I.

Încă de atunci prietinul meu profesorul, despre care e vorba în această istorisire, mi-a relatat o întâmplare a părinţilor lui. Cum avea obiceiul, a pus în ceea ce-mi spunea amănunte interesante şi oarecare umor, fără a-şi simţi întru nimic înlănţuit destinul de acest fapt divers. Alte fapte le-am aflat de la inginerul rus; la altele am participat eu însumi; asupra seriei, însă, înclin a crede că stăpânea ceva în afară de noi oamenii.

Era în 1917, toamna, într-un sat de cătră munte.

Lumea se deprinsese cu năcazurile şi cu veştile de la război. Din când în când treceau coloane de ruşi înspre întăriturile din Carpaţi; acolo în sat la Roznov, însă, nu se opreau. În serile limpezi de septemvrie, femeile şi copiii ieşeau pe prispe şi în cerdacuri, ca să asculte în depărtări pulsaţia tunurilor, ca din măruntaiele pământului. Cu toate tulburările, neliniştile, fiorurile şi molimele, satul îşi ducea fără prea mare zdruncin viaţa la malul Bistriţei, când, într-o noapte, s-a petrecut între neamurile prietinului meu un lucru dintre cele mai ciudate.

Ca de obicei, părinţii profesorului, oameni tihniţi şi blajini, se culcaseră odată cu găinile. După cântarea întâia a cucoşilor, bătrâna, cu urechea mai ascuţită, se ridicase în capul oaselor, pândind un zvon care se iscase în vecini. Nu desluşea ce-ar putea să fie. Stătu aşa o vreme, cu tâmpla aplecată, apoi coborî din pat ca să sporească lumina candelei. Dădu la o parte perdeluţele şi-şi vârî nasul în fereastră. Bătrânul sforăia uşor pe patul de lângă sobă.

Ce putea să fie? Umblau paşi pe-afară; se amestecau glasuri.

„Să ştii că au venit iar moscalii, cugeta bătrâna. De nu mi-ar fura purcelul. De nu s-ar sui în pod, să găsească, după hogeag, clondirul de rachiu. Varvarii aceştia sunt în stare să facă toate blăstămăţiile”.

Pe când descânta singură, se auziră la uşa de afară, dincolo de tindă, bocănituri.

„Nu-s ruşii, îşi făcu socoteală bătrâna, pentru că ei dau cu picioarele şi cu stratul puştii, suduind. Aceştia văd că bat oarecum cuviincios. Trebuie să fie creştini de-ai noştri.”

— Staţi, staţi! zise ea, trecând în tindă. Care-i acolo? Ce este?

Nişte mormăieli, din care nu putea desluşi cu desăvârşire nimic, se învălmăşiră dincolo de uşă, pe urmă stătură.

— Care-i acolo?

Murmurul se stârni iar. Acuma înţelegea bine că nu-i vorbă moldovenească. Cineva bătu iarăşi în uşă, nu cu îndârjire, nici nu nerăbdare.

„Apoi tot nu-s moscali, se încredinţa pe sine însăşi, cu oarecare mulţămire, mătuşa Verona. Cugetând bine, nu pot fi nici soldaţi de-ai noştri. Las’ că i-aş înţelege, chiar dacă s-ar strâmba bolborosind păsăreşte; dar afară de asta nu s-ar fi putut stăpâni atâta vreme fără izbituri şi sudălmi. Întru acest nărav, ai noştri îs mai viteji şi decât ruşii. Poate nu desluşesc eu bine, ş-a fi fiind cineva tot din sat; mă chiamă la vreo nepoată, ori la vreo fină. Cere intrare pe lumea asta încă vreun năcăjit, neştiind de blăstămul omenirii, în care trăim. Ma bine ar fi fost să nu vie.

— Care-i acolo?

— Kitai, kitai! tresăriră nişte glasuri ascuţite, dincolo de uşă.

— Vai de mine şi de mine! Tot moscalii trebuie să fie. Scoală, omule, şi nu mai dormi. Vină încoace şi vezi ce este. Auzi că vor să ne taie.

— Kitai, kitai! chelălăiau glasurile de afară.

Moşneagul veni şi întinse şi el urechea. Dădu nedumerit din cap.

— Nu se arată să fie ruşi. Or fi fiind alte lighioi, de care s-a umplut acuma ţara. Care-i acolo, măi? răcni el cu semeţie şi puse mâna pe furca din cotlon.

— Kitai!

— Ţi-am spus eu, moşnege.

— Tu taci din gura, măi femeie. Nu mai taie ei nici pe dracu! Care kitai, bre?

Cei de afară şopoteau. Se sfătuiau, nu ştiau ce să răspundă. Atunci bătrânul, care era cărturar vechi şi dascăl la biserică, îşi aduse aminte de un înţeles tulbure al acestui cuvânt. Trase zăvorul, smunci uşa şi aplecă furca.

— Care-i acolo? Fă înapoi, că te străpung în ochi.

Bătrâna îndrăzni să întindă capul pe după umărul lui şi văzu, la lumina fânarelor pe care străinii le ridicaseră deodată în sus, mondire întunecate, dar obrazuri prietinoase. Erau însă nişte obrazuri cum nu mai văzuse de când trăia pe lumea asta: cu nasurile turtite, cu ochii piezişi, cu bărbile spânatice.

— Aceştia-s de la Sibir, zise bătrânul fără să se teamă.

— Sibir, Sibir! răspunseră străinii.

Bătrâna pricepea şi ea că-s oameni de departe, din vreo sălbătăcie de la marginea pământului; dar nu se arătau cu nici un fel de duşmănie. Erau şapte. Acuma stăteau liniştiţi, şi unul din ei, care părea mai deştept, se grămădea spre stăpânii casei, făcând felurite semne: să fie lăsaţi să intre, să se culce jos, să-şi plece tâmplele pe ceva. De mâncare n-au nevoie: au trăistile pline la şold – le băteau cu pumnii. N-au nevoie de băutură; au bidoane pline: le zgâlţâiau. Le trebuie numai hodină; vin de departe, de departe…

Cel care grăia arăta cu mâna în urmă, peste capete, în întuneric.

— Vai de steaua voastră! le zise cu milă dascălul Ion, Hai, intraţi aicea în tindă. Tu, Veronă, aprinde-le focul în vatră.

Dintrodată acei străini de la marginea lumii s-au împrietinit cu bătrânii de la Roznov şi au început a vorbi în limbi deosebite, fără să se priceapă de loc. Bătrânul asculta cu atenţie, apoi scutura din cap râzând, lepădând la o parte cu palma vălmăşagul de vorbe care-l învăluia. Spunea şi el ceva şi scuturau din cap kitaii. Râdeau şi ei, căscând nişte fălci cât gura cuptorului. Bătrâna se retrăsese cătră icoane, făcându-şi cruce şi stupind în sân.

Aceasta a fost intrarea chinezilor în sat la Roznov, într-o noapte rece de toamnă. Erau bărbaţi din provinciile asiatice de la Amur şi din alte părţi; între ei erau amestecaţi nomazi de pe Obi, alţii din cercul polar. Fuseseră ridicaţi de autorităţile împărăteşti şi trimeşi în Carpaţi, să sape tranşee.

În tot satul a fost în noaptea aceea zvon, însă nicăieri nu s-a întâmplat nici o răutate. Numai femeile s-au spăriat întâi, dar pe urmă le-a trecut, şi au râs de asemenea arătări ca de pe tărâmul celalalt.

A doua zi dimineaţa, când au ieşit localnicii în priveală, au văzut cu adevărat minune. De pe prispe, din tinzi şi din şuri kitaii se târâiseră pe cele dintâi raze ale soarelui, se căţăraseră în toţi prunii de prin toate grădinile şi mâncau cu grabă şi cu lăcomie poamele. În uniformele lor albastre, păreau nişte omizi fantastice. Au înghiţit toate prunele, cu tot cu sâmburi, apoi s-au coborât rânjind cătră copii şi muieri şi bătându-se cu palmele peste pântece.

Asta a fost prima ispravă a lor, faţă de care dascălul Ion nu s-a arătat prea supărat. El era împăcat că are de-a face cu oameni blajini: Mâncaseră prunele, dar nu dărâmaseră pomii.

— Să-i bată Dumnezeu! zicea mătuşa Verona, întorcând obrazul într-o parte şi strâmbându-şi gura.

— Nici rachiu n-au cerut, urmă dascălul; n-au furat nici slănina din pod, nu le trebuie nici mămăligă, sunt şi ei nişte făpturi a lui Dumnezeu.

— Mai bine ar fi rămas acolo, sub pământ, mormăi bătrâna.

— Unde sub pământ?

— Ce? Nu ştii? Aiştia se trag din căpcăuni şi trăiesc sub pământ. Nu se închină, nici se spală. Aiştia-s de cei care fură copii şi-i mănâncă nefripţi.

— De unde ai auzit, femeie, asemenea bazaconii?

— Am auzit. Cum s-a ridicat soarele la amiază, ne-au şi picat veşti din alte părţi. Deocamdată ne-au mâncat perjele, pe urmă au să ne roadă şi părul din cap.

— Dar de copii cine ţi-a spus?

— Care copii?

— De copii, cum că-i frig şi-i mănâncă.

— N-am spus că-i frig.

— Dar ai spus că-i mănâncă. Cine ţi-a spus?

— Nu mi-a spus nimeni, dar aşa trebuie să fie, după cum ceteşti şi dumneata prin cărţi despre limbile păgâne.

Spaima aceasta ascunsă a stăruit în sat toată ziua, şi gospodinele şi-au ascuns în pod odraslele. Dar înainte de asfinţitul soarelui, câţiva kitai iscodind, au găsit câţiva din aceşti pui de om şi i-au coborât la porţi, purtându-i în braţe. Îi mângâiau pe capetele bălane, le dădeau bucăţele de zahăr.

Îndată femeile s-au îmblânzit. Sara, s-au aprins focuri în ogrăzi şi localnicii au învăţat pe kitai să mănânce porumbi târzii copţi.

Dascălul Ion se fălea că el ştia mai dinainte, din cărţile lui, că asemenea prepusuri despre străini nu pot fi decât zvonuri proaste. Au să mănânce păpuşoii târzii de prin grădini, cum au mâncat poamele, dar de asta nu-i nici o supărare; să fim noi sănătoşi şi s-ajungem cu bine la primăvară, să sămănăm alţii. Aceştia-s oameni din pustie şi au venit flămânzi; altă pricină nu-i.

Într-adevăr, kitaii n-au săvârşit stricăciuni, fără decât au ros păpuşoii; pe urmă au cules toate ouăle clocite de prin cuibare; după aceea au fiert în căzănelele lor mâncăruri misterioase, a căror compoziţie oamenii n-au înţeles-o decât după ce au băgat de samă că li se împuţinează de lângă casă căţeii şi mâţele.

Când au plecat străinii, femeile au rămas povestind o săptămână încheiată, unele făcându-şi cruce cu uimire, altele stupind cu greaţă… Dascălul Ion îi liniştea pe toţi arătându-le că, în cărţile lui filosofeşti, se spune despre asta şi că el n-are nici o mirare.

— Unele seminţii de oameni mănâncă miel; altele mănâncă mâţă. Fiecare cu mâncarea lui, precum i-a poruncit Domnul-Dumnezeu.

Bărbaţii au înţeles acest adevăr şi s-au liniştit, dar femeilor le-a fost greaţă patruzeci de zile.