X.

Doamna Eufrosina Melinte a venit la Pârăul-Negru cu o zi mai devreme decât hotărâse, cătră mijlocul lunii aprilie. Inginerul Anton Rohalschi nu era acolo. Băuse coniacul, îşi spusese vorbele şi se dusese şi el la treburi ale lui. Doctorul se cufundase în mâluri, cu entuziasmul obişnuit, având tovarăş pe iacut, din care nădăjduia să scoată un destul de bun laborant, însă de clasa a doua, din pricina mânilor lui prea mari. De la mâlurile calde se ducea la odăiţa cu fiolele şi cu ochianele, în care se deprinsese a ceti şi asiaticul. Apoi iar se întorcea pe baltă. Avea în jurul lui, în luntre, reţele şi vase felurite. Cufunda reţelele sub luciu, aducea în lumină fiinţi şi plante minuscule, le privea foarte de-aproape, le potrivea sub lupă, le împărţea într-o străchinuţă ori într-o cutie; şi era aşa de absorbit, încât nu băga de samă nici mersul soarelui (ceasornicul şi-l uitase acasă), nici căldura sporită, nici umbreluţa roşie, care se mişca pe mal cătră luciul izvoarelor. Acea umbreluţă părea un mac ce-şi schimbă întruna locul. Ar fi putut părea o minune, dacă regiunea pe care doamna Melinte o cerceta cu ochi destul de indiferenţi n-ar fi fost, în realitatea vieţii ei necunoscute, ceva cu mult mai extraordinar. Balta era, de la un capăt la altul, de la suprafaţă şi până în nomol, o creaţie necontenită şi violentă de fiinţi şi fenomene, asupra cărora profesorul se înclina cu o uimire religioasă. Încă din clipa când la răsărit se schiţau coloane şi arcuri de abur purpuriu pentru intrarea zeului vieţii, privighetori de baltă şi pitulici cât o alună îşi spuneau numele cu glasuri fărâmate mărunt şi delicat în pliscuri. Stăteau înfiorate pe vârfuri de trestii şi ierburi şi aşteptau să li se prefacă ochişorii în juvaeruri ale bucuriei. Bâtlani neclintiţi se lămureau din noaptea cotloanelor, la coada ghiolurilor, între tipsiile verzi ale frunzelor de nufăr. Stăteau posaci şi fioroşi ca nişte asasini, aşteptând o pradă, pe care o săgetau cu clonţul şi o înghiţeau într-o clipă, într-o convulsie enormă a gâtlejului. Gaia, vulturul cel bătrân, trecea pe deasupra, în zbor lin, răsfirându-şi penele în cele dintâi coame de lumină şi, acolo unde clonţul bâtlanului părea că împuţinează, el vedea foind miliardele de codaţi, puzderiile de peşti ca nişte ace, viermi fără de număr suind scara vieţii pe lujerele lianelor. Cei din fund sunt informi, cei de sub luciu boldesc ochi de perle, cei care au înţepenit în ghemul unei morţi aparente, în aer, scapă ca nişte aeroplane pitice de aur şi albastru, ca să împlinească virajele dragostei în veşnicia de o clipă a dimineţii. Alte nenumărate gângănii ale apei par necontenite încercări. Unele sunt discuri mici cât o linte, altele se lungesc, altele se subţiază; unele au zale de abanos şi tiviluri roşii şi vâslesc în sus şi în jos pe o rază, ca pe un fir solid de lumină; altele au fost abandonate înainte de a li se aşeza coada. În fund, la rădăcina stufului, s-au deschis scoicile. Cătră larg, unde începe a se zimţul luciul, plutesc melci, aşteptând adierile dimineţii, ca să pornească la descoperirea unei Americi dincolo, sub sălcii. În cetăţile lor, răţoii spun ceva moale şi catifelat, pe când raţele ascultă atente pe cuibare. Apar şerpi pe plăvii; s-arată o clipă virgulele negre ale lipitorilor. Balta întreagă începe a fremăta cu toate neamurile ei de zburătoare, chemând la actul măreţ al răsăritului tainiţele şi fundurile. În sulurile de lumină doctorul putea bănui numai, fără a încerca s-o aprecieze, acea înfricoşată desime a vietăţilor pe care ochiul omului de obicei le confundă cu limpezimea. La această lungă vibrare a răsăritului se întovărăşeau şi toate elementele fixe ale vieţii:- plantele uriaşe până la cele mai subţiri decât aţa painjenului. Aceasta e clipa când explodează florile şi seminţele. Cu pălăria pleoştită într-o parte pe cap, într-o poziţie dintre cele mai incomode, profesorul Iacob se străduia să sondeze ici şi colo această picătură de infinit, având deşertăciunea să creadă că poate explica şi înţelege ceva. Absorbit şi cu gura căscată, iacutul îi urmărea toate mişcările şi toate operaţiile, holbându-se şi el în cutii şi asupra tuburilor de sticlă. Deodată se auzi cântând cucul.

Doctorul Iacob înălţă fruntea, înlătură toate sculele din juru-i, răsuflă obosit şi-şi aprinse o ţigară. Soarele se înălţase cu mult deasupra pămătufului trestiilor şi vântul adia uşurel.

Cucul cântă a doua oară.

— Până acuma nu l-am auzit. Cum se chiamă, iacutule, paserea asta? întrebă doctorul.

— Se cheamă cum spune, râse Uvar; cucu.

— Nu-i adevărat, iacutule. Când eram copil şi păşteam caii în prund la apa Bistriţei cu alţi băieţi de sama mea, am auzit o poveste despre cuc. Ţi-o spun şi ţie, ca să cunoşti adevărul. Au fost, în lumea de demult, doi fraţi care se iubeau şi umblau nedespărţiţi. Pe unui îl chema Cucu şi pe celalalt Ştefan. Nişte împrejurări de care nu-mi mai aduc bine aminte i-au rupt unul de altul. Cucu s-a dus pe cealaltă lume. Iar în lumea asta Ştefan a fost prefăcut de Dumnezeu în pasere. Şi tot umblă şi-l strigă pe celalalt, ca să-l găsească. Se duce în alte părţi din lume şi-l caută; nu-l găseşte şi se întoarce iarăşi aici, primăvara. Aşa încât paserea care s-aude chemând e Ştefan.

Uvar ascultă cu luare-aminţe, încredinţat că altfel nu poate fi.

— Atunci Cucu va fi fiind în ţara iacuţilor, îşi dădu el părerea. Acolo Ştefan nu vine niciodată să-l cheme.

Doctorul zâmbi, copleşit de soare, şi-şi aşeză pălăria pleoştită mai comic, strângând-o asupra frunţii. Uvar se desfăcea şi se-ntindea în căldura zilei, ca şi cum era încorporat vieţii care viermuia în juru-i, deasupra şi dedesubt.

— Eu am mai învăţat un cântec… zise el cătră doctor.

Zâmbea, însă avea în ochi o melancolie suspectă, care nu scăpase profesorului.

— De la cine l-ai învăţat, Uvar?

— L-am învăţat din lume.

— Nu cumva ţi l-a cântat doamna moaşă Amalia?

Slujitorului i se ridică sângele în ochi. Nu dădu răspuns.

— Bine, s-aud, vorbi doctorul, aprinzându-şi altă ţigară şi răsturnându-se între lăvicere şi maldărele de stuf.

Uvar începu să cânte, c-o voce neaşteptat de plăcută la un asiatic. Acel ceva străin care era în el dădea un accent nou melodiei.

„În grădină la Ion Toate paserile dorm, Numai una n-are somn. Tot zboară din pom în pom Şi strigă: Ion, Ion. Tot zboară din creangă-n creangă Şi strigă: Ioane dragă!”

— Ce spune despre cântecul tău doamna moaşă Amalia? întrebă doctorul lacob.

— Îi place, răspunse slujitorul. Eu mă rog, domnule profesor, să-mi dai voie să mă cheme Ion, ca şi pe alţi oameni.

— Eşti un prost, Uvar.

— Nu-i adevărat, clatină din cap iacutul, veselindu-se.

— Eşti un ticălos, Ioane, zise doctorul, bătându-l cu palma peste umăr. Ai noroc că moaşa-i văduvă şi nu se pot supăra flăcăii din sat. Altfel te-ai duce la fundul bălţii, să te mănânce racii.

Iacutul scutură din cap cu energie: nu se temea de asta.

De cătră mal, cucul cântă a treia oară. Slujitorul păru intrigat; întinse gâtul, înălţă fruntea, privi printre trestii şi sălcii şi râse cu toată gura şi cu toţi dinţii.

— Nu-i Ştefan, zise el, închizând dintr-un ochi şi făcând semn cătră ţărm.

Melinte se ridică în luntre, se uită spre laborator, văzu mişcându-se macul, şi slujitorul trebui să-l sprijine şi să-l oprească. Înţelegând că voise să păşească în baltă, doctorul se aşeză la loc, aruncă ţigara şi porunci iacutului să vâslească din toată puterea.

Întâlnirea a fost cu mult mai puţin caldă decât ar fi dorit doctorul. Doamna Eufrosina Melinte părea totuşi destul de veselă şi de bine dispusă. După ce-şi retrase mânuţa, pe care profesorul, în ultima clipă, nu se hotărâse decât s-o strângă între degetele lui groase şi pârlite de soare, ea se interesă de iacut, ceea ce era o noutate.

— Ce mai faci, Uvar? Parcă te-am auzit cântând.

Asiaticul tăcu, ruşinat.

— Într-adevăr, el cânta, mărturisi doctorul.

— Mi-a plăcut, râse doamna Melinte; în orice caz, era mai frumos decât strigătul meu de două silabe.

Profesorul ar fi voit să dea altă interpretare acelui cuc nou al primăverii, dar nu se putea hotărî şi-i era în general ruşine de cuvintele neobişnuite.

— Uvar, lămuri el, s-a hotărât să-şi schimbe numele.

— Ion! întări iacutul, şi-i păru bine că doamna se veseleşte nespus.

— Ne-a rugat să-l chemăm cu acest nume localnic, urmă profesorul, ca să i se potrivească şi lui cântecul cu paserea dorului.

— Asta-i interesant, suspină cuconiţa; sălbaticul dumnitale începe să-mi devie simpatic.

Doctorul, la marginea bălţii, se pleca, culegând apă în pumn şi spălându-şi mânile. Într-un buzunar avea săpun, în altul spirt. Urma să explice:

— Cântecul lui e în legătură cu primăvara, pe care eu o observ de câteva zile în baltă. E o presiune uriaşă şi irezistibilă. Uvar a găsit un drum cotit până la casa cu flori în fereastră a doamnei moaşe Amalia. Această văduvă are proporţii pe care el le acceptă cu aceeaşi recunoştinţă cu care primeşte toate darurile acestui paradis în care l-a adus Dumnezeu.

— Ioane, ţine-mi, te rog, umbrela… porunci doamna Eufrosina Melinte.

Slujitorul primi umbrela. Chiar atunci doctorului îi veni în minte că a sosit clipa când ar putea îndrăzni şi el să reducă la două silabe titulatura pompoasă şi atât de puţin expresivă a soţiei lui. Era însă o imposibilitate, îşi făcea în acelaşi timp el socoteală, să asocieze botezul asiaticului cu acest moment întru toate deosebit. Se mulţămi să simtă numele ei nou vibrând numai în sine, aşa cum vibrau vieţile nebănuite în fundul lacului.

— Ce fac eu cu asta? întrebă slujitorul, nedumerit; mie nu-mi trebuie. Şi întinse doctorului umbrela.

Doctorul luă macul cu stânga, în timp ce femeia îi cuprindea braţul drept şi-i lămurea că până la masă mai este timp şi că ar dori să cunoască şi ea ceva din acea lume de pe pământul celalalt, unde trece el necontenit cu luntrea. Se duc singuri şi probabil vor trece printr-o arcadă de sălcii.

— Să trecem dincolo, îndemnă ea.

Într-adevăr, doctorul a vâslit cătră un portal de umbră, trecând în regiunea apelor vii ale iazului de la Pârăul-Negru.

Acolo, cu o viclenie de care doctorul se ilumina până în fundul fiinţii lui, ea îşi plecă fruntea, urmărind lângă tâmpla lui, în aer şi în ape, minunile eternului zeu al vieţii. Doctorul părea tulburat; se simţea neîndemânatic şi c-un fel de pudoare faţă de pădure şi de atâţia ochi de flori şi de gângănii care se deschideau în juru-le; şi mulţămi în sine slujitorului că i-a lepădat acel obiect colorat, de ocrotirea căruia nu-şi închipuise că s-ar putea vreodată folosi.

Astfel, prin coincidenţe în aparenţă absurde, bătrânul şi severul iacut din mormântul lui de subt arcul aurorei boreale a încălzit şi a împăcat două inimi în altă regiune a spaţiului şi a timpului.

SFÂRŞIT