IX.

După conferinţele şi succesele iernii, în cele dintâi zile de primăvară, doctorul Iacob îşi luă rusul şi se aşeză la Pârăul-Negru, ca să fie de faţă la trecerea gâştelor sălbatice. Înţelegerea era că, după ce se închide vânatul, inginerul pleacă şi vine doamna Eufrosina Melinte, să ţie tovărăşie profesorului.

Cei doi prietini au găsit pe Uvar cu luntrea gata cătrănită şi călăfătuită. În preajma laboratorului, pământul fumega zbicindu-se într-un soare strălucit. La asfinţit, cătră munţi şi păduri, încă albeau omături. Balta se desfăcuse la limpezişuri; cele din urmă sloiuri luceau între stufuri, topindu-se. Plutea peste toate un abur străveziu; ramurile goale ale sălciilor îşi schimbaseră coloarea şi pompau sevă cătră muguri.

Lângă luntrea priponită stăteau drept, cu cozile înfipte în pământ moale, lopeţile. Uvar le smulse şi le potrivi la locul lor. Apoi trecu în căsuţa cu uşa şi ferestrele deschise şi aduse câteva unelte de pescuit, două băncuţe, pe care le potrivi între crivace, şi un ispol. Deasupra băncuţelor adăogi perne acoperite cu lăvicere. Doctorul le cunoştea: erau lăvicere de la Roznov. Deci Uvar se grăbise a face o vizită bătrânilor şi căutase iarba de leac.

— Ce face mama, Uvar?

Iacutul îl privi mai mult cu spaimă decât cu mirare. Fără îndoială că acest om învăţat are multe meşteşuguri tainice pentru a cunoaşte cele mai ascunse lucruri.

— Am găsit-o lângă sobă, răspunse el.

— I-ai dat buruienile şi s-a bucurat, nu-i aşa?

— Aşa este; şi a întrebat de dumneavoastră. I-am spus că duminică vă duceţi la Roznov, ca să-i vedeţi pe dumnealor. Tatăl dumneavoastră e sănătos şi a dorit să asculte cântări care le-am învăţat cu dumnealui. Însă eu le-am cam uitat. Am învăţat altele de la oameni de aici. Cântece de lume.

— Cum? Ce-ai învăţat?

— Cântece de lume, domnule profesor, se veseli Uvar, cu gura largă, arătându-şi dinţii de fildeş.

— Asta nu-i rău. Dar de ce ai vestit că mă duc duminică la Roznov? N-aveai de unde şti. Eu nu ţi-am poruncit nimic în privinţa asta.

— Astăzi e joi, socoti Uvar uitându-se pieziş la baltă. M-am gândit că două zile umblăm la vânat. A treia e pentru odihnă. Mergem să ne închinăm la biserică la Roznov. Mama dumneavoastră spune că pregăteşte cea mai bună mâncare din lume, în număr de o sută cincizeci.

— E vorba de sărmăluţe… se întoarse profesorul cătră Anton Rohalschi.

— Întocmai, stimate şi iubite Iacob Ioanovici. Sunt bucuros că nu vom lipsi de la masă. Iacutul e un om înţelept.

Cercetară cotloanele până cătră prânz şi găsiră câteva cârduri de raţe. Dar lumea iazului încă nu era aşezată; zările de cătră-amiază încă nu-şi deschiseseră porţile. Cu tot soarele, vântul era rece şi sufla de la miazănoapte. În ochiuri negre, între papuri şi sălcii, în partea izvoarelor vii, broaştele îşi depuseseră ouăle fără număr, dar nu se mişcau din tainiţele de sub luciu, păstrând în guşele lor alburii tăcerea bălţii. Amurgul acelei zile dintâi a avut o lucire străină şi îngheţată. Dar a doua zi dimineaţă glasul lui Uvar îi chemă vesel. Iacutul bătea în obloane, trezindu-i fără nici o sfială din somn.

— Ce s-a întâmplat, Uvar? Intră! îi porunci doctorul.

Slujitorul intră bocănind. Se uită în juru-i; luă puştile şi cartuşierele şi vru să iasă cu ele.

— Mai stai, Uvar; spune întâi ce s-a întâmplat.

Iacutul se întoarse de la uşă:

— Îndată după miezul nopţii, lămuri el, s-a răsucit vântul de cătră munte. Era tot aspru, ca de pe omăt. După aceea, în zori, l-am simţit încălzindu-se. Au venit cârduri de răţuşte; după ele s-arată şi nouri. Dar până la amiază nu cred să ploaie. Cât nu plouă şi ţine soare, intrăm pe baltă. Trebuie să fi sosit şi cufundari de la marea, de cei care nechează; şi fluierari. Se cuvine numaidecât să-i căutăm.

— Bine, iacutule, râdea inginerul; asemenea poruncă nu se poate să n-o ascultăm. Venim neapărat.

Intrară pe baltă la prânzişor şi vânară până la amiază. Găsiră-ntr-adevăr câteva soiuri de paseri străine, călifari, cufundari de marea, raţe cu penajuri albe şi cu moţ. Erau numai un fel de cercetaşi înaintaţi ai nemărginitelor stoluri care se pregăteau să vie. Îngheţul şi vântul potrivnic le opriseră. Acuma erau gata să treacă spre mările libere din miazănoapte, spre gurile fluviilor siberiene, spre ostroave misterioase, unde se ţin soboruri extraordinare ale dihăniilor mării şi văzduhului. Vântul sporea, din ce în ce mai umed şi mai cald, şi nourii pluteau pe munţi şi păduri, lăsând libere în cer lacuri adânei de azur. La două după amiază, când ieşiră din luntre ca să se ducă la masă, vântul avu un răstimp de linişte. În acel răstimp solemn, pe care-l comandase parcă o poruncă din eternitate şi din bălţile de sus, izbucni deodată, fără nici un semnal prealabil, în toate bălţile de la Pârăul-Negru, tunetul broaştelor. Dintrodată porniră toate, formidabil, din pământ până în cer. După ce-şi îndepliniră oficiul, se liniştiră. Profesorul şi inginerul se opriseră înfricoşaţi, cu inimile bătând. Iacutul îşi vedea nepăsător de treburi. Cu toate acestea, ascultase şi el acel semnal al veşniciei şi-l înţelesese, fără să-i caute argumente şi justificări.

Vântul se trezi iar şi îndată sosiră şi stropi de ploaie. Soarele rămase sub nouri toată după-amiaza. Înserarea veni c-un fel de presiune tăcută şi egală a vântului, în care şopotul ploii pe ape se auzea distinct, ca un cântec. Cu întunericul compact al nopţii, stihiile părură a se mişca înspre steaua polară. Cei doi prietini stăteau ascultând freamătul migraţiunilor uriaşe de primăvară. Multă vreme oprite de curenţi ostili, în preajma mărilor din mijloc, acuma se îmbulzeau spre nord în şiraguri nesfârşite şi etajate, chemându-se, din fundul cerului până la linia stufurilor. Iacutul aprinsese foc de găteje în faţa laboratorului; profesorul şi inginerul ascultau din cerdac acel zvon pe care numai vânătorii au bucuria de a-l cunoaşte. N-aveau lămpi; stăteau în jilţuri, învăliţi în blăni, şi ascultau. Îi lumina dintr-o parte focul. Observară şi pe Uvar cum stă cu urechea întoarsă cătră văzduhul nopţii.

— Ce cântec asculţi, Uvar? îl întrebă doctorul Iacob.

— Ascult, ca să ştiu ce trece, răspunse vesel iacutul. Sunt obişnuit cu asemenea glasuri şi le cunosc de când eram mic. De răul lor nu puteam închide ochii.

— Într-adevăr, el le deosebeşte şi le înţelege… întări Anton Rohalschi. Gâştele şi lebedele le-aud şi eu; dar celelalte mi-i cu neputinţă să le desluşesc. Sunt sute şi mii de specii de paseri.

— Eu le ştiu… rosti încet iacutul. Nu mi-au putut spune numele în limba de aici, căci ele grăiesc altă limbă; dar după înfăţişare le cunosc.

Le asculta atent şi visător.

— Uvar, grăi doctorul aprinzându-şi o ţigară, nu mi-ai răspuns niciodată dacă ai mai avut un bunic pe care-l chema ca şi pe tine.

— Nu ştiu, răspunse iacutul; bunic trebuie să fi avut, dar nu l-am cunoscut. Mama a murit tânără şi m-a lăsat singur. Tata a căzut într-o râpă umblând după reni. Foarte puţin îmi amintesc cum că ar fi spus el ceva despre bătrânul lui, că era chior de ochiul stâng; şi nu bea rachiu – dovadă că nu era bărbat vrednic; dar a fost prin ţări străine şi se zice că ar fi văzut pe împăratul alb. Dar asta poate fi şi o vorbă. La noi toţi oamenii visează să vadă pe împăratul şi trăiesc cu asemenea nădejde în colibele lor îngheţate până ce mor.

— Poate acel împărat e soarele… râse inginerul.

Silueta slujitorului rămase o clipă neclintită, cu gura căscată, pe fondul de lumină.

— Aşa e; asta este, se veseli el. E soarele… Cine ajunge la el nu mai vrea să se întoarcă înapoi. Acolo am fost rob şi în toţi anii eram să mor de foame. Aicea sunt prietinul oamenilor, adaose el rânjind larg, şi nu mai sunt rob. Aici e raiul de care spun poveştile.

— Cum se poate, Uvar? se miră profesorul. Ţie nu ţi-i dor de locul tău? Nu ţi-ai luat pământ într-o sticlă?

— Ba mi-am luat; dar l-am lepădat pe drum, în gară la Kiev.

— N-ai avut nevastă?

— Nu.

— Poate ai fost prietin c-o fată.

— Se poate; dar ea a rămas acolo şi eu am venit la împăratul. Aici am găsit una care râde. Băgaţi de samă, începu el altă vorbă, înălţând palma dreaptă lângă ureche. Acuma au început a trece gâştele cele mari. Până acum am auzit numai gârliţe. Unele coboară cătră noi; mâni le găsim la margine, în apele dezgheţului.

Ploaia urma să cânte în baltă.

— Ascultă, iacutule, încercă iar doctorul, eu am aflat şi trebuie să-ţi spun că pe bunicul tău l-a chemat ca şi pe tine, Uvar, şi a fost un om vrednic şi drept, dar n-a avut viaţă fericită.

— Nu mă mir şi se poate, răspunse cu indiferenţă slujitorul. Dumneata, fiind un fel de şaman, poţi cunoaşte orice. În ţara aceea toţi oamenii trăiesc cu dreptate, dar nimeni nu cunoaşte bucurie.

— După cum văd, râse inginerul, omul nostru e eliberat de dorul pământului natal şi de glasul strămoşilor. Iubite Iacob Ioanovici, te rog să nu te superi şi să-i dai dreptate. Acolo e nevoit să facă sforţări îngrozitoare ca să nu crape de foame. Aicea dă numai dintr-o mână şi se ţine deasupra. Poate ai fi curios să afli ce crede el despre oamenii de aici, care se simţesc aşa de rău acolo unde el se simte atât de bine.

Iacutul îşi dezvăli iar râsul tăcut, în lumina focului. Nu-şi putea da lămuririle lui încâlcite, dar se părea că ştie foarte bine din ce pricină. Rămase visător şi neclintit, urmând să asculte zvonul stihiei care fremăta pe uriaşe curbe ale aceleiaşi latitudini pământeşti.

— Paserile şi dihăniile sunt mai multe decât oamenii… zise el cătră europeni, şi se cufundă iar, imediat, în visul lui şi-n puhoiul primăverii.