XIVCaprele lui Sfântu-Antonie

Cel mai în vârstă şi mai vânător dintre noi avea acelaşi nume şi aceeaşi reputaţie şi-n deceniul trecut. Aceeaşi barbă căruntă şi aceiaşi ochi bruni care zâmbeau. Vorba-i era căruntă şi gravă, ca şi barba, însă ochii îi zâmbeau. Aşa-i ş-acuma, şi-l preţuim ca şi atunci. Într-un an destul de depărtat, căci a fost înaintea războaielor ş-a cutremurelor, mă aflam în drum spre Râşca, cu prietinul meu, într-o sanie largă. Ne duceam sus în munte, la un pădurar, cunoscut al său. După-amiaza de decemvrie era posomorâtă şi peisagiul alb, înecat subt o pâclă umedă, părea că se mişcă odată cu noi, ascunzând îndărătu-i necunoscuturi surprinzătoare. O crâşmă, la o margine de drum şi la o cotitură, păru că răsare deodată din omăt, ca să ne sperie. Convorbirea, cu glasuri prea puternice, între vizitiul nostru ş-o altă fiinţă din bătătura crâşmei, sună ireal. Amândoi erau monstruoşi şi fantastici cu căciuli nalte şi cojoace enorme, cu mustăţi de ţurţuri şi cu ochi păinjeniţi albi, cu mişcări necomplecte şi neflexibile de fantoşe, încât, îndată ce pornirăm iarăşi şi crâşma se scufundă, avui siguranţa iluziei. Ne mişcam lin, cu aceeaşi pâclă, sub tăcere.

Satul Bogdăneşti nu ne ieşi întru întâmpinare. Sta ascuns după nişte garduri şi livezi, – şi-l căutam pe uliţi întortochiate. Cu lăutari şi zvon veni asupra noastră hanul. Se opri şi ne primi c-o prietinie veche şi cunoscută. Însă pentru puţină vreme, – câtă-i trebuia vizitiului nostru ca să înhame caii la o sanie joasă cu tălpigi şi cu oplene, pentru potecile înguste ale muntelui. Trebuia să ne grăbim, căci s-apropia sara. Cu toate acestea a trebuit să întârziem, căci în încăperea scundă, plină de abur tot aşa de des ca şi negura de afară, se găseau nişte oameni veniţi de departe, însă nebuni. Se mişcau şi vorbeau într-un diapazon cu totul straniu, după ţipetele unei viori pe care o tăia un ţigan tânăr. Cobza o scărpina ş-o mângâia un ţigan bătrân şi se arăta mai alinată. Iar hangiul, roş la obraz şi zâmbind cu viclenie, ne aduse o băutură gălbuie în păhăruţe verzi. Cum am dat-o pe gât am simţit că-mi piere răsuflarea şi mor. Iar unul dintre oamenii străini şi nebuni ne zise rânjind:

— Slab rachiu, cucoane, şi fără putere! iaca cu ce ne-nşală şi cu ce ne năcăjim!

La această observaţie, eu şi cu tovarăşul meu ne-am uitat unul la altul cu seriozitate, şi omul dintre noi înţelese că avem plăcere să intrăm în zbuciumul şi larma tovarăşilor lui şi ne făcu, şovăind grabnic, loc în danţ. Ne-am retras cu oarecare greutate, întrebuinţând fără scrupul făgăduieli şi minciuni. Şi cum ne urcarăm în săniuţa cu oplene, hanul ne părăsi şi fugi în pâclă, – şi numai zvonul lui bizar mai pluti asupra noastră o clipă, pe când el nu mai era. Atunci începură a suna clopotele cailor şi simţii lumina ceţei scăzând.

— Ai pus clopote? întrebă tovarăşul meu.

— Am pus, cucoane, răspunse vizitiul, ca să nu fim aşa de singuri.

Cu toate acestea, eram tot mai singuri, într-o pustie. Urcam la deal printr-o râpă adâncă de brazi. Brazi încremeniţi, bătrâni şi scufundaţi. Treceam cu negura cătră noaptea de sus, – şi sunetele clopotelor se întorceau îndărăt, cătră văi, ca nişte paseri fără nume.

Târziu, ne oprirăm. Paserile necunoscute căzură pe molizii poienii, cu aripile strânse. Ş-o căsuţă din poveşti, singură la hotarul lumii acesteia, ne privi mirată cu doi ochi de lumină. Cânii cu dinţii de fier şi cu măselele de oţel se năpustiră asupra noastră. Şi Sfântu-Antonie, pustnicul cel bătrân, ieşi cu toiag alb, linişti c-o vorbă cânii şi ne primi cu bunătate.

— Ce mai faci, moş Antonie? întrebă tovarăşul meu. Cum mai hălăduieşti aici în singurătate, cu Dumnezeu şi cu fiarele?

— Hălăduiesc fără bucurie, cucoane, aşteptând să trec la limanul cel neînviforat… răspunse bătrânul, stând înaintea noastră fără cojoc şi fără căciulă. V-am aşteptat până la-nserat şi pe urmă am socotit că n-aveţi să mai veniţi pe asemenea negură. Aţi făcut însă bine c-aţi îndrăznit. Adevărat că acuma suntem închişi şi cuprinşi ca de Marea; însă, ca şi ieri sara, trebuie să vie de la asfinţit un vântişor care are să deie la o parte pâclele. Ş-atunci s-arată altă lume, care acuma nu se vede.

Eram încă afară, punând la adăpost caii şi sfătuind cu bătrânul, când zburătorul ager şi grăbit sosi pe vârful brazilor, în marginea poienii. Codrul sună uşor, salutându-l. Pâclele se mişcară neliniştite.

— Să ştii că bătrânul are dreptate, îmi zise tovarăşul meu. După ce mâncăm şi ne încălzim înlăuntru, avem să putem ieşi în pădure… Acest moş Antonie, urmă tovarăşul meu după ce intrarăm în căsuţă şi ne uşurarăm de blăni, – acest moş Antonie e într-adevăr un schivnic care s-a exilat, fără familie şi fără rude, aici în munţii dela Râşca. De la căsuţa lui până la lume e foarte departe, pentru că în vale nu coboară niciodată. După cum vezi, mestecă cu mult meşteşug, pe vatră, o mămăliguţă, cum n-am mâncat de mult nici eu, nici dumneata, ş-a pus la fript într-un clasic hârb de ceaun costiţe şi muşchi de porc afumat, amestecate cu bucăţi de slănină. Şi are el şi nişte brânză-n scoarţă de brad, de care ai să te minunezi. Şi pe urmă, cătră miezul nopţii, avem să ieşim să vedem împărăţia lui, pe care oamenii de pe lumea cealaltă n-o cunosc.

— Dacă am fi rămas în târg la Folticeni în sărbătorile acestea de iarnă, trebuia să facem vizite cu cucoanele noastre şi să asistăm la balul domnului prefect. Am fi văzut decolteuri şi zâmbete şi am fi ascultat conversaţii absurde, – care aici nu s-au arătat şi nu s-au auzit niciodată dintru început, de când stăpânul stihiilor a despărţit apele de uscat. Aici prostia şi trufia omenească încă n-au apărut, – ş-avem să vedem numai în tovărăşia lui Sfântu-Antonie sălbăticia codrului şi minunile unei nopţi de iarnă…

După ce ne-am încălzit şi am ospătat, vorbind puţin, ne-am luat puştile şi am ieşit din căsuţă între brazii poienii. Vântişorul asfinţitului trecuse, mânând negurile, – şi codrul negru îmi apăru ca-ntr-o feerie, subt luna albă de iarnă. Drumul pe care sosisem nu-l mai ştiam, lumea pe care o lăsasem în văi era a altui veac. Noi înşine trecuserăm din pâcla opacă, printr-o minune de vis, întro tăcere de zăpadă şi de argint. Aerul neclintit era rece, însă neaua nouă şi moale nu scârţâia subt paşi. Trecurăm, aplecându-ne, prin galerii de umbră, ieşirăm iar în lumină şi trecurăm iar în umbră, şi fără ca vremea să se clintească, răzbăturăm la altă poiană, la stoguri nalte de fân. Tăcuţi, ne făcurăm cuibare în mirosul subţire de flori uscate, şi rămăsei privind asupra unui povârniş lung în pădurea rară.

Printre trunchiurile bătrâne, deasupra omătului, se înfiora o lucire fumurie şi violetă care curgea în sus printre crengi, cătră văzduhul lunii. În fundul văii, din peştera unui pârău viscolit, izvora, frământând ace, o apă vie, care se domolea îndată într-un ochi luciu de topliţă. Dincolo, pădurea rară urca iarăşi lin, în depărtări.

Cum stam fără să simt timpul, auzii zvon năprasnic spre lună, şi-n topliţă căzură, sfărmând-o, raţe sălbatice. Ştiam că vin de departe, de la mări îngheţate, însă nu simţii nici o uimire. Locul unde mă aflam era în domnia misterioasă a sălbăticiunilor.

Când îmi ridicai ochii de la evoluţiile lor graţioase, văzui cârdul de căprioare suind de cătră fundul văii, în lungul râpei pârăului. Aceste sălbăticiuni delicate şi blânde le aşteptam, însă fără gânduri rele, căci erau subt ocrotirea prietinului nostru Sfântu Antonie. Veneau fără grabă; se opriră o clipă ca să le număr – erau opt – şi în copce scurte se apropiară de topliţă. Raţele sălbatice făcură un ocol ca să le primească, şi cercuri licăritoare alergară spre mal. Înşirate pe marginea apei, gingaşe şi nesigure, îndrăzniră să-şi plece grumazurile; şi, când ridicară boturile, steluţe de argint le căzură la picioare. Rămaseră privind cu ochi mari şi blânzi la paserile străine.

Atunci, din fagul scorburos de lângă izvorul forfotitor, o dihanie neaşteptată făcu o săritură peste apă cătră căprioare. Zvârlitura zugrăvi o fantasmă şi-n topliţă şi raţele zbucniră îndărăt spre lună, cu măcăituri aspre şi bătăi de aripi. Iar caprele deodată se împrăştiară în linii cenuşii, prin pădurea rară. Dihania care sărise din scorbură mai făcu câteva salturi, pe teluri mlădioase, apoi se opri cu botul spre vârful brazilor şi dădu drumul unui urlet scurt şi sinistru, un fel de râs al singurătăţilor ş-al tăcerii. O chemare de lup răspunse depărtat şi stâns în altă vale.

Moş Antonie se mişcă din locul lui şi fiara cu urechi ascuţite, întorcând nările, îl simţi. Ochii îi luciră în apă şi-nspre noi cu lacrimi de fosfor mai reci şi mai ascuţite decât lumina acelei nopţi de dechemvrie. C-o săritură se mistui iar în dosul fagului, şi priveliştea rămase moartă, îngheţată şi pustie, ca-n visul anterior.

— Ce-i asta? întrebă în şoaptă tovarăşul meu.

— L-aţi auzit: şi-a spus numele, mormăi bătrânul. E râsul. Şi i-au răspuns lupii din Valea-Adâncă. În noaptea asta s-au înţeles ca să-mi vâneze căprioarele mele. Numai o clipă l-a înfricoşat zvoana raţelor şi bietele căprioare au scăpat… Asta a fost o rânduială de la Dumnezeu.

— Aşa este… altfel nici nu se poate…, răspunse cu convingere tovarăşul meu şi rămase cu ochii în lună pe drumul strălucit pe care se depărtau paserile străine.