II.

Cum e astăzi au trecut trupe şi coloane spre munţi; cum e poimâni, au început a se învârteji îndărăt. Erau împinse de regimentele răzvrătite de pe front. Sovietele de soldaţi luaseră comanda înlocuind stăpânirea veche, şi acuma toate oştirile cenuşii se învăluiau unele după altele, ca stolurile de ciori înaintea viscolului. În toată valea Bistriţei erau huruiri de căruţe, chesoane şi tunuri, tropote şi nechezări de cai, cântece trăgănate de stepă, chiote de bucurie, clocot de ecouri împrăştiate în toate văile.

Dascălul Ion şi mătuşa Vorona ieşiseră în cerdac şi priveau aţintit, cu braţele încrucişate, înspre podul Bistriţei. Acolo nu-şi mai găseau rând convoiurile, într-un furnicar neostoit şi o fierbere neîntreruptă de glasuri.

Viermătul de oameni şi amestecul coloanelor se petreceau fără contenire, în vârtejuri de pulberi. Toată oastea rusească grămădită pe front se rupsese din disciplină, şi acuma se revărsa fără frâu, înspre zări nedesluşite, de fericire şi libertate. Pe când roiurile acestea cenuşii se frământau ca să se desfacă din munţi şi din văi înguste spre orizonturile cele fără de sfârşit ale Răsăritului, stoluri iuţi de soldaţi pământeni treceau Bistriţa mai la vale, pe poduri de plute, ca să se suie în munte, la întăriturile părăsite.

Ruşii îi vedeau de pe caii lor şi din căruţe şi hohoteau făcând gesturi de dispreţ şi în acelaşi timp de renunţare.

— Mai bine să se întoarcă şi aceia acasă. Dacă ne ducem noi, stă războiul; de acuma-i pace!

— Într-adevăr, aşa să fie? se bucura, cu îndoială, bătrâna.

— Asta numai Dumnezeu poate şti, răspunse filosofic dascălul Ion. Da! Da! se întoarse el apoi cătră moscalii care se învăluiau pe drum, dincolo de hudiţă, urlând şi agitând şepcile; da! da! svoboda! mir! răspublica! şi se silea şi el să râdă cătră rânjetele căscate ale mulţimii.

— Ducă-se pe pustii locuri! se scutură mătuşa Verona.

Ziua de toamnă era senină, fără nici un nour. Aerul, limpede ca un cristal. Pădurile dinspre munte păreau apropiate; zarea câmpiei n-avea, în fundul cel mai depărtat, decât o uşoară pâclă. Părea o zi dumnezeiască de sărbătoare şi de linişte; totuşi, uliţele satului păreau bătute de viscol şi frământate de munci. Toată lumea era în păr la porţi şi în ogrăzi, păzindu-şi vitele şi strânsura. Dar oştirea dezlănţuită n-avea nevoie să se încarce, cu nimic dintr-al pământenilor; dimpotrivă, se ducea scuturându-se de toate. Oamenii îi aşteptau să treacă şi să se depărteze, ca să poată culege, din şanţuri, felurite unelte şi cioveie. Primarele hotărâse că armele le adună stăpânirea. Nici arme nu le mai trebuiau. Lumea şi viaţa erau ale lor. Nu le mai trebuiau armele mai ales după ce îndeplineau una din acele porunci a suferinţii lor, una din acele zvârcoliri de stihie, a căror taină o avea închisă în el numai apocalipsul bătrânului dascăl Ion. Dincolo de Bistriţa, cu jumătate de ceas mai nainte, se auziseră, în două răstimpuri, împuşcături. Valurile de mulţime scăzuseră, apoi sporiseră iar la podul de peste râu. Bătrâna nu întreba ce sunt acele împuşcături; bătrânul tăcuse. Privind la toate cu luare-aminte, urechea lor urmau să o aibă atentă spre acele zgomote seci ca ruperi de vreascuri, pe care le bănuiau iar că se pregătesc şi le aşteptau iar să le străpungă urechile până în inimă.

Pe hudiţa lor intră deodată în pripă şi în fugă aplecată un ostaş mărunt, fără arme, numai cu taşca şi bidonul aninate în curele încrucişate şi zbătându-se la coapse. Îl urma de aproape un ofiţer, după cât se vedea, tânăr şi subţiratic, cu capul gol, cu revolver la centură, fără sabie. Purta în mâna dreaptă o cravaşa cu care tăia într-una aerul în mers.

Casa bătrânilor era în fundul hudiţei, la treizeci de paşi departe de drum şi de cursul mulţimii.

Îndată ce se apropie de poartă oşteanul cel mărunt care venea întâi, bătrâna păru a-l cunoaşte.

— Să ştii, omule, că acesta e unul din kitaii care au fost la noi în noaptea aceea…

— Se poate, răspunse dascălul. Nu mi-am pus ochelarii, dar tot îl văd. E cel care nu grăia nici un fel de limbă şi stătea deopaile de ceilalţi.

Străinul scutură poarta şi strigă cu grabă, ca şi cum ar fi cerut ajutor:

— Uvar! Uvar!

— Aşa spunea că-l chiamă, lămuri bătrâna.

— Într-adevăr, încuviinţă dascălul, aşa i-i numele; altă vorbă n-am putut nici într-un chip desluşi de la el.

Deschide poarta! strigă el străinului, făcându-i semne cu mânile.

Oşteanul cel scund deschise poarta. Ofiţerul cu cravaşa îl ajunse din urmă; el se feri, făcându-i loc să treacă.

O clipă, cât mai avură vreme să-l privească, bătrânii putură vedea un obraz oacheş, cu buzele strânse şi genele neguroase. Un obraz cu trăsături subţiri şi aproape femeieşti. Era un tânăr care nu părea să aibă mai mult de douăzeci şi cinci de ani.

În hudiţă, pe urmele celor doi, dintr-odată se năpustiră zece ori doisprezece soldaţi, urlând ca într-o beţie mânioasă şi scuturând deasupra capetelor săbii încovoiate. La zece paşi după aceştia veneau alţi patru-cinci soldaţi, descheiaţi şi descătărămaţi, cu puşti.

Cei cu săbiile urlau, suduiau şi porunceau ceva, amestecându-şi glasurile răguşite.

Uvar poftea pe tinerel să treacă şi să intre la adăpost. Putea să se strecoare în beci, putea să sară într-o grădină şi de acolo în alta, până la dumbrava de lângă apă. Toate acestea părea a le socoti Uvar, care cunoştea locul. Le judecă dintr-o privire şi ofiţerul, dar nu se folosi de îndemn. Ca şi cum l-ar fi împuns pe la spate urletele şi injuriile urmăritorilor, se răsuci deodată, se întoarse drept, îi privi aprig, cu fruntea puţin aplecată. Grupul se opri brusc, la cinci paşi. Cei din urmă îşi domoliră mersul, ca şi cum li s-ar fi discordat genunchii. Ofiţerul rosti scurt ceva, o întrebare ascuţită. Apoi se mişcă repede, înălţă cravaşa şi lovi de câteva ori. Cu săbiile în mână, soldaţii îşi fereau capetele când cătră un umăr, când cătră celalalt; câţiva se întoarseră în loc.

— Plecaţi! le strigă ofiţerul, săgetând asupra lor braţul. Soldaţii şovăiră. Ofiţerul le întoarse spatele. Uvar intrase în ogradă şi arătă cătră bătrâni un râs tăcut, cu dinţii albi şi buzele întinse.

Din grupul al doilea al urmăritorilor se desfăcură deodată doi, care se îndemnau unul pe altul ghiontindu-se; ridicară puştile şi fulgerară pe ofiţer din spate. Odată cu pocnetul carabinelor, ofiţerul căzu grămadă. Cei cu săbiile se năpustiră şi-l loviră. Îl izbiră cu picioarele şi-l întoarseră cu faţa în sus. Era sfârşit, nu mai mişca; unul dintre cei cu armele se apropie cel din urmă şi-l mai străpunse cu un glonte.

Dând din mâni, întorcând nasurile unul cătră altul, vorbind şi strigând neînţeles, se retraseră cu toţii, fără să mai privească înapoi.

Uvar, din ascunzişul lui de după şură, întinse gâtul, cercetă cu ochii, trase cu urechea, apoi ieşi strecurându-se grabnic până la mort şi rămase neclintit asupra lui, ca şi cum l-ar fi mirosit.

Bătrânii încă nu-şi veniseră în fire. Se uitau unul la altul cu obrazurile pălite, apoi iar întoarseră priviri înfricoşate spre poartă.

Bătrâna răsuflă silnic de câteva ori şi începu a blăstăma, apăsându-şi tâmplele cu pumnii:

— Vai! nu i-ar mai răbda Dumnezeu şi Maica Domnului! Cum au putut ei prigoni un asemenea tânăr! cum au putut să-l omoare!

— Aceasta trebuie să fie o judecată a lor, socotea dascălul; e rânduiala lor cea nouă.

— Dumneata, dascăle, vorbeşti ca din carte, răspunse mătuşa Verona cu glas încet, privindu-l ascuţit; iar creştinul acela a murit fără lumânare şi sufletul lui rătăceşte spre negură.

Dascălul mormăi ceva neînţeles:

— Hm! ce pot să-i fac eu? Eu nu-i pot face nimica…

Sub privirea nemulţumtă a bătrânei, ridică din umere şi scoborî treptele cerdacului, apoi se hotărî şi trecu spre poartă.

Curând îl ajunse din urmă bătrâna, cu o făclioară aprinsă. Amândoi se alăturară de Uvar şi de mort. Bătrâna îngenunche şi-i aşeză lângă tâmpla dreaptă făclia. În ochii care începeau să îngheţe, subt umbra frasinilor, licăriră deodată două steluţe.

Omul cel scund şi străin privea împrejuru-i acuma, cu nedumerire încă şi cu spaimă, după aceea cuprinse mâna bătrânei, mâna dreaptă, care potrivise făclia, şi o sărută în tăcere.