea. Dar acelea-s altfel de paseri. Le-a făcut Dumnezeu mari, dar nu le-a pus blăstăm ca celorlalte. Se suie până-n naltul cerului, deasupra bălţii – şi plutesc ca nişte bucăţi de omăt. Apoi vin aicea, în bălţi, fel de fel de paseri din toate împărăţiile pământului. Primăvara, întâi şi-ntâi, vin gâştele şi gâliţile10. Zice că gâliţile vin tocmai de la America. Vin după aceea cufundari de toate soiurile: şi de cei mititei şi iuţi, cu pliscurile ascuţite ca acele; şi bodârlăi de cei cu bărbiţe în două părţi ca nemţii şi rânchezăi de cei mari, care ţipă şi nechează ca nişte cai. Vin paseri de toate neamurile; eu nici nu le pot şti tuturor numele şi soiurile, căci sunt străine şi numai în trecere pe la noi. Vin de asemenea şi fel de fel de soiuri de raţe, şi de cele mititele cât pumnul, şi crihance roşii, şi cânipii, şi de cele mari ca cele de ogradă, şi gotce, şi de şuvoi, şi de cele albe, cu moţ în creştet şi cu aripi lungi încrucişate pe coadă… Toate neamurile de raţe de pe lumea asta vin şi găzduiesc în baltă. Unele stau aici şi scot pui. Altele-s numai trecătoare. Au venit legănate pe vânt, au făcut popas, şi se înalţă iar în văzduh. Le-auzim numai noaptea ţipând şi chemându-se pe subt cer, – şi ştiu că trec paseri străine.

— Uite, Barnea, o ţigară, zic eu indianului. Lasă ghionderul şi te hodineşte puţin. Şi spune-mi dacă trăieşti de mult pe balta asta.

— De mult. Eu aicea m-am trezit. Ş-am umblat după peşte în baltă, şi după raţe şi gâşte în stufuri. Am stat la pândă pe plăvii, ca să-mi cadă la îndămână vulpe ori vidră. Şi eu nu numai după ochi, – ci şi după ureche ştiu ce se petrece pe baltă. Din pricina bălţii am şi rămas eu beteag, cu mânile şi picioarele sucite. Pe pământ merg mai greu; cu luntrea mai uşor, ca om de apă ce sunt.

— Văd că-ţi place tutunul, Barnea.

— Îmi place. Aici la baltă, cu tutun şi cu rachiu dovedim noi…

Începu să râdă strâmb, privindu-mă cu ochii lui rotunzi şi spărieţi. Fuma într-un colţ de gură; din când în când închidea strâns dintr-un ochi şi ferea fumul cu mâna-i aspră, neagră şi noduroasă. Barba-i întunecoasă, mustăţile zbârlite, obrazul asudat şi stropit de mâl se armonizau cu sălbăticia, cu balta, cu singurătatea şi cu tăcuta depărtare în care poposisem.

— Sunt aici în baltă şi multe neamuri de bâtlani, începu iar luntraşul, ca să mai câştige timp de odihnă. Sunt unii mititei cât pumnul; alţii mari şi gheboşi. Paserea asta caută smârcuri şi singurătate. Ş-apoi, când bate luna, cei mari se înşiră la locuri ferite pe lângă maluri şi stau ca stafiile.

— Iar paserile acestea care au prins a se învârti în jurul nostru, pe deasupra, grăind şi râzând, vin tocmai de la Marea…

Pe deasupră-ne se roteau lari albi pătaţi cu negru la aripi şi-n jurul ochilor. Zburau graţios, cu râsul lor caracteristic şi nervos.

— Paserii aceştia îi zice curvulice… încheie liniştit Barnea. Şi, potrivind ghionderul în luntre, apucă vâsla şi se aşeză pe scăunaşul de dinapoi. De-acu dăm la adânc şi trebuie să umblăm cu mare linişte. Au să înceapă a sări raţe.

Soarele era aproape de asfinţit. Un soare de aur mărit şi diformat de aburii bălţii. Pluteam abia simţit şi vâsla avea un şopot moale în laturea luntrii. Marmura bălţii tresărea înfiorându-se până la trestii.

În linişte şi-n lumina scăzută deodată apărură lângă stufuri bibelouri neclintite pe tablale verzi de frunze de nufăr: găinuşi şi cristei de apă. Şi-n fund, o dungă mişcătoare pe luciu, trezind un unghi de creţuri. „Vidra, cucoane! vidra!” şopti Indianul răguşit îndărătul meu. Dar dihania trecu nevăzută între două ape, subt plaur. Deasupra noastră izbucni gaia în strălucirea asfinţitului, chemând sălbatic şi scurt, apoi căzu vâjâind din înălţime în stufuri, asupra prăzii. O ştiucă se zvârli pe faţa bălţii, fulgerând după soreni. Şi zvonul larilor şi raţelor se ridica tot mai gălăgios în juru-ne. Viaţa şi moartea se amestecau în hotarul acela de ape şi mâl, viaţa nenumărată şi nesfârşită şi moartea de fiecare clipă. Creaţia şi transformarea se succedau fără răgaz şi c-o indiferenţă dumnezeiască.

În luciul cel mare bătea asfinţitul plin şi roşu ca arama în fierbere. Şi cârduri de raţe pluteau lin, ori împrăştiau curcubeie sfărâmate, navigând delicat în zona strălucită. Erau cele mai iuţi şi mai năprasnice zburătoare ale acelei singurătăţi. Erau paserile care vin din cer cu zgomot de vijelie; care vin de departe: din miezul nopţii, din apele arctice, unde n-a apărut încă omul, ori din delta Nilului sfânt. Erau zburătoare care-au plutit pe vânt cald deasupra piramidelor şi mormintelor vechiului Egipet şi coboară din generaţii care au fost adorate. Nici eu, nici indianul nu ştiam că răţoiul cel mare, din marginea de cătră noi a luciului, e o pasere sfântă din ţara de la miazăzi – cu pene de azur şi ochi de ametiste fumurii. Îşi ondula lin capul, plutind măreţ, şi glasul lui era moale şi catifelat ca amurgul. Când simţi barca şi zări duşmanii, tresări cu putere sfărmând balta şi bătu din aripi încovoiate, cu gâtul întins spre pămătufurile trestiilor. La chemarea glasului lui, raţele bălţii săltară şi ele spre cer, într-un început de vijelie. Puşca sfărmă singurătatea şi umplu de fum şi de miros de pucioasă împrejurimea. Zeul de la Egipet căzu cu zgomot în baltă, îmbrăţişându-şi cu aripile imaginea sângerată.

Mersul lucrurilor şi crugul cerului nu se tulbură decât o clipă. Soarele căzu în asfinţit şi balta păru pustie. Eram într-un loc unde moartea şi viaţa au acelaşi drept şi crimele rămân nepedepsite. Tovarăşul meu Indianul rânjea cu plăcere ridicând de-o aripă, de pe baltă, răţoiul mort.

— Frumoasă pasere! îngânai eu, mişcat.

Barnea îl aruncă în luntre şi-l privi cu indiferenţă.

Ca şi cum ar fi pornit întru căutarea tovarăşului pierdut, cârduri după cârduri de raţe prinseră a se ridica de prin toate cotloanele şi bălţile. Treceau la înălţimi mari unde stăruia încă lumina soarelui asfinţit, veneau cătră noi prin negura uşoară a amurgului. Uneori păreau vâjâiri de ape, alteori fragmente de furtună căutând şuvoiul cel mare în felurite regiuni ale cerului. Din când în când soseau deasupra luntrii Indianului şi puşca fulgera bubuind spre ele. Brusc se-nşurubau în întuneric spre cer şi piereau. Altele treceau, şi altele, – până ce se făcu noapte deplină şi vânturile zborurilor rămaseră numai ca un cântec al văzduhului. Auzeam în răstimpuri cârduri căzând în ghioluri. Şi întunericului se popula în juru-ne. Măcăituri de raţe izbucneau aproape; răţoii le răspundeau cu sunete moi şi catifelate. Noaptea se armoniza; drama care avusese loc căzuse în veşnicie; şi luntrea oamenilor aştepta neclintită răsăritul lunii.