Capitolul III

Țara Moldovei odinioară, aşa cum ne înfăţişează un voievod al ei.

Părintele nostru Dimitrie Cantemir vorbeşte, într-o carte, scrisă acum două sute şi ceva de ani, despre Moldova de odinioară. Multe din cele de demult le ştiu prin el şi pentru asta îi sunt recunoscător. Multe le-am înţeles privind numai în jurul meu, şi pentru asta mă închin codrilor şi apelor care au mai rămas şi pământenilor, care s-au schimbat foarte puţin.

Nu ştiu dacă sunt colţuri de lume unde săriturile climei să fie mai aprige. Firea autohtonilor a urmat pe a văzduhului; îmbrăcămintea lor a fost impusă de arşiţele şi gerurile excesive; adăpostul şi locuinţa le-au cerut pădurilor; rodnicia solului *le-a făcut viaţa uşoară; situaţia geografică le-a dat „liniştea vânturilor şi a apelor” – cum glăsuieşte un blastăm vechi.

Acest rai, unic prin fertilitate, al Daciei, a avut locuitori statornici din cea mai adâncă preistorie, iar cei care s-au adăugat cu vremea s-au supus legilor lui fireşti. Civilizaţia, portul şi datina de acum zece mii de ani subsistă încă. Trecerea culturii romane de cetate se simte întrucâtva în limbă şi inteligenţă, fără ca fondul original să fie prea alterat.

Este o poveste despre descălecarea Domniei Moldovei de cătră Dragoş. Aşa au apucat-o bătrânii. Zice că acest Dragoş-Vodă de la Maramureş ar fi ieşit la vânătoare cu soţii săi şi ar fi gonit un zimbru, pe care l-au oborât lfngă apaMoldovei. Capauca lui Dragoş, cu numele Molda, „pe care el foarte o iubea”, a pierit în apa care-i poartă astăzi numele. Stema ţării a rămas capul de zimbru şi Domnia Moldovei a început de atunci.

Istoricii, care nu afirmă nimic fără act scris şi pecetluit, au avut dreptate din punctul lor de vedere să înlăture această legendă. în locul ci însă n-au pus nimic. Nefiind istoric, eu îmi voi îngădui să dau iarăşi povestei străbunilor noştri, dreptul ei. Nu sunt realităţi numai clădirile de piatră şi petecile de hârtie; mitul păstrează eternităţii lamura sufletului generaţiilor. Ceea ce au crezut bătrânii şi ceea ce vor crede copiii noştri, desfătaţi de vis, e un adevăr pe care nu-1 vor putea înlătura oamenii prea serioşi. Nici un argument nu poate sta mai presus decât o frumuseţă. Deci îmi păstrez legătura cu cei care dorm în acest pământ şi nu lepăd cele relatate de Cantemir.

Oamenii liberi, întinzându-se din cetatea munţilor, au găsit câmpi aducători de roadă şi adăpaţi de ape bune, cetăţi tari şi târguri care erau părăsite de locuitori din pricina vremurilor neaşezate şi au statornicit hotarele fireşti dând ţării nume nou. Leşii şi ruşii, megieşi vechi, au urmat însă a le spune locuitorilor Moldovei tot volohi, adică italieni. Turcii le-au spus acvlahi, adică valahi albi.

Din Câmpulung până în Vrancea umblau pe plaiuri şi costişe, în poieni de codri merei, turmele păstorilor. Spre toamnă coborau la iernatic lângă bălţi şi limanuri. Pe apele din munte umblau plutele, coborând catar- ' la Şiret şi schelele Dunării. Cătră acest fluviu şi Krri Mare zarea se alină: aici era Ţara-de-Jos. De la limanul Nistrului, în apusuri limpezi de toamna, se vede Ceahlăul, între valurile încremenite ale celorlalţi munţi s în acea parte era Ţara-de-Sus.

În partea câmpului, văzduhul e mai călduros, zice Cantemir, însă cu vânturi mai puţin folositoare sănătăţii Cu toate acestea, în Moldova nu se ştiau atâtea boale, ca în alte ţări de arşiţă. Câteodată, rar, se stârnea ciuma şi un fel de friguri rele, care se chiamă lungoare. Cercetarea a arătat că ciuma nu avea o sămânţă a locului, ci răzbătea aici ori din Ţara Leşască, ori prin corăbiile levantine care descărcau la porturi. Boala lungorii, adică tifosul, era localnică şi avea o putere cu mult mai mare decât în alte părţi ale Europei, aşa că moldovenii se puteau mândri cu iuţimea ei de fulger. Dobora omul cât şi ciuma. Cel lovit putea să^ moară până în a treia zi. Numai cel care dura până într-a şaptea avea sorţ de scăpare.

Ori vremurile nesănătoase, oii obiceiul vieţuirii, ori slăbăciunea firească a virtuţii făceau pe locuitorii ţării aceştia să nu ajungă la bătrâneţe adânci; aşa că rar se găsea în Moldova om de şaptezeci ori de optzeci de ani. Poate nu atât slăbiciunea firească a virtuţii, cât nevoia de a sta într-una cu sabia ca sŁţi păzească averea dinspre partea pustiei, ameninţându-1 pe fiecare, la scurte răstimpuri, pieirea ori robia. Pentru aceasta Şi casa lor era săracă, bordei ori colibă, ca să se risipească lesne la năvăliri şi să se clădească uşor după aceea. Numai în munte se păstra meşteşugul locuinţelor mari şi statornice. Şi încă, ţăranii ajungeau mai adâncă bătrâneţă decât oamenii de frunte, căci aceştia aveau asupra capetelor lor şi alte ameninţări.

Cantemir transcrie astfel vorbele scriitorului leah Oricovie despre locuitorii vechi ai ţării: „Aceşti moldoveni, cu firea, cu năravurile şi cu vorba, nu sunt cu mult osebiţi de italieni; ei sunt oameni sălbatici* însă foarte viteji; că nici un neam nu este care, stăpânind o ţară aşa de mică ca dânşii, să steie ca şi dânşii pentru cinste la război, cu aşa vitejie împotriva tuturor vrăjmaşilor megieşi de prin prejur şi, de câte ori se ridică asupra lor, să se apere cu biruinţă. Ei sunt aşa de viteji, că într-o vreme cu toţi vrăjmaşii de toate părţile băteau război necontenit.”

N-aş fi înclinat să cred că uncheşii aceştia de demult ai noştri ar fi fost mai viteji decât alte popoare; au fost însă mai necăjiţi şi la o răspântie mai primejdioasă; şi ţineau în stăpânire pământ din cel mai îmbielşugat al acestor părţi de lume. Altminteri, mai lesne le-ar fi fost să pribegească. Au stat aici nu numai din îndărătnicie şi răutate; dar nicăieri ca în Moldova nu sunt mai îmbielşugate roduri, după dezastre, răsplătind şapte ani de lipsă; şi nicăieri nu sunt mai încântate primăveri, după grozăvenia iernilor. Aşa că, între alte multe păcate, au avut şi acest ticălos nărav al statorniciei, şi au fost crânceni de nevoie, căci altfel Dumnezeu le-a hărăzit o inimă blândă şi uşor schimbătoare.

Scriitorul vechi laudă apele Moldovei întru toate folositoare. Dintre ele zice că-i place mai mult apa Prutului, căci ar fi cea mai uşoară şi sănătoasă, de şi tulbure. Dacă o pune însă cineva într-un vas de sticla să steie, apoi se aşează năsipul în fundul vasului şi apa rămâne cea mai limpede şi mai curata. După o cercare făcută de el însuşi, Cantemir dovedeşte că 100 de dramuri din apa aceasta e cu 30 de dramuri mai uşoara decât alte ape din alte râuri. într-adevăr, nu numai apa ' Prutului, dar şi alte ape ale Moldovei sunt şi au fost foarte bune din veci, mai ales pentru că au fost lăsate în rânduiala lor dumnezeiască. De aceea par rele numai când se dezlănţuiesc în puhoaie şi revărsări, ceea ce se întâmplă destul de des. După pilda propriei lor fiinţi, moldovenii nu s-au îngrijit să le îngrădească. Când apele rupeau într-o parte ei semănau şi păstoreau în alta, împărţind cu ele teritoriul, recunoscându-le vechimea şi întâietatea ca şi celorlalte stihii.

În aceste ape a pus Dumnezeu sămânţă de tot felul de peşti, care de care mai gustoşi. între toţi erau şi în vechime mai de laudă lostriţele, păstrăvii şi lipanii, pe care pescarii domneşti îi aduceau vii la mesele lui vodă, călărind cu cea mai mare repeziciune din munte la Suceava şi la Iaşi.

Burcuturile şi alte ape minerale nu prea erau preţuite de localnici, căci apa Prutului, precum s-a spus, era destulă doftorie împotriva tuturor bolilor. Se pare chiar că însăşi această preferinţă era mai mult o vorbă şi o înşelare, ca să ascundă o altă înclinare a pământenilor, după cum vom vedea numaidecât.

II.

Ţara-dc-Sus cuprindea şapte ţinuturi, iar Ţarade-Jos cincisprezece, cu târgurile lor.

Între cele din Ţara-de-Jos, stătea în frunte ţinutul Iaşilor, cu târgul Iaşi, care a fost cetate de scaun după Suceava. în târg la Iaşi era frumoasă curte domnească, cu ziduri; şi au fost ridicate de voievozi şi boieri minunate biserici şi mănăstiri, care se văd şi azi. Iar casele localnicilor erau de lemn şi cea mai frumoasă înfăţişare a lor era când ardeau, ceea ce se întâmpla destul de des.

Lângă ţinutul Iaşilor era al Cârligăturii, cu Târgul Frumos sau Târgul Doamnei.

Apoi ţinutul Romanului, cu târg şi cetate încă din vremea tătarilor lui Batie-Han.

Ţinutul Vasluiului; ţinutul Tutovei, cu târgul Bârlad; ţinutul Tecuciului; ţinutul Faldului, cu Huşi; ţinutul Putnei, cu târgul Focşani; ţinutul Covurlui, cu târgul şi schela Galaţilor; ţinutul Lăpuşnei, cu cetatea Tighinei; ţinutul Orheiului; ţinutul Sorocei; ţinutul Bugeacului; al Chiliei şi al Cetăţii Albe.

La Vaslui în târg erau curţi domneşti. La ţinutul Putnei era cetate numită Crăciuna moldovenească, spre munteni. La Soroca era cetate pe Nistru, în legătură cu Tighina şi cu cetatea cea mare de la Liman.

În preajma acestor cetăţi, în lungul Nistrului, umbla drumul cel mare de negoţ de la Liov înspre cetatea Mării. în lungul Şiretului era al doilea drum mare cătră cetatea Chiliei.

Iar între Fălciu şi Orhei era un codru vestit, Tigheci, unde scăpau oamenii de la câmp în bejenie, la vremea când intrau tătarii în pradă. Erau şi alte păduri mari pe toate dealurile; însă aici era ca o cetate, de unde pământenii puteau bate război. Căci îndată ce-şi mistuiau în prăpăstiile acelui codru familiile şi vitele, ieşeau iar la lume cu baltagul, cu suliţa şi cu arcul, ca să vâneze pe căpcăuni.

Mai este în ţinutul Faldului o movilă mare care se cheamă a Răbâiei. în vremea aceea, povesteau unii tătari că acolo ar fi ucis moldovenii pe un han cu toată ♦ oastea lui şi, pentru pomenire, s-ar fi clădit această movilă; iar alţii arătau că ar fi fost îngropată în acel gorgan o crăiasă a sciţilor, pierită aici cu oştile ei, tot de mâna localnicilor. în acel loc au mai umblat oştile lui Ştefan-Vodă şi au stat străjeri care dau semnul de primejdie cu focurile şi buciumele.

De la Soroca în sus, în vremea lui Ştefan-Vodă, erau locuri deşerte, care se chemau „în pustie”.

Cele şapte ţinuturi din Ţara-de-Sus erau: Hotinul, care se întindea peste pustie, prin codri, cătră munţi în nnezul-nopţii, şi până cătră cetatea cea mare dinspre Lehia. Acolo erau întărituri grele, ziduri foarte înalte, Şanţuri adânci şi valuri oable spre Nistru; ţinutul Dorohoiului; ţinutul Cernăuţiului; ţinutul Neamţului cu cetatea cea din piscul de deasupra apei Ozana; ţinutul Hârlăului şi al Sucevei.

La Suceava a fost scaunul de domnie a lui ŞtefanVodă şi cetate vestită. Biserici care de care mai mândre luminau locul, sclipind din patruzeci de turnuri. Târgul avea şaisprezece mii de case şi mare curte domnească.

În domnia hâi Ştefan-Vodă s-au zidit curţi de cărămidă la Hârlău, în preajma viilor celor mari de la Cotnari. Aici măria sa a adus un pivnicer sas vestit, cu numele Feltin, pe care 1-a rânduit să îngrijească podgoria şi pivniţile, încât de la măria sa a rămas până în zilele noastre această dulceaţă şi tărie fără cusur, care se cheamă vinul armaş. Acest vin, arată Cantemir, nu era cunoscut în afară de ţară, căci, purtat pe apă ori pe uscat în vase neîndestulător îngrijite, îşi pierdea puterea. Altfel, în pivniţă adâncă şi boltită, cum îi era rânduiala, se făcea mai bun decât toate celelalte vinuri ale Europei, chiar şi decât cel de Tocai. într-al patrulea an dobândea acel fel de putere încât ardea ca rachiul, şi cel mai mare beţiv abia era destoinic să beie trei pahare să nu se îmbete; însă nu aducea durere de cap; şi floarea lui era osebită de a altor vinaţuri, căci era verde, şi de ce se învechea, de ce se înverzea.

Erau podgorii bune şi în altă parte; poate de aceea bătrânii nu erau prea ahotnici băutori de apă, şi pe cea mai bună – cea de Prut – o socoteau doftorie: o lăudau mai mult şi o beau mai puţin. în acele timpuri triste era nevoie de o bucurie, şi Dumnezeu le-a dat-o acestor sărmani pământeni, care socoteau închinarea paharelor drept* o îndeletnicire cuviincioasă, iar beţia o faptă vrednică.

Lucrătorii dc corăbii căutau mai ales stejarii moldoveneşti şi îi lăudau a fi, pentru năvi, mai buni decât oricare alt lemn şi mai tari împotriva cariului. Iar pentru catarguri găseau brazi înalţi şi drepţi ca luminarea, pe care muntenii îi purtau pe apa Bistriţei şi a Şiretului la schela. Lumânărarii căutau ceara, cu prea plăcută mireasmă, iar iubitorii de dulciuri mierea. Nicăieri pe pământ n-a fost rai al albinelor mai blând şi mai tihnit pentru roi, decât în poienile codrilor vechi. Erau şi fructe multe, şi pâne îmbielşugată, încât se ştia la toate ţările din preajmă că la Moldova, „merele din Ţara-de-Sus şi mălaiul din Ţara-deijos nu au coajă”. Deasemenea, într-atâtea păşuni grase, vitele erau fără număr. Neguţătorii nemţi le căutau şi pentru bunătate şi pentru iefteşug. Despre caii de Moldova orientalii au avut o zicală: „Nimic mai frumos decât flăcău persian pe cal moldovenesc”.

Neguţătorii genovezi şi armeni, nemţi şi Ieşi, găseau aici şi alte bogăţii ale pământului, animale domestice şi fiare sălbatice.

Erau la Moldova atuncea trei soiuri de oi: cele de munte, cele de Soroca şi cele sălbatice. Cele dintâi erau fără de număr, mai ales în Câmpulung şi spre Vrancea. Turcii spuneau acestui soi de oi „chivirdic”, şi, cum a aflat sultanul Mahomet de gustul lor cel fraged, apoi n-a mai vrut să mănânce altă carne şi a trimes oşti să bată ţara şi să o cuprindă. Oile de la câmp erau mai mari decât cele chivirdic; iar cele de la Soroca erau altfel decât toate oile din lume; căci toate aveau câte o coastă mai mult decât celelalte şi, cât trăiau, nu o pierdeau; iar dacă le duceau gospodarii în alte ţinuturi, la al treilea an fătau miei cu coastele obişnuite; deasemenea şi alte oi de pe aiurea, cum erau aduse în acest ţinut, fătau miei cu o coastă mai mult. Şi mai osebite decât acestea erau cele sălbatice, care nu s-au arătat nicăieri în alte părţi de lume. Buza lor cea de deasupra spânzura în jos de două degete, de aceea păşteau mergând îndărăpt şi grumazul lor era ţeapăn, fără încheietură, deci nu-şi puteau înturna capul nici la dreapta, nici la stânga; şi picioarele le erau scurte, dar atât de grabnice, încât nici cânii, când le goneau, ne le puteau ajunge; iar adulmecarea le era atât de subţire încât sub vânt, simţeau de la o milă nemţească vânătorul sau fiara ce venea asupra lor.

Moldova mai avea altă sălbătăciune a ei, cu numele zimbru, la mărime asemeni taurului, însă cu capul mai mic şi pântecele^mai vition. Nalt în ciolane şi sprinten, cu coarnele ţapoşe, suia cu grăbire, ca şi căprioara, stâncile cele mai oable. Era fiara cea mai anevoie de vânat.

Capul ei se afla pus în stema ţării, pentru un înţeles mai osebit decât cel de rând.

De lupi, râşi, mistreţi şi căprioare erau plini codrii, între cerbi povesteau vânătorii cum că s-ar fi găsind şi cei cu o stea de olmaz în frunte. Deasemenea erau urşi în prăpăstiile de piatră, pe care muntenii îi vânau într-un chip cu totul deosebit: că umblau asupra lor cu hotărâre dându-le cu stânga să îmbrăţişeze cojocul, atuncea când acele fiare se înălţau în două labe; iar cu dreapta le puneau sub pântece cuţitul şi-i spintecau.

La ţinutul Orheiului, între apele Ichil şi Râuţ, se aflau nişte râmători care nu aveau copitele despicate, ci întregi ca şi la cai. Mai erau şi alte asemeni lucruri de mirare în această ţară; dar mai cu samă tătarii de la Crâm şi de la Or aflaseră veste despre nişte herghelii de cai sălbatici, pe care veneau să-i vâneze furiş în smârcurile limanurilor. Acei fugari sălbatici erau mărunţi, cu copitele de o palmă de late, vârtoase şi rotunde; şi păgânii mărturiseau, cu mâna în foc, cum că nu se află carne mai gustoasă de ai umbla lumea; şi Han-Tătar, dacă nu avea o dată pe săptămână asemenea carne la masă, se bolnăvea de scârbă.

Neguţătorii nemţi, care nu umblau în pustiile codrilor ci numai la iarmaroace, se mulţămeau cu boi domestici fălcieneşti pe care îi cumpărau aici cu un taler părechea şi-i vindeau la Danţig cu patruzeci. Deasemenea se mulţămeau cu pieile de jderi şi vulpi. Le plăceau şi poveştile, însă pe ele nu dădeau parale; iubeau deasemenea vinul care întovărăşea aceste poveşti; spre a nu supăra pe localnici, se arătau de altminteri gata să le creadă orice, ca unor copii, ca să poată dobândi prietineşte mărfurile; plăteau după aceea vama Domniei şi se duceau în treaba lor.

Erau într-adevăr, în ţara asta, pe lângă jivinile de mirare de care am povestit, şi alte arătări, pe care alţi oameni de pe pământ nu le vedeau la ei. Toate câte se spun în poveşti şi eresuri, în descântece şi înfricoşări, iele, strigoi şi demoni, toate erau, trăind în singurătăţile umbrei.

Orice pământean văzuse cu ochii lui, măcar o dată în viaţă, un sărman amorezat dus de vrăji, pe sub nouri, călare pe măturoi. Iar minuni de vrăji şi descântece se pomeneau pretutindeni. Cantemir a văzut, ori a auzit de la cineva care a fost însuşi martor, o faptă cu un cal muşcat de şarpe. Calul muşcat zăcea umflat la pământ iar boierul a trimes numaidecât slujitorii să cheme o babă doftoroaie. Cum a venit baba, a poftit pe boier să aducă cu rnâna lui o cofă cu apă neîncepută. Şi descântând acea apă, 1-a pus s-o bea toată. Pe când el se adăpa, umflându-se în dureri, calul a prins a se dezumfla. Şi descântând baba a doua oară, boierul n-a mai simţit dureri şi a vărsat apa, iar calul s-a ridicat în picioare, s-a scuturat şi a nechezat, ca şi cum nu i s-ar fi întâmplat nimic.

Deasemenea, obiceiuri şi datine ca nicăieri aiurea se vedeau la nunţile ori la îngropăciunile moldovenilor, la unele sărbători în curgerea anului şi la Sfântul-Vasile.

Toate dovedeau darul lui Dumnezeu, ori în înseşi minunile Moldovei, ori în fantazia moldovenilor.

Aceşti excepţionali strămoşi ai noştri, în corespondenţă directă şi misterioasă cu tărâmul celălalt, nu erau lipsiţi de cusururi destul de mari, pentru ca în cumpăna fiinţei lor să fie o armonie. Dar mai ales fudulia şi semeţia le erau maică şi soră. Dacă avea unul cal bun şi arme bune, apoi socotea că nimeni nu poate să-1 întreacă. Erau toţi îndeobşte îndrăzneţi şi gâlcevitori, dar lesne se linişteau şi se împăcau. Arătau pe de o parte aprigă mânie, iar pe de alta şagă şi veselie. La începutul războiului dovedeau totdeauna mare vitejie, iar după aceea erau mai slabi de inimă. Aveau însă un meşteşug, să se întoarcă înapoi din fugă asupra vrăjmaşului, lovindu-1 cu mare străşnicie. Cătră robi se vădeau acum cu blândeţă, acum cu tiranie, după firea lor cea nestatornică. Dârzi când le mergea bine, slăbeau la năcaz; lesne se apucau de trebi şi mai lesne le părăseau, Dispreţuind învăţătura şi filosofia, socoteau că numai preoţilor li se cuvine să ştie carte.

Aşa încât cea mai mare minune dintre toate au fost ei înşişi, în vremea războiului celui înfricoşat al otomanilor împotriva omenirii, păstrându-şi fiinţa, pământul, legea şi eresurile.

Pe lângă destule slăbăciuni, aveau moldovenii şi unele bunuri. Se puteau mândri mai ales cu femei frumoase, iubeţe după firea lor, însă prea cuviincioase în adunări. Deasemeni, vrednică de laudă era primirea lor de oaspeţi faţă de cei nemernici şi drumeţi. Nu numai cei înstăriţi, dar şi cei mai săraci arătau aceeaşi dragoste pentru călător, dându-i sălaş şi mâncare, şi ţinându-1 în dar trei zile cu dobitocul său. Pe cel nemernic îl primeau cu feţe vesele, ca şi cum le-ar fi fost frate. Unii aşteptau cu masa până la al şaptelea ceas al zilei şi, ca să nu mănânce singuri, trimeteau* slugile pe la răscruci de drumuri, ca să cheme pe drumeţi.

Acest bun, duşmanii lor îl răstălmăceau în rău: că adică nu din dragoste pentru om făceau asta, ci din dragoste pentru petrecere.

Numărând relele, trebuie să mai adăugăm unul: drumurile în vremea ploilor; la care nu se poate să nu arătăm şi un bun: că ştiau ce să facă atunci când li se rupea capătul căruţei într-un loc greu, întrebuinţând o secure, doi pari din dumbravă şi trei formule magice, lucru la care, în vremea aceea, nu se pricepeau nici nemţii.

În sfârşit, pe lângă cele înşirate, erau supuşi tuturor ticăloşiilor omeneşti; încât, de pildă, leşii, bărbaţi subţiri şi întru toate desăvârşiţi, îi pârau lumii că ar fi aşa de răi, de zvârl şi cu barda în Dumnezeu; prea mişelnică blăstămăţie într-adevăr, pe care numai Ştefan-Vodă a ştiut s-o înfrâneze.