Capitolul II.

DESPRE PUTERILE RĂULUI CARE S-AU RIDICAT ÎMPOTRIVA LEGII LUI HRISTOS ŞI DESPRE UN JURĂMÂNT AL UNUI TÂNĂR VOIEVOD; DESPRE CREDINŢA DE DEMULT ŞI O POVESTE CU SFÂNTUL IOAN DIN PEŞTERĂ; DESPRE BLÂNDEŢA NOROADELOR ŞI PRINŢILOR DIN EVUL MEDIU.

În una din serile acelui trecut care ni se pare pentru totdeauna pierit, din care totuşi rămân amintirile ca nişte alcătuiri vii şi de sine stătătoare, umblau cătră limanul Moncastrului Bogdan Muşat şi coconul său Ştefan, fiind pribegi şi sărmani în moştenirea Moldovei.

Călări şi fără slujitori după ei, mergeau în pas după arşiţa zilei, sfătuind. La dreapta lor se clătina aria mării, împunsă de boldurile de lumină ale constelaţiilor. Dinspre Trapezuntul Asiei se rumenea răsăritul lunii. De cătră miezul nopţii, din stepă, adia un vânt subţire, cu miros de ierburi pârjolite.

Peste Marea sunt stăpâne vânturile, zicea Muşat; însă dincolo, unde s-arată acuma luna, ţine buzdugan de poruncă Bogdihan, împăratul tătarilor.

Şi-n partea de unde îne cenuşă de pojar? întrebă Ştefan.

Acolo sunt nohaii, până la Crâm şi la Or, tot ai aceluiaşi împărat, despre care prostimea povesteşte cum că ar avea cap de câne şi numai un ochi în frunte; însă şi el e om ca şi noi, fără decât mai puternic, având subt ascultare toate cuprinsurile, până Ia marginea pământului.

Şi decât el nu-i mai mare nimeni?

Este cineva mai mare, zâmbi Muşat cătră feciorul său. în fiecare noapte, la poarta oricărui palat de Domn ori de împărat, poate sosi îngerul morţii. Bate cu toiagul de trei ori, arătând că timpul omului e mărginit.

Ce se-ntâmplă? se răsuci coconul. în locul lui Han-Tătar cel vechi se ridică altul nou.

Se ridică. însă vine un ceas când Domnul-Dumnezeu face un semn. Atuncea seminţiile de pradă stau şi se alină. Scrie la psaltire: Cel Etern împărăţiile ca pleava le vântură. Şi tot acolo, despre soarta omului: un vânt îl suflă şi nu mai este; şi nu i se mai cunoaşte nici locul!

Coconul cel tânăr cugetă un răstimp:

Atuncea, măria ta crezi că e mai bine să ne ducem la mănăstire la Neamţu, dacă toate sunt deşertăciune?

Ba nu, zâmbi iarăşi Muşat, căci această ţară e o grădină care a rămas fără stăpân. Poate Dumnezeu te-a menit pe domnia ta grădinar. Cărările noastre, urmă Bogdan Muşat, acuma sunt încâlcite şi primejdioase, mestecăm amărăciune şi ne adăpăm eu lacrimi; descălicăm în primejdie, odihnim între năluciri; însă eu, fiind prim-născut al odihnitului între fericiţi Alexandru-Vodă, am drept la moşie, iar dreptul meu este şi al domniei tale. Nădăjduiesc că Dumnezeu ne va pune la locul nostru. Nu uit nici într-o zi să îngenunchez la mila lui, cerşindu-i dreptate. Vom descălica deci şi în astă-sară la o mănăstioară de ceamur pe care o cunosc şl unde voi găsi un prietin. Ţi se pare calea grea şi drumul lung?

Înţeleg, Doamne, că nu-mi vorbeşti de drumul până la Cetate, ci de cel până la Suceava. Nu mi se pare lung, căci ai să-mi istoriseşti iar cum a ajuns Ghinghis-Han de la un sălaş sărac de şapte căruţe la cea mai mare putere, împărat peste kitai şi peste toate seminţiile.

Am să-ţi spun, răspunse Muşat; şi aceasta să fie o taină a domniei tale.

Istorisirea din acea sară privea cariera înfricoşată a călăuzului hoardelor tataro-mongole, care se ridicase cu două veacuri şi ceva înainte din smârcurile sibiriene de sub munţii Altai. Rumeneala de incendiu a lunii, tremurul mării sub răsfrângerea căii lactee erau semne legate de amintirea marilor hoarde. Acest colţ al Dunării şi ai Mării a fost ca o strungă pe unde s-au grămădit toate năvălirile veacurilor, bătând repetat, ca şi crivăţurile şi viscolele, întâi în troianurile vechilor străjeri ai Romei, apoi în adăpostul munţilor. Cum se alinau spulberele, populaţiile din vechi statornice ieşeau la luminişuri, ca roii cei grăbiţi din luna lui mai. Acolo era o poartă a pustiului. Cum o treceau, mongolii îşi puteau priponi caii slăbiţi la iarbă grasă. în valea Dunării şi a Şiretului erau gropile cu orz, grâu şi mălai ale plugarilor. Dincolo de munţi, băile de aur. Cătră Bizanţ, ori cătră Roma, fantasme de palate şi haznale de juvaeruri.

Deci cu două veacuri jumătate înainte, se ridicase Ghinghis, organizând hoardele tătărăşti şi crescându-şi puterea. Cu trei sute de mii de călăreţi bjjie echipaţi, cu rezerve şi parcuri de căruţe îndărăt, cu cercetaşi ageri şi spioni cu multă pricepere întrebuinţaţi în regiunile de invazie, a supus China, întinzându-se peste deşertul Gobi şi peste munţii cei mari pană la perşi şi turcomani. Unul din căpitanii lui cei mai destoinici, Sabetai-Behadâr, a răzbit la Marea Caspiei, de acolo la Volga şi la poarta stepei. A intrat în cam, pia Dunării, a străbătut munţii asupra Ungariei, a învăluit graniţa Europei de cătră Polonia; capetele de coloană au străpuns ţinuturile până la posesiunile Veneţiei. Faima acestor călăreţi nouroşi, împlătoşaţi în piele neagră de bour, era susţinută de repeziciunea cu care străbăteau cuprinsurile, de bătaia arcului şi a lăncii lor, şi de spaima rachetelor de pulbere de puşcă – născocire chineză, pentru întâia oară văzută în Europa evului mediu; în sfârşit, acolo unde întâmpinau împotrivire, de dezastrul uciderii în masă şi al pojarurilor totale. în preajma Cetăţii Albe, Sabetai a pus semn înaintea cortului lui flamura şi suliţile încrucişate, dând pământul Moldovei în pradă şapte zile.

După ce Dumnezeu a odihnit pe Ghinghis-Han cu robii, femeile, tezaurul şi armele sub turn de lespezi, într-un gorgan al pustiei, a aşteptat să vadă ce înţelepciune aduce oamenilor această arătare. Oamenii, afară de spaima lor, nu înţeleseseră nimic. Atunci, după două veacuri, adică îndată după aceea, s-a ridicat iarăşi asupra omului, cu alte hoarde de tătari, Timur. Sabia trebuia s-o poarte cu stânga, căci de dreapta era câş. Era beteag şi la picior în aceeaşi parte, din lovituri de suliţă la învălmăşeală de război în tinereţă, de aceea era poreclit Lene, adică Şchiopul. Semnul lui la picior arăta că trebuie să se oprească şi el. Sabia nu-i era îngăduit s-o poarte cu mâna hărăzită dreptăţii.

După ce în kuriltai, adunare a războinicilor, şi-a dat nume de Saheb-Keran, adică stăpân al lumii, şi-a deslănţuit şi el hoardele. A bântuit Industanul, Persia, Siria şi Babilonul; printr-o lăture a mărilor a lovit pe turci, iar prin alta căpitani ai lui au ieşit la aceeaşi poartă unde poposise Behadâr-Sabetai. Iarăşi s-a pus semn flamura şi suliţile, dându-se pârjolului şi prăzii pământul oamenilor statornici. Din această năvălire au rămas tabere şi sălaşuri tătărăşti la Crâm şi dincolo de Volga, până la Marea Caspiei.

Când Bogdan Muşat era cocon de vârsta feciorului său, se aflau oşteni cărunţi la curtea lui AlexandruVodă, care apucaseră pe Timur Şchiopul şi vorbeau despre războaiele lui. Ca şi hanul cel dintâi, supusese jumătate de Europă şi Asia sub ascuţişul fierului. Menirea lui, ca şi a lui Ghinghis, era să fie o pedeapsă a lumii. Ca şi celălalt, Timurlenc nu urmărea să statornicească o altă rânduială socială, ori o lumină a unei credinţe nouă; nu părea a fi decât un vârtej de distrugere.

La asediul cetăţii Sivas, în India, locuitorii i-au trimes întru întâmpinare o mie de copii îmbrăcaţi în alb, ca să ceara iertare. Timur a poruncit ˇsă fie sfărâmaţi în copitele cailor. în Georgia au curs puhoaie crunte pe treptele munţilor din şapte sute de sate. La Babilon, măcelul a ţinut două zile, până ce a fost ucis şi ultimul cetăţean. O sută douăzeci de movili de capete au fost atunci clădite în câmpie. La Sebsvar, în India, după un măcel la fel, a rânduit să fie zidiţi în turnuri cinci mii de prizonieri vii. La Delhi a pus sub sabie o sută de mii de robi cu care nu avea ce face în acea clipă. Capul lui mare, cu obraz pistrui şi barbă lungă, privea duşmănos asupra lumii. Urechile lui nu primeau gluma şi poveştile. îi plăceau numai oamenii înţelepţi şi cărturari, pe care-i tăia cu aceeaşi uşurinţă ca şi pe cei proşti. Nimene n-a înţeles cărui Dumnezeu se închină. Mormântul lui de la Samarcand s-a pustiit, nu târzie vreme după aceea, în patru vânturi.

În acel timp, când a izbit pe turci, a bătut în crâncen război la Ankara pe Baiazid-Sultan, prinzându-1 şi închizându-1 într-o cuşcă cu gratii de fier, pe care o purta după el în expediţii. Iar hoardele lui din răsărit au pătruns până la împărăţia nemţească, după ce au aşezat în lungul Nistrului, pe drumul neguţătorilor, în ţepuşe, trupuri de bătrâni cu barba alba şi de femei cu pruncii la sân. Bărbaţii şi feciorii câţi au fost prinşi au fost duşi sub harapnic în robie la Crâm şi la Volga. Puţini s-au întors, urmând calea aceloraşi stele, care licăreau pe creţurile mării, în sara aceea când Muşat spunea aceste poveşti coconului său.

De ce a ieşit asupra lumii spaima lui Han-Tătar? Arătau oamenii vechi că atât Ghinghis cât şi Timur nu sunt decât forme schimbătoare ale aceluiaşi demon, care lucrează asupra creştinătăţii. Căci legea lui Hristos a fost ca o lumină de dragoste asupra lumii, iar aceştia sunt oşteni ai întunericului. împotriva lor şi a altora nu poate fi armă mai tare decât însuşi Adevărul pe care 1-a predicat Fiul lui Dumnezeu pe acest pământ al răutăţii. Praporele unei oşti împotriva păgânilor nu pot avea cusută pe ele altă icoană decât pe a sfântului Gheorghe străpungând balaurul. Grădina aceasta aşa de bântuită, la marginea mării şi a pustiului, are nevoie într-adevăr de un stăpân, care s-o statornicească în hotare, să clădească în ea lui Dumnezeu cel adevărat case de stâncă şi să-i orânduiască oşteni care s-o păzească şi s-o păstreze ca pe o cetăţuie a Binelui împotriva Demonului negru.

Căci iată, acuma se proţăpeşte împotriva creştinilor încă un duşman. Asupra lumii vin otomanii.

Cu ani mai târziu, după ce Ştefan rămăsese pribeag şi orfan, şi mai pe urmă, când se aşezase Voievod, îşi aducea aminte, în ceasurile de mâhnire, de vorbele spuse într-o noapte de vară în preajma mării. Descălecând la o bisericuţă umilită zidită din glod şi slujită de uw monah în zdrenţe, îngenunchiase lângă părintele său, plecându-şi fruntea şi hărăzindu-se fierbinte lui Hristos, pentru slujba dreptăţii. Pe atuncea, la Domnia urdiilor turceşti era Sultan Murat. De atunci, în locul aceluia păşise Mahomed, căruia îndată i-a ieşit faimă şi poreclă de cuceritor, care în limba turcească se cheamă El-Fatâh.

Oştenii aceştia ai prorocului minciuni de la Meca se arătaseră în Anatolia şi în vederea Bizanţului cu un veac în urmă. Rupseseră bucată cu bucată din împărăţia grecească, păşiseră peste Helespont şi peste Marmara năzuind întâi la Dunăre. Aşezaseră sultanat la Adrianopol. îşi trimiseseră oştile asupra voievozilor creştini şi asupra ţinuturilor împăratului. înainte de a detuna scaunul lumii Ţarigrad, îl împresurau de pretutindeni, slăbindu-i apărările. Pe uscat băteau Grecia veche, Sârbia şi Bulgaria; pe mare prigoneau corăbiile de negoţ ale veneţâenilor. După ce vor rupe porţile şi zidurile duble ale Constantinopolului, năzuinţa lor era cătră celălalt scaun al creştinătăţii, Roma, Fusese, cu patru ani înainte de 1400, o mare bătălie la cetatea Nicopolei, unde se strânseseră oştile creştinătăţii, într-o cruciadă a timpului îndemnate de glasul papei şi de ambasadele dibace ale Veneţiei. Şi cavaleri nemţi şi franţuji, şi boieri unguri şi ardeleni şi munteni, şi mercenari albanezi şi italieni fuseseră învăluiţi şi stropşiţi de noianul păgânilor. Se mai ridicase o oaste mare a creştinătăţii la anul 1444, la care a stat căpitenie şi Ion Corvin, viteaz al acelor timpuri. Dând război la Varna, otomanii au rămas iarăşi stăpâni şi biruitori, încât între movilele de morţi a fost aflat şi trupul lui Vladislav, craiul leşilor. A ieşit atunci dreptate vorbei unui înţelept rabin de la Solunt cu numele Akiba, care dovedise că anul nu-i prielnic, deoarece numerele lui adunate dau o sumă ciudată.

La 1453, care cuprinde tot numărul nefast 13, după prorocirea aceluiaşi Akiba, Mahomet II, având vârstă numai douăzeci şi trei de ani, a spart prin miazănoapte cetatea Constantinopolului, cucerind-o şi dând în pradă oştenilor săi comorile publice. în acel măcel a pierit cel din urmă împărat, Constantin Dracoses.

Aşezându-se în scaunul împăraţilor bizantini, El-Fatâh şi-a întors ienicerii cu faţa cătră asfinţit, unde din douăzeci şi opţ în douăzeci şi opt de zile se arată pe cer semiluna. Menirea lor era să se ducă până subt ea în împărăţiile apusene, să aşeze geamia cea mai bogată pentru Alah şi profetul său. în vârful ei va străluci însuşi juvaierul ceresc.

Palatele şi bazilicele Bizanţului au fost despoiate, statuile de aur au fost topite, hipodromul şi forul Augusteon au fost invadate de căruţele nomazilor; în palatele împărăteşti şi-a aşezat curtea al şaptele sultan, destinat să stea acolo prin puterea acestui număr fatidic; caravanele au adus vreme de nouăzeci şi nouă de zile în serai prăzile lumii răsăritene, grămădindu-le în haznale. Cazangiii au bătut pe nicovală cel dintâi tron de aur al retirăzii măritului Sultan, umbră a lui Alah pe pământ, deosebit astfel şi despărţit de ceilalţi ticăloşi oameni chiar şi în clipa celei mai modeste retrageri.

Cele mai înfricoşate armii au ieşit de la Poarta împărăţiei nouă. Grecia şi Sârbia au fost puse sub fier în 1459. împărăţia de la Trapezunt a celor din urmă Paleologi şi Comneni a fost răsturnată în 1461. Rând pe rând au căzut insulele Mediteranei până atunci sub stăpânirea veneţienilor. Bosnia şi Albania, zonă de influenţă a aceleiaşi republici a nobililor neguţători ai lui San Marc, au cunoscut prada şi robia şi şi-au plecat grumazul. De la Persia, prin Georgia şi Circasia, pestf Marea Neagră până la unguri şi Ieşi şi până în Dalmaţia, tuiurile cu cozi de cal se aşezau în cetăţi, şi beglerbeii lui Mahomet primeau la picioare tributul ghiaurilor.

El-Fatâh era nu numai un sultan norocos şi viteaz, ci şi prea înţelept. La aşezarea sa în locul tatălui său Murat, ca să nu mai fie niciodată pricină de discordie şi împărechieri, poruncise muţilor seraiului său şi ienicerilor să strângă în juvăţ şi să împuţineze de cap pe toţi fraţii şi unchii săi şi pe toţi copiii acelor fraţi şi unchi. Cel dintâi vizir era în faţa sa ca cel din urmă rob: putea să piară la o clătire de deget. Garnizoanele fidele ale cetăţilor, soldaţii eroici ai principilor, care-şi respectau cuvântul după proasta tradiţie cavalerească, erau neapărat înecaţi în sânge. Stăpânii încununaţi de la Trapezunt, din Bosnia, din Lesbos, de la Atena au fost târâţi în ştreang de cozile cailor. Insă prostimea care cădea cu fruntea în pulbere dobândea îndată milă. Nu-i era greu să deosebească, prin emisarii săi greci, toate interesele de vanitate care agitau pe unii prinţi ai: Europei, nici interesele permanente comerciale ale veneţienilor, care predicau în lume cu lacrimi război sfânt, adăogind pe sub mână aur argumentelor sentimentale. Zdrobea pe viteji, trata cu vanitoşii, zâmbea veneţienilor, despoindu-i de colonii şi risipindu-le contoarele.

Judecata lui fără cusur au aflat-o apusenii prin pictorul Gentile Bellini, pe care l-au trimes marelui Padişah veneţienii, ca să-i zugrăvească nobila înfăţişare, pentru galeriile lor de artă. După războaie, în care pieriseră soldaţii naţiilor, nobilii lagunelor găsiseră cu cale să încheie pace cu clauze comerciale şi ambasada artistică apărea ca un omagiu dezinteresat şi amical.

Deci pictorul, având nevoie de modele, le-a găsit pe toate cele vii, între care se afla însuşi Padişahul, între covoare, vitralii şi aur. însă văzându-1 că stă la îndoială asupra jertfelor şi mai cu samă asupra capetelor fără trup, stăpânul cel mare a poruncit unui icioglan să îngenunche numaidecât. Altul a înaintat şi, după un semn, i-a retezat capul. Rareori pictorii apuseni s-au bucurat de asemenea modele.

Bostangiii îngrijind să sosească la masa slăvitului Sultan cel dintâi cantalup trufanda, s-a întâmplat ca unul din copiii sufrageriei, mai lacom, să-şi însuşească şi să ospăteze în ascuns fructul. Când stăpânul n-a găsit pe talerul său ceea ce i se vestise de cătră medelnicer, şi-a încruntat sprinceana cu mare mânie. A chemat în faţa slăvitei sale feţe pe cei optzeci de copii de slujbă în acea zi şi a poruncit să se arate vinovatul. N-a răspuns nimeni. Pe loc strălucirea sa a găsit soluţia cea mai bună ca să afle pe vinovatul de lăcomie. A fost adus gâdea care a prins a lua rând pe rând copiii din şirag spintecându-i. La al douăzeci şi optulea, Pa-] dişahul a putut a-i cunoaşte în măruntaie cantalupuJnemistuit încă.

Pictorul a îngenunchiat a doua zi, cerând augustului său model, cu lacrimi, învoirea de a se întoarce numaidecât la Veneţia.

El-Fatâh era un înţelept care ştia să se folosească de fanatismul osmanlâilor săi şi care dovedea în orice clipă osârdia sa pentru Profet; însă în cămara sa intimă avea rezerve; şi relaţiile lui cu patriarhul ortodox au fost dintre cele mai blânde, lăsând adevărului celui din urmă prestigiul său neviolat.

La acest arhanghel negru, fiara despre care a vestit sfântul Ioan, cugetase cu inima bătând coconul cel tânăr, îngenunchiat lângă părintele său, pe când monahul din mănăstioara de ceamur slovenea vorbele prorocirii din Apocalips: „Vai! vai de tine! cetatea cea mare a Babilonulul, cetatea cea tare! că într-un ceas a venit osânda ta!”.

„Şi neguţătorii pământului vor plânge şi se vor boci”.

III.

Vremurile erau într-adevăr aşa cum le arătau de mai de mult scrisorile sfinte.

„Cine-i hiara aceasta? cuvintează Arătarea Teologului, şi cine poate să se bată cu dânsa? I s-a dat o gură care grăia cu trufie şi cu hulire; şi i s-a dat putere să lucreze patruzeci şi două de luni. Şi i s-a mai dat să facă război cu sfinţii şi să-i biruiască; şi i s-a mai dat putere peste toată seminţia şi poporul şi limba şi neamul”.

„Cine are minte, să socotească numărul hiarei, căci acest număr e nume de om, şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase”.

Moişa, filosoful de la Moldova, socotise şi găsise că toate numele împăraţilor porniţi de la prorocul minciunos răspund numărului arătat, căci el înseamnă fără odihnă, fără închinare, fără duh; puterea pulberii şi cărnii, desfătarea între oameni a lui Satana.

Toate sunt trebuitoare, pentru ca oamenii să vadă calea înţelepciunii. Privind spre lumina care se deschide subt arcul ei, şi astăzi stă Ştefan-Voievod la Putna, în icoană, cu capul aplecat şi mâinile încrucişate. Astfel s-a visat soldat al Adevărului. Pe când neguţătorii cei întristaţi, adică veneţienii, care covârşeau marea cu corăbiile lor şi adunau banii noroadelor, urmăreau cu ochi ageri progresul marelui Sultan.

Pentru ei, Mahomet era o forţă care trebuia oprită cu orice preţ; altfel domnia lor asupra Europei era ameninţată.

Republica lagunelor, fondată cam o mie de ani în urmă, se dezvoltase încet-încet, agonisnd întâi comerţul Adriaticei. Pe urmă ieşise în Mediterana, cucerind porturile şi afacerile până la Levant şi Egipet, luând locul grecilor şi al vechilor fenicieni. Cumpănind cu răceală foloasele, în vremea cruciaţilor, deodată se arătase sprijinitoare a credinţii, oferindu-se a purta în Orient pe luptători cu flota ei. Negreşit, cea dintâi măsură pe care a luat-o a fost ca să încaseze preţul transportului, şi a doua să încarce cu aromate corăbiile, ca să realizez^ de la cei rămaşi acasă alt câştig. In bătăliile cu necredincioşii, soldaţii lui Hristos au cucerit pământuri şi limanuri, în care neguţătorii s-au silit îndată să întemeieze case de negoţ. Oştenii au fost scoşi după aceea de acolo; neguţătorii însă au rămas, alcătuindu-se cu alţi neguţători; şi unii şi alţii neavând decât singura lege a banului. După ce au cucerit în cursul vremii ţinuturile, coastele şi ostroavele, bătând şi depărtând „de la câştig pe toţi fraţii lor creştini şi mai ales pe genovezi, după ce au acoperit cu zărăfiile lor Bizanţul şi Alexandria, deodată au văzut târându-se din umbra Asiei asupra lor fiara otomană. Doctori învăţaţi de la Veneţia îndată au semnalat-o, arătând primejdia pentru credinţă. Dar primejdia era mai cu samă pentru corăbiile de negoţ.

Într-adevăr, sultanii le-au strâmtat locul şi le-au împuţinat căile. Iar Mahomet II, cucerind Constantinopolul, pe veneţieni i-a izgonit cei dintâi. După războaie cu Sultan-Baiazid şi Sultan-Murad, au urmat altele cu Sultan-Mahomet. Mercenarii republicii se băteau în toate cetăţile de pe coaste şi din insule, cu mare vitejie, căci erau bine plătiţi. Craii şi împăraţii, solicitaţi de cei mai dibaci diplomaţi pe care i-a cunoscut lumea, au primit să-şi jertfească oştile la Nicopole şi Varna, în Sârbia şi Ungaria. S-a găsit şi-un viteaz dintr-o mie şi una de nopţi, George Castriota din ţara Albaniei, care s-a războit o viaţă întreagă în munţii lui, întârziind coloanele ienicerilor în năzuinţa lor spre Dalmaţia. A pierit cu arma în mână, încredinţând bancherilor pe copiii săi. Diplomaţii şi-au întors privirile în alte părţi, şi au cunoscut pe craii Poloniei şi Ungariei şi pe voievodul de la Ardeal. Au ajuns cu înţelegerea şi până la şahul Persiei, după aceea au găsit şi pe un domn de la Moldova, cu numele Ştefan.

Stând astfel atent încordaţi, cu arme şi agerime, pentru ocrotirea fundacurilor lor de negoţ, punând pe continentali să le cumpere marfă şi să se bată pentru domniile lor, nobilii veneţieni aveau conştiinţa că, apărându-şi bunurile, apără însăşi civilizaţia care era al doilea nume al Veneţiei. Europenii evului mediu apăreau faţă de ei ca nişte simplii barbari. Nicăieri ca în cetatea lui San Marc nu se puteau vedea palate mai bogate, rivalizând cu ale Bizanţului, petreceri mai fastuoase, curtezane mai bine plătite. Viţiul e un atribut şi o datorie a aurului. Contimporanii ştiau asta, dar lăsau altei generaţii grija ispăşirii.

Sanctitatea sa pontiful roman, craii Ungariei şi Poloniei, împăratul şi prinţii, solicitaţi pentru înaltele daj torii ale timpului, se mişcau cu greutate şi întârziere,: având fiecare interese şi încurcături. Primejdia, amplii ficată în măsura intereselor imediate ameninţate, nu Ie apărea în finalul ei tragic – aşa cum apăruse ochilor iluminaţi ai tânărului cocon în mănăstioara din preajma mării.

Când rânduiala ascunsă 1-a adus la domnia Moldovei, Ştefan-sin-Bogdan-Muşat era pătruns până în fundul sufletului şi până în cel din urmă ascunziş al înţelegerii de primejdia care ameninţa biserica lui Hristos şi de misiunea pe care o avea ca domn şi ostaş al Adevărului.

Tot în Apocalips, scrie: „Nedreptul lasă-1 să mai facă nedreptate, necuratul lasă-1 să se mai întineze”.

„Iată, vin îndată şi răsplata mea este cu mine, ca să răsplătească fiecăruia după faptele lui”.

Pentru el cumpăna clipei putea fi trecută, cum a şi fost, printr-un tratat de supunere, care-i asigura folosul vieţii trecătoare. Pentru sufletul său înfierbântat de ortodoxie, problema se punea, însă, cu totul pe alt plan. Nu atât venitul vămilor, nu atât cetăţile Mării, nu hotarele Moldovei, nu domnia lui erau interesate, ci Adevărul şi Dreptatea, care erau însuşi Izbăvitorul Hristos. în această credinţă înfricoşată în care se absorbea cu totul, el găsea neîncetată hrană, aşezând semnele de piatră ale Dumnezeirii în toate colţurile Moldovei şi punându-se pe sine jertfă necontenit. *

Istoricul de azi, judecind trecutul în elementele lui proprii, poate îndrăzni a susţine că singur acest ostaş a văzut pentru timpul lui şi viitorime, ca Ioan, când a avut visul de spaimă în ostrovul Patmos. însă contimporanii lui, în afară de iluminaţi şi cărturari, l-au înţeles mediocru.

Dacă zimbrul n-ar fi oprit repetat, în cetăţuia lui de codru şi munte, pe marele vânător, El-Fatâh şi-ar fi

— Viaţa lui Ştefan ccl Marc putut lua timp ca să ajungă mai curând acolo unde numai moartea 1-a împiedicat să ajungă. Calul său vânăt | ar fi mâncat orz din pristolul de la Roma. Dumnezeu nu a îngăduit; şi, ca să nu se plinească ameninţarea celui piai semeţ şi mai tare dintre stăpânii de seminţii, 1 a pus ascuţime şi tărie în mintea şi braţul celui mai i neînsemnat prinţişor de la marginea creştinătăţii.

Împărat al părţilor germane se afla atunci Frederic III din Casa de Austria. Crai al Poloniei, Cazimir IV. După căderea Constantinopolului a fost ales la tronul Ungariei Matiaş-Crai, fiu al lui Ion Corvin, ^ faimos voievod al Ardealului.

Mai era un domn al pământului, foarte temut: papa de la Roma.

Alţi regi şi prinţi din Apus, încurcaţi în necurmate războaie unii cu alţii, erau prea departe de catastrofa răsăriteană.

Stăpâni de castele medievale, oraşe care tindeau să se elibereze cu armele, nefericite populaţii agricole doborâte sub jug, foamete, ciumă şi întuneric, coborâre a sufletului, amintiri jalnice ale împărăţiei de altădată: asta era lumea apuseană de atunci.

În confuziunea decăderii, după domnii schimbătoare de şefi barbari cu obrazuri păroase şi săbii grele, se ruinaseră toate alcătuirile împărăţiei vechi. Fiul senatorului din Galia, care se luptase lângă Aetiu în contra hunilor, se mulţămise cu situaţia de sutaş în armata vizigoţilor ori a longobarzilor; iar nepotul nu mai cunoştea baia şi nu mai putea ceti literele lapidare de pe mormintele strămoşilor lui. Pe risipituri şi pojaruri lumea începea de la capăt.

Numai Italia îşi mai păstrase prestigiul. Papii, prinţii şi mănăstirile erau conservatori ai nobleţei şi, în vremea despre care vorbim, peninsularii, în deosebi genovezii, veneţienii, florentinii şi milanezii, credeau că pot privi cu dispreţ spre soldaţii de fier ai regelui francez sau spre raiterii mirosind a usturoi şi bere ai împăratului german.

Candelele spirituale, aprinse de la Roma creştină şi hrănite eu oleu scump al antichităţii, ardeau şi în mănăstirile continentului, refugii sfinte de sălbăticia timpului. Florile şi flăcările arhitecturii gotice păreau a vibra cătră Dumnezeu în împărăţia lui Carol cel Mare; dar în afară de aceste oaze, unde stăteau aplecaţi pe texte cărturari palizi, domnii lumii nu voiau să cunoască decât pe zeul Forţei, rânjit şi cu fruntea îngustă, şi mulţi baroni socoteau mai prejos de demnitatea şi onoarea lor să ştie a ceti şi a scrie.

Războinicul de atunci s-ar fi socotit un afemeiat dacă s-ar fi spălat zilnic. De cămaşă nu avea nevoie. Putea fi cunoscut de departe prin parfumul propriu. Luptătorul în Orient, în legiunile cruciate, visa, fără aprehensiune şi cu o imaginaţie proprie, la doamna sa, rămasă în turnul castelului şi asigurată în centura de castitate cu lăcata. Cpntese de la curţi regale se duceau pentru micile lor nevoi jos în jurul scării de onoare.

Acei marchizi care ieşeau cu sabia la drumul mare ca să vămuiască pe cinstiţii neguţători; acei suverani care se împrumutau de la vasalii lor cu trei mii de galbini ca să-şi poată plăti mercenarii; acei împăraţi ai Sfântului Imperiu care priveau placid cum se taie, se jefuiesc şi se pârjolesc ei în de ei prinţii, episcopii şi baronii supuşi maiestăţilor lor, după câte s-a spus, erau cel puţin aprinşi de o mare credinţă. Această credinţă trebuia să-i înalţe spre mântuire.

Însă moldovenii obişnuiau să povestească despre un schimonah care s-ar fi ridicat din singurătăţile Atonului şi numele lui era cuviosul Ioan din Peşteră. ' Coborând la Ţarigrad, a văzut căderea şi ticăloşia împărăţiei greceşti şi mai ales certurile de vorbe ale doctorilor legii lui Hristos şi, a căutat iscăpare mai departe, spre adevăraţii fraţi creştini. A umblat pe jos, suferind ostenelile şi pulberile. A ajuns într-o cetate mare, la împărăţia cea nouă, unde se înălţau turnuri de biserici. înainte de a intra în sfântul lăcaş, a văzut oameni spânzuraţi în crengi de copac. Şi într-un cazan al casei orăşeneşti, fierbea un calpuzan. Iar crainicii strigau cătră norod greşalele osândiţilor. Fiind duminică, schimonahul Ioan a intrat la sfânta leturghie şi a văzut poporăni îngenuncheaţi, unii plângând, iar preotul striga spre ei din amvon vorbe grozave despre pieirea lumii. Privind la acel preot, cuviosul Ioan 1-a văzut aevea cunoscându-i capul de ţap despre care arată cărţile. S-a grăbit să iasă şi să umble în calea întâmplării, nădăjduind să afle ceva. I-au ieşit într-un corn de dumbravă închinători, care I-au lovit, jefuindu-i traista săracă. S-a sculat din sângele său, s-a spălat la un izvor şi s-a dus mai departe, ajungând în altă cetate. în biserica de acolo stătea slujind cu mare fala episcopul şi înfăţişarea lui era a lupului, iar enoriaşii îngenuncheaţi erau oi. Astfel umblând din loc în loc, schimonahul Ioan a cunoscut căderea inimii omeneşti. După ce a văzut tot ce putea vedea şi a cunoscut tot ce putea cunoaşte, Şi-a luat toiagul şi a trecut munţii mari şi a coborât m câmpii înflorite, ajungând la cetatea Romei. Acolo, la scările Sfântului-Petru, a stat îngenuncheat nouă zile V nouă nopţi, până ce s-au îndurat slujitorii să-1 poarte la sfântul Părinte. Intrând întru strălucire şi podoabe de mare preţ, călugărul de la Aton a bătut metanie şi a plâns.

Cine eşti tu şi de unde vii? 1-a întrebat prea sfântul Părinta.

Sunt un sărman monah, prea sfinţite. Am venit să cunosc credinţa lumii şi să mă bucur. Am cerut creştinilor împărăţiei tale adăpost şi nu mi-au dat; hrană, şi m-au lăsat flămând; apă, şi m-au lăsat însetat. în casa Domnului meu am găsit zărăfie, iarmaroc de arme şi mezat de muieri. I-am certat cu blândeţă pentru că n-au milă; ei m-au bătut. M-am mirat că-şi spun creştini şi ei m-au spânzurat în cârlige. Am văzut păstorind ţapii şi lupii. Iar aici, în cetatea părintelui meu Domnul Dumnezeu, văd hălăduind leul, care-şi întinde ghiara asupra celor pământeşti.

Sfântul Părinte a simţit pe el cămaşă de ghiaţă, căci obrazul sărmanului îl privea dintr-o cunună de raze. închinându-se cu smerenie, s-a întors bătând din palme ca să vie slujitori să poarte de grijă musafirului.

Te cunosc, Doamne, a zis el cu dulceaţă. Sunt pătruns şi eu de durerea suferinţilor tale. Ai dreptate. Asemenea ticăloşii ale lumii nu trebuie să le mai vezi.

După porunca sa, slujitorii l-au dus pe schimonah până în chilia cea mai din fund a temniţelor sfântului Petru, şi de atuncea nimeni nu 1-a mai văzut.

Scribii tuturor acestor neamuri ne-au învăţat succesiv să ne plecăm stăpânilor lor ca domnilor şi împăraţilor celor mai mari ai lumii. Au făcut asta fie din pricină că n-au fost în stare să discearnă adevărul unic, fie din pricina nevoii de pâne, fie din laşitate. Oa-' menii liberi sunt extrem de rari.

În lumea antică, bătălia de la Termopile reprezintă poate numai un cuvânt frumos, iar războiul Troici mai mult stihuri şi tropi. Puterea elină a sălăşluit în spirit şi în manifestările de artă. Dar regii şi împăraţii europeni, lăudaţi pentru toate gesturile şi zâmbetele, pentru toate slăbiciunile, pentru toate bătăliile pierdute ori câştigate, au avut asupra lor reflectoare actoriceşti. Faţă de marele imperiu al lui Carol, stăpânirea lui Ghinghis a fost de douăzeci de ori mai vastă. E adevărat că tătarii au trecut ca pulberile, dar nici Carol n-a fost soldat al spiritului nemuritor şi al inteligenţei. Nici el, nici toţi prinţii coborâtori din barbari în curgerea evului mediu. Generaţii după generaţii de şcolari le-am pomenit, sub ferulă, numele şi le-am celebrat aniversările ca unor puteri solare, pe când Veneţia, stăpâna de fapt a evului mediu prin diplomaţie şi aur, mai tare decât Frederic şi decât Matiaş-Crai, şi decât Cazimir-Crai, creditoarea tuturora, uneltitoarea pretutindeni, are parte în istorie de foarte puţine cuvinte.

Nu-i rău că are ea puţine; e rău că au alţii prea multe.

Faţă de sfinxul care priveşte spre necunoscut în marginea deşertului Libiei, toţi sunt una şi aceeaşi pulbere vânturată. Depozitul umanităţii e alcătuit dintr-un material imponderabil. Nu-1 plouă, nu-1 ninge, nu-1 spulberă furtunile. Sămânţa lui rodeşte neaşteptat şi în aparenţă bizar. Astfel pot cunoaşte în florile de azi ale pământului Moldovei, esenţa unei jertfe de altădată.

Deci marele împărat, în care credea prostimea, înfăţişa mai mult un nume. Oraşele şi principatele Germaniei nu constituiau o putere unitară. Contele palatin se afla în ceartă cu arhiepiscopul de Maienţa. Regele Boemiei şi ducele Burgundiei se aflau în război pentru ţinutul Lutzelburg. împotriva aceluiaşi rege boem se sculaseră şi ducii saxoni. Şviţerienii urmau să se arate neînduplecaţi duşmani ai ducilor de Austria.

În coasta acestei anarhii, cei doi crai – al Ungariei şi al Poloniei – aveau şi ei treburile lor mari şi mărunte. Cea mai de căpetenie afacere a lui Matiaş-Crai, cum s-a aşezat la domnia Ungariei, a fost să puie la cale războaie contra neamurilor lui.

Cazimir-Crai îşi avea şi el treburile lui deosebite: războaie cu cavalerii teutoni la marginea Crăiei, un război mai primejdios înlăuntru, cu clerul, pentru dreptul de numire al episcopilor, şi cu şleahticii care aveau mare plăcere totdeauna, în Seim, să stea împotriva maiestăţii sale.

La 1459 sfântul părinte Piu II s-a întors la Roma de la congresul de Mantua, prea tulburat de amestecurile pământeşti şi politice. Osândind pe un tulburător al plebei cu numele Tiburcio şi punând să fie ridicat în furci, s-a simţit mai liniştit şi a putut primi cu un obraz liniştit şi surâzător pe ambasadorii de la şahul turcomanilor Uzun, de la împăratul Trapezuntului şi de la armeni, care veneau să-i ceară sprijin ca unui puternic domn al pământului contra lui Mahomet.

Din întâmplare, se aflau de faţă şi emisarii Veneţiei. S-au ridicat asemenea plângeri pentru căderea Bizanţului şi pentru destrăbălarea în sânge a Antihristului, încât sfântul papă a lăcrimat, făgăduind, în numele lui Hristos, că-şi va mişca braţul.

Ambasadorii Sfântului Scaun n-au întârziat în adevăr să ceară împotriva duşmanului întregii creştinătăţi săbiile împărăţiei, a regelui Angliei şi a regelui Franţei, după pilda de la 1396 şi 1444. Măriile lor au răspuns cu vorbe ocolite că timpul nu-i prielnic, că tezaiyele sunt în suferinţă, că lumea are alte griji şi că s-ar fi iscat în Europa o primejdie şi mai mare, în fiinţa unor aşa-zişi savanţi, care pretind că pământul ar fi rotund. Atunci sfântul părinte şi-a mişcat braţul şi a alcătuit o epistolă cătră Mahomet-Sultan, dovedindu-i de ce trebuie să lese lumii apusene Constantinopolul şi Mediterana şi de ce locul măriei sale e în răsărit, dându-i a înţelege că a ajuns până la Domnul Qumnezeu aburul sângelui şi faima faptelor crâncene.

Mahomet-Sultan ar fi avut dreptul să zâmbească la cuprinsul acestei opere literare, căci grecii săi de taină, de care-i plăcea să se slujească şi pe care-i iubea ca informatori, îl ţineau în curent cu faptele de blândeţă ale creştinătăţii. închinătorii lui Hristos cunoşteau şi ei meşteşugul caznelor celor mai felurite şi al morţii în toate chipurile: prin zdrobirea oaselor pe roată, prin ruperea cu caii, prin ţeapă, prin rug. Ienicerii săi, prinşi în bătălii, nu beneficiau de mila lui Hristos. IancuVodă Corvin, stăpânitorul Ardealului şi mare conducător de oşti şi biruitor în mai multe rânduri al Semilunei, îi dovedise chiar strălucirii sale la Belgrad, în 1456, că învingătorii au multă imaginaţie şi puţină stăpânire în executarea învinsului. între cele învăţate de la arta asiatică a chinului şi a uciderii, Vlad, voievodul de la Munteni, poreclit Ţepeş, îi putea fi dascăl. Hamza-Paşa şi toţi oştenii lui fuseseră suiţi în ţepi, lângă Târgovişte, ca să vie corbii să le ciugulească ochii încă vii. Ologilor şi ciungilor, pentru echilibru, li se retezau fără motiv şi celelalte mădulare. Binecredincioasa inchiziţie şi sfânta Vemă cunoşteau şi ele cele mai rafinate meşteşuguri ale uciderii, căci mai ales în asta omul s-a arătat totdeauna harnic şi de la deprinderi mai blânde s-a întors cu uşurinţă spre stârv, ca fiara. Unde nu erau înclinările fireşti şi grosolănia timpului, era nevoia represaliilor şi spiritul de întrecere. Lupta epocii pentru legea de blândeţă a Mielului înfăţişează tocmai aceaste latură de ciudată contradicţie.

Însă nu se cuvine să apreciem greşalele şi prejudecăţile oamenilor de demult cu prejudecăţile noastre de astăzi, nici să comparăm după diferenţele de astăzi popoarele de atunci ale Europei. în faţa cruzimii asiatice a lui El-Fatâh şi a palidei melancolii bolnave a lui VladVodă Ţepeş, stau, în acel veac al durerii, faptele tuturor regilor şi prinţilor europeni.

Cărturarii timpuluipovestesc cu naivitate şi mirare, ca şi semenii lor de totdeauna, expediţia din 1479, la porunca lui Mahomet, a lui Isa-Beg, Ali-Beg şi SkenderBeg, în părţile. ardelene, unde au ars, prădat şi robit regiunea Sibiului, apoi satele româneşti de pe Mureş, cătră Alba-Iulia şi Orăştie. Cu aceşti şefi păgâni lucra şi oastea muntenească a lui Ţepeluş-Vodă Basarab. Voievodul Bathory a dat împotriva lor o luptă în Câmpul Pinii, la care au luat parte toate neamurile ţării şi bătălia a; fost câştigată de creştini prin intervenţia bruscă a lui Pavel Chinezu, voievod de la Banat, care a lovit din spate pe duşmani. însuşi cneazul Pavel bătea în fruntea iureşului cu câte o sabie în fiecare mână, dând înfricoşat strigăt, şi urmat de valahi care urlau şi răcneau la fel. După ce turcii au fost seceraţi şi stropşiţi, biruitorii de trei neamuri, români, unguri şi saşi, au făcut ospăţ în mâzga de sânge şi pe movilele de leşuri; lăutarii au zis din alăute şi măria sa Pavel, după ce a deşertat o cupă, mare, a dănţuit ţinând în dinţi un turc mort.