VI Tovarăşul meu Voişel e vrednic vânător, ca mulţi alţii

Cu domnu’ Voişel n-am fost niciodată la vânat până-n toamna asta, deşi-mi făgăduise de multe ori, prin târg şi pe la tribunal, bătându-mă pe umăr, că „are de gând dumnealui să mă ducă odată la o iepurărie”… Domnu’ Voişel era un om mititel şi vesel şi se-ntorcea energic şi pieptos cătră toţi cei care-l atacau şi-l înţepau prin târg ori pe la tribunal, şi nu rămânea dator nimănui. Dumnealui singur mărturisea că-i om a’ dracului şi cu el nu se poate pune nimeni.

Într-o zi din săptămâna trecută, pe-o vreme moale de noiemvrie, mă trezesc cu domnu’ Voişel la poartă. „Hai, cucoane, la vânat, să-ţi arăt eu cum se puşcă iepurii”.

Deşi era un om mărunţel şi cu capul mititel şi rotund, domnu’ Voişel avea ceva redutabil. Mai întâi, îşi trecuse pe după umăr o torbă largă, cu multe ţarţamuri, care-i atârnau până la glezne. Puşca pe care o purta în spate era mai lungă decât alte puşti. Avea în picioare nişte cizme teribile, cu turetcile până peste genunchi. Când păşea, părea a le ridica cu greutate şi bocănea de câte două ori cu fiecare. De ce-şi pusese în cap o pălărie pleoştită şi proastă nu înţeleg, când avea asemenea cizme. E adevărat că subt astfel de pălărie obrazul domnului Voişel avea o înfăţişare deosebită, mai ales când încrunta puţintel sprâncenele. Barba-i căruntă, tunsă scurt şi ţepos, ajuta încă acestei înfăţişări: parcă ţinea în gură un arici. Îl admiram pe când mă-mbrăcam şi-mi pregăteam halaturile. În vremea asta prepelicarii, Chezar al meu şi Machedon al domnului Voişel, se cercetau cu luare aminte, mormăind în surdină.

— Na! Machedon! rosti cu linişe domnu’ Voişel. Ici! Couche!

— Ştii cum m-ascultă, cucoane? urmă domnu’ Voişel, întorcându-se spre mine, – m-ascultă şi înţelege parcă-i un om. Câteodată eu singur rămân în admiraţie, în faţa lui. Şi merge ca un ceasornic: şi la prepeliţi, şi la iepuri.

— Merge şi la iepuri?

— Cum nu, merge şi la iepuri; doar l-am dresat eu singur. Na! Machedon! Ici! Couche! De data asta tovarăşul meu dădu un accent deosebit glasului şi puse mâna pe bici. Pe loc Machedon înţelese că trebuie să părăsească intenţiile războinice; însă cunoştinţa limbii franceze se vede că-i era tulbure, pentru că o împunse la fugă afară şi se aşeză în cerdac, la o distanţă potrivită, pe labele de dinapoi; şi de acolo ne privi c-o mutră într-adevăr omenească, cu doi ochi luminoşi şi inteligenţi de coloarea castanei. Blana pestriţaşi destul de bogată a lui Machedon îi dădea o înfăţişare generală şi vagă de Setter. Domnu’ Voişel mi-l arătă din ochi zâmbind cu mulţămire şi-şi aprinse o ţigară foarte groasă.

— Grozav de mult fumez, cucoane, îmi zise el pufăind spre mine. Eu socot că nu se află om pe lume care să fumeze mai mult.

Când îi sosea cafeaua, vânătorul îşi arătă patima lui excepţională pentru asemenea băutură. Altceva nu obişnuieşte să beie, – însă cafelele, ceva grozav! În acelaşi timp, cu ochii pe jumătate închişi şi cu barba strâmbată la o parte într-un zâmbet, se întoarse după slujnicuţă, – o fată durdulie, desculţă şi arsă de soare.

— Cucoane, eu îmi am tabieturile mele, se crezu domnia-sa dator să mă lămurească, făcându-mi cu ochiul.

Cum eu nu sunt prea vorbăreţ de felul meu, pe drum mai mult ascultam, iar domnu’ Voişel vorbea. Îl ascultam cu plăcere cum îmi spunea o mulţime de lucruri interesante, cu căldură, cu pornire şi cu patimă. În două rânduri am încercat să atrag luarea-aminte a tovarăşului meu înspre luncile arse de brumă, peste care pluteau funigei în liniştea zilei. Erau atâtea nuanţe de galbăn şi de roşu, zarea era aşa de largă şi transparentă înspre munţi şi-nspre Prut, soarele risipea atâta melancolie de aur, încât mă simţeam împovărat de ideea că toate sunt unice şi că peste o clipă toate vor cădea în veşnicie. Nici noi nu vom mai fi aceiaşi şi vom fi făcut un pas mai mult spre întuneric. Domnu’ Voişel însă, plin de plăcere şi de siguranţă şi foarte mulţămit de cizmele-i nouă, părea în relaţii deosebit de bune cu nemurirea.

— Cucoane, îmi zicea el, dumneata nu mă cunoşti ce fel de vânător sunt eu. Mai întâi de toate, mie îmi place să fiu foarte bine echipat. Asemenea cizme ca ale mele cred că foarte puţini vânători au; şi le-am luat de ocazie, pot să spun că le-am luat cu nimica. Ele au fost tocmite de altul, dar au fost făcute pentru mine. Acuma vreau să te-ntreb ce puşcă ai dumneata.

— Am, domnule Voişel, o armă de care sunt destul de mulţămit.

— Hm! îmi răspunse tovarăşul meu, cercetându-mi o clipă arma; se poate să fie bună, dar e o marcă în care eu n-am încredere. Puşca asta pe care o vezi la mine a fost făcută anume pentru cuconu Cocriţ Nastasache, pe când se afla în petrecere la Viena. Anume pentru el au făcut-o nemţii, ş-a plătit-o el nu ştiu câţi galbeni, cum era pe vremea aceea. Eu o am de la dânsul. Mi-a dăruit-o când m-am însurat. M-a cununat el. Puşca asta, zice, vreau să intre în mâna unui adevărat vânător. Apoi a intrat, cucoane. Nu că mă laud: dovezile-s de faţă. Vânători ca mine ai să găseşti dumneata puţini. Numai Machedon ar putea să spuie, dac-ar vorbi, câte prepeliţi şi câţi iepuri am puşcat eu în toamna trecută.

— Dar în toamna asta?

— În toamna asta, am avut o întâmplare pe care chiar doream să ţi-o spun. Am fost de Ziua Crucii prin nişte locuri anumite, pe care numai eu le cunosc, în părţile Cucutenilor. Şi când ţi-oi spune, cucoane, câţi iepuri am puşcat eu în ziua aceea, n-ai să mă crezi.

Eu mă întorsei în trăsurică, întrebând cu ochii, şi hotărât să ascult orice fel de întâmplare vânătorească.

— Şaptesprezece, cucoane! îmi declară domnu’ Voişel, privindu-mă aprig.

— Cum şaptesprezece?

— Şaptesprezece iepuri, cucoane, întări tovarăşul meu. Cu puşca asta pe care o am de la cuconu’ Cocriţ Nastasache. Să vezi cum s-a-ntâmplat. Eu trăsură n-am. De obicei umblu pe jos. Mă duc cu trenul până unde trebuie, şi pe urmă o iau pe jos. Din pricina asta sunt şi adevărat vânător. Eu toată viaţa mai mult pe jos m-am dus prin locurile mele, pe care le ştiu eu. Precum ş-acuma vreau să te duc eu la o iepurărie. Cine poate să cunoască mai bine decât mine sălaşurile iepurilor? Se ştie că eu sunt specialist, pot să spun că sunt un fel de braconier. Aşa, mă duc eu de Ziua Crucii în părţile Cucutenilor şi intru pe ogoare, cu Machedon. Chiar în cel dintâi ogor în care am intrat am tras două focuri ş-am împuşcat doi iepuri. Pe urmă văd o pârloagă bună. O iau frumos la căutat, găsesc şi-n pârloagă doi. Îi împuşc şi pe aceia. Era vremea liniştită, aşa ca azi. Mă gândesc să-i caut şi la mirişte. Şi-ntr-adevăr, cucoane, intru eu într-o mirişte şi prind a sări iepurii ca lăcustele. Lucrul cel de căpitenie este că n-am dat nici un foc greş. Eu dac-am greşit un foc, îs supărat toată ziua. Dar asta mie mi se întâmplă prea rar. Am puşcat, precum îţi spun, şaptesprezece.

Domnu’ Voişel mă privi cu ochi mari, ca să se bucure mai bine de uimirea mea. Eu însă eram destul de liniştit. Atunci rămase o clipă gânditor.

— Poate vrai să mă întrebi, reluă el, ca şi cum ar fi citit ceva în ochii mei, poate vrai să mă întrebi ce-am făcut cu şaptesprezece iepuri şi cum i-am purtat.

— Mă gândeam, zic eu, că şaptesprezece e un număr destul de ciudat.

— Se poate, dar te vei fi întrebând şi ce-am făcut cu iepurii: cum i-am purtat până acasă.

— Într-adevăr, mă-ntreb.

Tocmai când se punea dezlegarea acestei probleme, trăsurica se opri sus, în deal, la Zahorna. Tovarăşul meu îmi arătă, spre stânga, nişte mirişti buruienoase şi după ele nişte râpi, şi după râpile acelea nişte pârloage dese cât omul de nalte.

— Intrăm aici, cucoane, zise domnu’ Voişel. Spune omului dumitale să se ţie cam prin preajma noastră, ca s-avem unde pune vânatul şi să nu-l purtăm în spate. Şi noi s-o luăm aşa, pe haturile acestea deocamdată. Azi e vremea lină: numaidecât trebuie să găsim iepurii la pârloage şi la mirişti. Îi găsim şi la arături. Într-o zi ca asta, stau sămănaţi în toate părţile. Trebuie să-ţi spun, cucoane, că eu sunt adânc cunoscător al iepurelui ş-a obiceiurilor lui. După ploaie, iepurele dumneata să nu-l cauţi la arătură, pentru că se-ncalţă de glod şi nu-i place. Când e vânt, dumneata să nu-l cauţi la popuşoaie, pentru că-l supără sunetul strujenilor. Mergi cu mine şi-l găseşti negreşit. Eu, la arătură, îl văd de departe cum stă în covru. Ba, când e îngheţ, dimineaţa, mă uit pe-un ogor de grâu, asupra soarelui, şi-i văd aburul răsuflării… Cucoane, eu ţi-am spus că sunt un fel de braconier. Şi de puşcătura mea iepurele nu scapă, ferit-a Sfântul.

Ne-am despărţit, fiecare cu cânele, ş-am prins a merge în lungul a două haturi. Mergeam domol prin singurătatea toamnei ş-a ogoarelor pustii. Eram în locuri de unde nu se vedeau sate, ş-avui deodată în mine impresia golului ş-a deşertului, subt cerul adânc. Nu era în juru-ne un sunet, nu se simţea o mişcare. Când, deodată, dintre noi, din pământ, din pulbere, zvâcni năprasnic un iepure şi, cu mişcări pripite de armonică o luă la fugă îndărăt spre o vălcică. Ca şi cum ar fi fost loviţi, Chezar şi Machedon se prăvăliră după el, chelălăind. Domnu’ Voişel îndreptă puşca-i lungă cu grabă şi slobozi un foc, apoi altul.

— E lovit, îmi strigă el cu încredere. Nu mai trage! Dar iepurele intrase într-un păiuş şi se ducea ca o minge cenuşie, cu urechile plecate pe spate. Chezar se ţinu mult după el, ţăhnind pe costişă, Machedon se întoarse liniştit la piciorul stăpânului său.

— Haliciurile au mers bine…, îmi zise domnu’ Voişel, dar mi-a sărit cam departe…

În privinţa asta, aveam altă părere. Tăcui şi trecurăm înainte, în lungul ogoarelor şi haturilor arse. Într-o vreme se întoarse şi Chezar lângă mine, cu limba lungă şi gâfâind răpezit. Am mers aşa, domol şi tăcuţi, vreme de mai bine de un ceas şi ţărâna nu mai născu în preajma noastră nici un iepure spăimântat.

— Are să trebuiască să-i căutăm şi la arătură…, îmi zise domnu’ Voişel, oprindu-se la un capăt de hat. Să stăm puţin, să-mi răsucesc o ţigară. După ce-i căutăm şi la arătură, pot să-ţi spun sigur unde-i găsim. Ei au obicei de fac sate. Şi unde stă unul, îi găseşti şi pe ceilalţi.

Îşi scoase tabacherea mare de metal, care sclipi în lumină, şi începu să răsucească o ţigară. Pe când tovarăşul meu era mai atent la această operaţie, dintr-odată, fără nici o pricină şi neprovocat, un iepure ţâşni din faţă-i şi porni, într-o goană absolut disproporţionată cu liniştea noastră. Cânii după el. Domnu’ Voişel zvârli precipitat tabacherea departe, îşi strecură în buzunarul de la piept ţigara nerăsucită, apucă puşca, se întoarse strâmb spre urechile dihăniei, care păreau enorme în zarea unui dâmb, şi încredinţă liniştii şi pustiului alte două detunături zadarnice…

— Prea departe! îmi zise el după aceea, c-un fel de mustrare, ca şi cum eu trăsesem. Nu-i nimic; am vreme să-mi fac ţigara şi s-o fumez. Nu ştiu însă unde mi-i tabacherea. Asta-i frumos! Ştii că are haz? Ce-am făcut cu dânsa? Ori a uitat nevastă-mea să mi-o puie în buzunar…

I-o arătai între buruieni, la câţiva paşi de el.

— Aşa-i, mă miram eu, vorbi el râzând. Nu se poate să nu-mi puie mie cei de acasă toate lucrurile la locul lor. Cu mine nu se joacă. Eu, cucoane, sunt mână de fier. Chiar îmi place să fiu tiran şi să stăpânesc. De aceea mi se pare că am şi nume de împărat: Tiberiu. De ce râzi?

— Nu râd. E un nume foarte frumos.

— Se-nţelege, încuviinţă cu seriozitate domnu’ Voişel şi-şi aprinse ţigara. Acuma, cucoane, dacă vrai să-mpuşcăm iepuri, să mergi cu mine în pârloaga asta. Numai să-mi fumez ţigara şi intrăm, ş-ai să te încredinţezi numaidecât.

Era o pârloagă plină de mărăciniş, de boz şi de dudău de tot felul. Abia răzbeau cânii, încurcându-se în rugi de mure. Ne poticneam la fiecare pas, ni s-a aninat de straie scai şi turiţă – iepuri nu s-au arătat de nicăieri.

— Atunci să cercetăm iar mirişti, fu de părere domnu’ Voişel. Orice-ar face, de mine nu se pot ascunde. Hai să trecem în mirişti.

— Domnule Voişel, propun eu cu sfială, să căutăm păiuşul acesta din stânga. El ridică barba cu dispreţ şi-şi îngroşă glasul:

— Care păiuş? Nu căutăm nici un păiuş. Dacă vrai să găseşti iepuri, astăzi să-i cauţi la mirişte.

Sunt ş-acuma încredinţat că la stânga mea, în păiuş, aştepta iepurele pe care trebuia să-l puşc eu. Înfricoşat şi cu inima bătând, stătea acolo în covru-i sărac. N-am făcut un pas mai mult spre el şi n-a sărit din resortu-i puternic şi din păiuşul de culoarea blănii lui. Dumnezeul liniştii i-a fost prielnic.

Am cotit cătră tovarăşul meu, în mirişti, în miros de paie uscate şi pulbere. Ne împresurau ici-colo, în lumină pieziş, roiuri mărunte de gâze. Urechiaţii însă nu-şi făcuseră sat pe acele meleaguri. Treceam paralel pe întinderi, cu cânii după noi, şi domnu’ Voişel lăsa din când în când să cadă spre mine observaţii vânătoreşti dintre cele mai minunate şi mai interesante. Din mirişti trecurăm pe arături; apoi, la un pâlc de porumbei, o altă sălbătăciune scapă de plumbii omului cu nume împărătesc. Chezar fugi chelălăind peste văi. Machedon se întoarse curând şi se uită cu ochii lui castanii cum stăpânul său îşi cercetează cu luare-aminte oţelele puştii.

— Hm! mormăia domnu’ Voişel, puşca nu cred să fie de vină. Trase un cartuş şi-l vârî subt nas, în blana de arici, mirosindul parcă.

— Asta trebuie să fie, îmi zise el, sigur de sine. Cartuşele-s prea vechi. Drept să-ţi spun, cucoane, aşa-ceva nu mi s-a întâmplat de zilele mele.

Când se întoarse Chezar de pe coclauri, Machedon îi ieşi înainte, – şi, alăturându-şi botul de al semenului său, păru ai împărtăşi o cugetare mută. Ridicându-şi ochii de la puşcă şi de la cartuş, domnu’ Voişel îi privi cu mirare. Eu începui a râde.

— Domnule Tiberiu, îi explicai eu; Machedon al dumitale îi spune lui Chezar să nu mai fugă după iepuri. După cât se vede, cânele meu îşi închipuie că noi n-avem nici un rost şi vânătoru-i el. Vrea cu ori ce preţ să prindă iepurele. Machedon are însă experienţă; iar experienţa este izvorul înţelepciunii…

— Cât despre inteligenţă, nu-i nevoie să-l laud, îmi replică vesel domnu’ Voişel; eu socot că asemenea câne n-are nimeni, pentru că eu l-am dresat…

Ziua aceasta memorabilă s-a isprăvit totuşi cu victoria tovarăşului meu. Puşca cea lungă îşi făcu datoria; cartuşele n-aveau nici un cusur. Pe întinderea pustie, în asfinţitul soarelui, sunară cele din urmă bubuituri şi Machedon se zvârli aprig asupra unui iepure rănit. După o învălmăşeală năprasnică, prepelicarul îl ţintui cu grumazul în ţărână şi sosi şi domnu’ Voişel cu cizmele-i uriaşe, ca să-i deie lovitura de graţie.

— Ai văzut lovitură? îmi strigă el ridicând de un picior sălbăticiunea.

Avea o înfăţişare bizară şi obrazu-i strălucea de un râs care mă înfioră.

Zvârli la pământ vânatul şi o clipă stăturăm privindu-l. Animalul zdrobit rămăsese c-un ochiu deschis. Cele din urmă raze ale asfinţitului luciră în ochiul acela mare, sperios, înviindu-i apa moartă, – răsfrângând statuia biruitoare a tovarăşului meu şi tristeţa singurătăţilor de toamnă.