VIISitarii, când prietinii mei se ceartă

Am doi prietini care îmi sunt şi foarte buni tovarăşi de vânat. Deseori, în zilele de sărbătoare, batem coclaurii, ne depărtăm de lume şi ne sălbăticim prin singurătăţi.

Anul acesta, se-nţelege, cum a lucit cel dintâi soare de primăvară, ne-am strâns nas lângă nas, am fumat câte-o ţigară ş-am plănuit cum am face ca să puşcăm un foarte mare număr de sitari.

Cel mai bătrân dintre noi e un bun vânător care cunoaşte zile vechi, ştie întâmplări nemaipomenite şi răspunde la frumoasa poreclă de cuconu’ Nicu Fantazie. Deşi-n zilele obişnuite e un biet om cufundat până la gât în condici, împresurat de oribile coloane de cifre, între noi, în faţa câmpului sau codrului, e plin de avânt şi de imaginaţie. Chiar numele pe care i l-am dat e mai mult un eufemism. Porecla adevărată sună mai puţin nobil. Când e vorba însă de un vânător, se cade să dăm altă interpretare cuvântului.

Cel mai tânăr dintre noi e un sprinten şi ager poet, foarte cunoscut prin umor, prin avânt şi imaginaţie. Frânturi din versurile lui îndrăzneţe zboară de pe toate buzele. În chestiile de vânătoare însă e spiritul cel mai realist cu putinţă, strângând totul în cleştele unei logici înfricoşate.

Aşa încât dezbaterile asupra sitarilor au oscilat între polul nord şi ecuator, ca să zic aşa.

Ecuatorul era cuconu’ Nicu Fantazie. El susţinea, cu fierbinte convingere, că-n pădurile de la Boroseşti, în mladă la Ionaşcu, avem să găsim sitari cum nu se mai află pe lumea asta!

— Ascultaţi ce vă spun eu, zicea dumnealui, totu-i gata şi totul ne-aşteaptă. Am scris lui Bucă pădurarul să trimeată la gară două căruţe şi s-adune la pădure cincisprezece băeţi pentru hăituială. Sitarii s-au arătat în alte părţi. Atunci acolo, la Ionaşcu, facem treabă bună. Eu nu vă spun decât atâta: în 1893, intrând acolo cu Ilie Negură, la amiază am isprăvit cartuşele şi zvârleam în sitari cu căciula. Ne-am întors cu 97 de bucăţi. A fost o frumuseţe. Pasul şi sitarul! pasul şi sitarul! Făceţi-vă cartuşe multe. Dacă dăm peste pasaj, aveţi să mă pomeniţi!

— Dacă dăm peste pasaj! sublinie incisiv poetul, privindu-mă cu înţeles.

— Se-nţelege, se înfierbântă cuconu’ Nicu. Dar eu cred că dăm.

— O presupunere nu-i decât o presupunere, reluă fără milă poetul. Se poate să nu găsim nimica.

— De ce?

— Iată de ce. Mai întâi admiţi că se poate să nu găsim sitari?

— Da. Dar eu sunt sigur că găsim.

— Bine; dar se poate să nu găsim. Şi eu cred că n-o să găsim, pentru următoarele motive…

— Să vedem… zâmbi cuconu’ Nicu Fantazie, cu bunătate.

— Ascultaţi. Mai întâi, astă toamnă, am mers de trei ori în locuri hotărâte de dumneata. Şi n-am găsit nici un iepure. Am văzut odată unul singur, care fugea pe dealuri la o depărtare incomensurabilă.

— Bine, dar asta a fost astă-toamnă.

— Stai, urmă neînduplecat poetul. Astă-iarnă ai rânduit ş-ai condus de două ori gonile în Boroseşti. Şi tot vânatul mare a ieşit tocmai pe unde n-am cuprins noi…

— Bine, asta a fost astă-iarnă. Asta se poate întâmpla oricui.

— Se-nţelege, dar ţi se întâmplă cu deosebire dumitale. Dumneata, cucoane Nicule, eşti cel mai bun şi mai plăcut tovarăş, numai cât n-ai noroc la alegerea locurilor.

— Aşa-i, aprobă cu puţină tristeţă tovarăşul nostru. De-o bucată de vreme am băgat de samă că am ghinion. Dar acum sunt sigur că la Boroseşti, în Ionaşcu, găsim sitari.

— Nu! strigă poetul. Boroseştii e la sud. Noi trebuie să pornim spre miazănoapte.

După această mişcătoare discuţie, am hotărât în unanimitate să mergem la Boroseşti în mlada lui Ionaşcu. Şi cuconu’ Nicu ne-a povestit în amănunt cum a fost afacerea din 1893. Sitarul şi pasul! Sitarul şi pasul!

Peste noapte am visat numai sitari! Ş-a doua zi am pornit spre Boroseşti pe o vreme senină cu soare şi fără vânt. La fereastra vagonului, pe când pornea trenul, cuconu’ Nicu ne spune vesel:

— Avem o zi minunată!

Poetul tăcea. Însă era bine dispus. Eu observai:

— Se poate întâmpla să nu găsim căruţele în gară la Scânteia.

— Avem să le găsim, răspunse liniştit cuconu’ Nicu. I-am trimes răspuns pădurarului Bucă.

Într-adevăr, în gară la Scânteia, găsirăm căruţele şi ne îmbarcarăm, cu ceilalţi cinci ori şase tovarăşi.

— Dar dacă Bucă pădurarul n-o fi strâns gonaşi? întrebai eu, cu îndoială.

— Nu se poate: i-am trimes răspuns. Şi dac-au fost căruţele, trebuie să fie şi gonaşi.

La fântâna din marginea pădurii, găsirăm pe Bucă, cu gonaşii. Toate porneau bine şi ziua era minunată. Cuconu’ Nicu mai aştepta zborul sitarilor. Şi-l văzui vesel şi fericit după cele dintâi două bătăi. Chiotele băieţilor ridicaseră chiar în sihlele din margine câteva părechi de păsări cu pliscul lung şi se trăseseră câteva focuri. Îl văzui pe bătrânul nostru tovarăş senin, triumfând cu modestie şi fără larmă.

Prietinul cel tânăr tăcea. Înaintarăm cu hăitaşii înspre pădurea mai bătrână, – înspre „temei”, cum zicea cuconu Nicu. La bătaia următoare sări un sitar răzleţ. La alte bătăi nu mai sări niciunul, – şi la chiotele şi hăulirile gonaşilor nu răspunse în pădure nici un foc de puşcă.

Înspre amiază, pe când ne aşezam în altă goană, Poetul, trecând pe lângă mine, îmi şopti zâmbind:

— Se cam zbârleşte vremea.

Într-adevăr, nici nu băgasem de samă că soarele nu mai lucea în pădure. Tufele de iarbă nouă şi flori albastre erau învăluite ca de o umbră. Din depărtări auzii un şuiet slab, ca de ape. Şi, pe coama codrului înmugurit, în curând sosi, pe o aripă de furtună, un puhoi de ploaie amestecată cu măzăriche. Începu a ne bate cu îndârjire. Se potoli într-o vreme şi porni din nou. Şi, dintre doi fagi, unde stăteam zgribuliţi, priveam prin ţesătura de crengi alte învălmăşiri de nouri negri, care veneau de la asfinţit.

Ne traserăm cătră o poiană, înspre căruţe.

— Eu sunt sigur că-n alte părţi nu plouă şi sunt sitari! îmi zise cu linişte prietinul cel tânăr. Când ajunserăm la căruţe, ploaia stătu. Cuconu’ Nicu, înveninat iar, începu a scoate merindele şi vinul.

— Apoi, după ploiţa asta, zise el, tot găsim noi pasajul, în mladă la Ofileanu.

Tovarăşul celălalt mă privi c-un zâmbet semnificativ.

După gustare, pornirăm cu multă nădejde înspre Ofileanu. Şi cum ajunserăm la Ofileanu cu căruţele, o altă învăluire de furtună aduse altă scuturătură de ploaie din nouri de catran. Şi pe urmă ne bătură săgeţi reci de apă toată după-amiaza, până ce trudiţi, uzi şi gârbovi, cu cizmele încărcate de glod, ne înşirarăm pe potecă spre căruţe.

Când ieşirăm spre poiana Jidovului, luci soarele în asfinţit, în aur şi purpură; vântul căzu şi plângerea pădurii conteni. Se vedeau lucind până în depărtări valurile codrului. Şi-n desişurile de-aproape începură a suna glasuri de paseri mărunte. Prin luciri piezişe de soare fâlfâiau mierle şi gaiţe. Şi când geana de foc de la asfinţit se închise şi prinseră a veni din râpele pâraielor umbre, deodată auzirăm pe deasupra poienii guruitul caracteristic al sitarilor şi zboruri graţioase începură a se încrucişa prin fumegarea înserării.

Cu sufletul plin de amurgul acela de primăvară şi cu genţile goale, ne înfundarăm în noaptea codrului, pe poteci umede, spre o gară depărtată. Şi, umblând spre gară, domol, cuconu’ Nicu înainte, Poetul după el şi eu la urmă, – iată că tovarăşul nostru cel tânăr îşi aduse aminte de cea dintâi expediţie la sitari, anul trecut.

— Pe aceea o uitasem, vorbi el puţintel înseninat, dar acuma mi-am amintit-o. Eu v-am spus că trebuia să mergem undeva, la nord. Acolo sar sitarii şi nu plouă. Anul trecut, v-aduceţi aminte? Cuconu’ Nicu hotărăşte şi ne-ndeamnă să mergem în păduricea de la Corneşti. Acolo, cândva, în alt an de la Hristos, domnia-sa iarăşi a puşcat un mare număr de sitari. Eu am fost de părere să mergem în altă parte, – pe urmă, ce să fac? hai şi eu la Corneşti. Fără îndoială, vă aduceţi aminte foarte bine ce s-a întâmplat în ziua aceea de Buna-Vestire. Când ajungem, nu găsim hăitaşii, pentru că biserica de la Corneşti avea hram şi băieţii erau la biserică. Vrasăzică, din toate satele din ţinutul Iaşilor, am nemerit într-un loc cu hram. După ce, cu chiu cu vai, adunăm vreo cinci hăitaşi, intrăm într-o anumită parte a pădurii, unde, cu un ceas înaintea noastră, trecuseră alţi vânători cu cânii. Puteţi să-mi spuneţi mie dacă nu-i adevărată minune asta?

Cuconu’ Nicu Fantazie încuviinţă cu duioşie.

— Într-adevăr, de o bucată de vreme am ghinion! Dar când îmi aduc aminte ce vânat am împuşcat eu odată prin acele locuri… Neînduplecat, tovarăşul cel tânăr îl întrerupse:

— Cucoane Nicule, unde mergem duminica viitoare?

— Eu zic să mergem la Bârnova, răspunse cu grabă tovarăşul nostru. Când om ajunge la gară am să vă spun ce mi s-a întâmplat acolo acum douăzeci şi unu de ani…

— Eu declar de mai nainte că e necesar să mergem în altă parte! hotărî solemn Poetul.

Ajunşi în gară, la crâşma cea mititică, cu crâşmar bărbos, – până la sosirea trenului cuconu’ Nicu ne-a povestit întâmplarea de acum douăzeci şi unu de ani şi a ciocnit cu noi câte un păhărel de vin. Ş-am rămas deplin înţeleşi că duminica cealaltă căutăm sitarii la Bârnova, tot la sud, deşi Poetul, cu logica lui de fier, ne-a dovedit că în ziua aceea sitarii vor fi la nord.