Capitolul I.

ÎN CARE SE ARATĂ DE CE A TREBUIT SĂ VIE ŞTEFAN-VOIEVOD CEL MARE LA TRONUL MOLDOVEI.

Când în micul şi neînsemnatul principat al Mol- 'dovei a intrat Ştefan, fiul lui Bogdan, ca să apuce domnia, cursul anilor de la Hristos era 1457.

Tânărul domnişor era cu totul necunoscut. După asasinarea părintelui său trăise pribeag Ia curţi străine. Acuma venise cu ajutor de la munteni, cu partizani de ţară şi mercenari de strânsură. Faptul, întocmai la fel, se petrecuse în nenumărate rânduri în acel început de veac, cu alţi pretendenţi. Unii îşi aduceau sprijinul de Ia unguri, alţii de la Ieşi: zilele domniilor lor fuseseră puţine şi supuse blăstămului. Se afla acolo, lângă Dunăre, la marginea Europei şi a Sciţiei, un colţ nou de lume, de prea scurtă vreme întemeiat şi bătut de vânturi contrare. Mai sosea un nour de pulbere, din care ameninţa cătră scaunul Ţării, Suceava, o altă spadă, cercând norocul stăpânului ei.

Ceea ce numeau oamenii de atunci voinţa neclătită a Ivi Dumnezeu, hărăzea acelui braţ şi acelei spade un destin cu totul excepţional.

Ţara Moldovei se cuprindea atunci de la Pocuţia în lungul Carpaţilor până la Dunărea, Marea şi Nistru, ocol de 222 de mile geografice sau 274 de ceasuri cu piciorul de jur împrejur. După astâmpărul hoardelor, care, totuşi, nu-şi uitau de tot drumurile lor vechi de pradă, descălecaseră aici domni şi boieri de peste munte, cu soţii lor, năzuind spre lărgime şi căutând să scape din strânsoarea regelui unguresc. Găsind pământuri grase şi păduri bătrâne, se lărgiseră pe văile apelor, spre câmpii. Sămânţa acelor oameni liberi era de vechi pământeni ai Daciei, grăind o limbă care amintea stăpânirea şi amestecul romanilor. De la munţii Apuseni la Maramureş, în tot nordul Ardealului, au rămas până astăzi vetrele de demult, ţinute de aceleaşi neamuri statornice din care se trag acei descăJecători.

La începutul veacului XV, a stătut Voievod în Suceava Alexandru, căruia i s-a zis cel Bun, din familia Muşat. Acest domn de ţară nouă a aşezat rânduieli după moda împărăţiei Bizanţului, împărţind dregătorii, punând căpitenii peste oşti, pârcălabi şi şoltuzi peste târguri şi cetăţi. A împuternicit cu hrisoave pe stăpânii vechi şi noi ai cuprinsurilor, a aşezat biruri şi vămi, a recunoscut privilegii găsite ale neguţătorilor străini, armeni, nemţi şi genovezi, gospodărind treizeci şi mai bine de ani cu pace şi cu tihnă. La trecătorile munţilor, spre ţara regelui ungur, găsise cavaleri nemţi, papistaşi după credinţă, pe care i-a respectat şi cu care a trăit în bună înţelegere. El însuşi a avut soţii doamne catolice; totuşi el a fost cel dintâi mare orânduitor al ortodoxiei” Astfel, într-un veac, oamenii din munte s-au dezvălit cătră câmpie. înmulţind satele, s-au răsfirat spre Prut şi Nistru. îşi măsurau iazurile cu bătaia săgeţii, prâsăcile în poeni cu aruncătura baltagului, moşiile neamurilor cu ochii, din cel mai înalt ţanc cât cuprindeau privirile în patru vânturi, punând semne şi bătând bouri. Umblau cu turmele de la Câmpulung şi Trotuş până la Chilia şi Liman. Din cetăţile Nistrului, străjerii domneşti se uitau în pustiile tătarilor.

Nevoia de autoritate în aceste ţinuturi bântuite de invazii se întovărăşea cu un îmbielşugat folos pentru vistieria domnească: deoarece împrejurările europene şi heghemonia comercială a Republicii Veneţiene în Marea de Mijloc siliseră pe genovezi, biruiţi în interesele lor cardinale de neguţătorii lui San Marc, să-şi caute spre orientul asiatic o cale continentală. Intovărăşindu-se cu nemţi şi Ieşi, având agenţi pe armeni şi greci, oamenii de afaceri de la Genova organizaseră concurenţa prin drumul tătărăsc, care acuma mergea în lungul Moldovei la Cetatea Albă, subt apărarea noului voievod. Un al doilea drum, pe la ocnele domneşti de la Trotuşi, ori pe la Braşovul Ardealului, se sfârşea la cetatea Chiliei. Din ambele porturi, corăbiile genoveze pluteau spre Caia. Privilegiile şi orânduielile întocmite în timpul lui Alexandru-Voievod Bătrânul arată, prin grija, preciziunea şi enumerarea amănunţită a articolelor cu taxele respective, importanţa acestui capitol fiscal pentru Domnie. Pământul virgin al Moldovei îşi dădea rodul lui în chip firesc; oile şi vitele albe se prăseau în imaşuri largi; unele mergeau la export pe calea mării, altele se îndrumau spre Danţig; companiile de comerţ de la Genova şi sucursalele lor de la Liov lăsau vistieriei însemnate câtimi de aur. Asemenea amestec de interese a sporit şi năzuinţa crailor Ungariei şi Poloniei de a păstra ori a impune influenţa şi suveranitatea lor asupra acestui mic însă bogat şi important principat.

Alexandru-Voievod Muşat a domnit deci cu bine şi prietinie ani treizeci şi doi chiar la începutul veacului. A avut la curtea lui o doamnă de la Ardeal; pe urmă una de la Cracovia, soră a însuşi regelui Vladislav. A împrumutat măriei sale craiului, ca să-şi poarte războaiele cu cruciaţii, o sumă însemnată de galbini, pentru care a luat amanet ţinuturi şi cetăţi leşeşti, şi-a făcut scrisorile de închinare după moda medievală cătră ambii suverani, şi a adormit, întru legea părinţilor săi, liber şi de sine stătător, poruncind să-i fie sălaşul de veci în sfânta mănăstire a Bistriţei, unde odihneşte şi acum.

Urmând oarecum pilda climatului din această parte de lume, care se desfăşură fără noimă şi-n salturi de tigru, amestecând anotimpurile, ploile cu viscolele, tornadele cu calmurile neclintite, revărsările de puhoaie cu secetele, Domnia de la Moldova s-a tulburat îndată după moartea bătrânului. Vreme de un sfert de veac au urmat împărecheri, silnicii, prigoniri şi omoruri în familia domnească, sub privegherea şi grija regilor suzerani.

Păcătoasa fire a oamenilor îndeobşte şi a pământenilor de la noi îndeosebi aţâţă la desfătarea răului atunci când trupul se lăfăieşte în huzur, iar înţelepciunea nu se vădeşte decât la sfârşitul nenorocirilor.

Blândul şi prea cinstitul Voievod Alexandru s-a îngrijit cuviincios de Doamnele sale; dar umblând ca să dreagă dreptăţile norodului, prin atâta bielşug de turme, bucate şi podgorii, s-a molipsit de voia-bună a tuturor întru nunta cu pământul feciorelnic, şi a lăsat copii din flori în multe părţi. Aşa că după ce coborâtorii săi legiuiţi au început a se împunge şi a se tăia, căutând ajutor la craii străini, s-au semeţit şi unii din copiii din flori, socotindu-se tot os din osul Voievodului răposat, cu acelaşi drept în faţa lui Dumnezeu.

Feciorul cel mai mare al lui Alexandru Bătrânul a fost Ilie, însoţit cu Maria, soră a reginei Poloniei. Din căsnicia aceasta s-au născut două vlăstare: Roman şi Alexandru. Al doilea fecior al Voievodului răposat se numea Ştefan.

Ilie, cumnat regesc, a stătut Domn în Suceava până ce, la uneltirile şi ameninţările fratelui său, s-a înduplecat să-i dea în stăpânire Ţara-de-Jos. Domnia aceasta dublă a durat până la 1444, când regele Vladislav Jagello a pierit în bătălia cea mare de la Varna, cu turcii, îndată Ştefan, văzând pe fratele său fără ocrotitor, a păşit asupra lui prinzându-1 în scaunul de la Suceava şi punând pe gâde să-i scoată ochii. Roman, feciorul orbitului, cu fratele său Alexăndrel şi cu maica sa, scapă în Lchia, punându-se subt aripa unchilor şi neamurilor din Republică.

În ţară, Ştefan ucigaşul îşi împarte domnia cu Petru, al treilea frate, mai mic, până ce Roman, cu oaste leşască, vine asupra lui în Suceava, îl prinde şi îl descăpăţânează. Petru fuge în Ardeal, se întoarce cu sprijin de la Ioan Corvin, voievodul acelei ţări şi alungă pe nepotul său. Nu mult după aceea Roman, pribeag în Polonia, moare. îndată Doamna Maria, maica sa, sumuţă asupra Moldovei pe Alexăndrel, al doilea copil. Partizanii Ieşi îl pun pe acesta în scaunul Sucevii şi de acolo Alexăndrel-Vodă cade la împăcare cu un unchi al său Petru Aron, îngăduindu-1 să domnească în parte.

Atuncea, „dacă-i vorba pe-aceea”, cum spun moldovenii, s-a sculat un fecior din flori dintre cei sămănaţi de Voievodal bătrân. Numele lui era Bogdan. Acesta a fost tatăl lui Ştefan, despre care vorbim noi aici. Venind împotriva Domniei cu oaste, alungă tovărăşia lui Alexăndrel şi Petru Aron. Ambii aceştia pribegesc, după datină, la Ieşi. După un timp Petru Aron, mai harnic, calcă hotarul cu pilcuri de călăreţi şi găseşte în câşlegile de toamnă, la vreme de noapte, în petrecere de nuntă, pe Bogdan Vodă, în sat la Reuseni. îl prinde în arcan, îl aruncă între mercenarii săi şi, la lumina faclelor, pune să i se reteze capul.

Într-acea spaimă s-a aflat faţă şi Ştefan-sin-BogdanVodă, fiind încă domnişor tinerel, în petrecere cu părintele său. Găsindu-şi scăpare prin învălmăşeală, a fugit cu puţini soţi şi boieri credincioşi şi a aflat sălaş la munteni. Acolo, în acea parte, trăia şi maica sa Oltea, de neamul ei din Ţara Românească.

Iată, sfârşitul sbuciumelor ca şi alinarea vijeliilor „stă ca-ntr-o taină a unei flori. După atâtea morţi şi zvârcoliri, după atâta lipsă de lege şi braţ de stăpânire, norodul *şi boierii trebuiau numaidecât să scornească vorba despre schimbarea domnilor, şi să cunoască înţelepciunea ei. Deci erau doritori de un domn adevărat. Negreşit, nu-1 puteau cunoaşte pe acesta în fiinţa tânărului domnişor venit din necunoscut. N-avea înfăţişare nici de uriaş, nici de balaur: era scund la trup; numai ochii lui ca apa de munte aveau ascuţime şi tărie. Nu s-ar fi mirat dacă a doua zi ar fi căzut altul din nouri, ca să-i ia locul. însă înţelegerea lor, deşi ageră, era scurtă. Ei nu puteau pătrunde ascunzişul de şapte ori învăluit al lucrărilor lui Dumnezeu.

După cum după vârtejuri şi nesiguranţe se aşează crugul vremii, aşa sta să se aşeze domnia tulburată a Moldovei. Nu pentru că ţara cuprindea în ea alcătuiri minunate; nu pentru că neamul care o descălecase era prea viteaz, prea dibaci în meşteşuguri ori prea înţelept; nici pentru că ar fi avut un drept deosebit.

Daco-romanii de odinioară, umiliţi de un mileniu de loviri ale invaziilor, întorşi la fondul lor de civilizaţie primară, însăA păstrând în ei demnitatea şi amintirea nedesluşită a unei nobleţi, căutaseră aici peste munte o regiune de dezvoltare liberă. înţelepciunea cea mai presus de toate a Celui Etern trebuia să le dea un impuls de viaţă pentru restriştea îndelungă a vremurilor ce aveau să vie.

Grupele umane n-au toate aceeaşi chimie sufletească şi acelaşi destin. Unele au avut soarta să umble din loc în loc pe uscat şi pe mări, schimbând producte, făcând negoţ şi întemeind oraşe. Altele şi-au mişcat turmele şi sălaşele din furnicarul Asiei, bătând războaie şi cutropind alte neamuri, agonisindu-şi bunurile lumii cu sabia. Totuşi cei dintâi au rămas mai presus cu agerimea vicleniei lor. în sfârşit, sunt neamuri care prind rădăcină în pământ ca pădurile şi ca ierburile. Acestea se ridică din furtuni şi din puhoaie, stăruind, aşteptând şi pentru ele de la Dumnezeu plinirea timpului.

Asemenea neamuri nu ară morminte altora, nu deschid puhoaie de sânge şi nu clădesc piramide de leşuri; nici nu adună în haznale aurul lumii. Nu se bucură de bunuri prea mari şi de fală prea înflorită. Viaţa plugarului şi a păstorului statornic e mărginită; e ordonată de apusuri şi asfinţituri, de anotimpuri, de vatra familiară şi de mormintele strămoşilor. Mulţămirea lui materială e mediocră; de aceea îşi creează bunuri sufleteşti. Religia şi legenda, cântecul şi tradiţia sunt pentru el bunuri mai substanţiale decât aurul.

Din această categorie inferioară s-a întâmplat să fie pământenii aceştia din Dacia şi din preistorie. Dezvoltarea lor finală, pentru destinul care ne poartă pe toţi în spirala ascendentă a umanităţii, era dintru început hotărâtă de Dumnezeu. Eliberarea în vlăstare nouă trebuia să fie urmată de o impulsiune de energie, care să ajungă pentru trei veacuri. Forţa de inerţie avea să fie reluată abia în timpurile nouă, când seminţia întreagă s-a închegat din instinct, pregătind elaborarea unei conştiinţi depline şi a unei meniri.

Aceasta e una din explicaţiile ascunse ale ivirii lui Ştefan-sin-Bogdan-Voievod la tronul Moldovei.

Mai sunt şi altele.