I.

Anul 1457, început, după rânduiala oficială a epocii, la 1 septemvrie, adusese obişnuitul bielşug de toamnă. Asta era firesc; de mirare pentru moldoveni era numai tihna întru care se bucurau, ceea ce nu li se întâmpla ades. La hanurile căilor mari, unde poposeâu neguţătorii, la iarmaroacele unde se adunau gospodarii. – la mori şi la podgorii, unde deasemeni se întemeiau sfaturi, umblau vorbe şi veşti felurite de la Ţara Românească, de la Ardeal şi din alte părţi, de care moldovenii se mirau foarte, înflorindu-le din săptămână în săptămână la alte adunări, după un cunoscut nărav al lor.

Umbla ştire, încă de la Sântămăria%cea mare, că Iancu-Vodă Huniade de la Ardeal murise; aşa că acuma nu se mai afla căpitan de oşti care să mai stea cu tărie împotriva duşmanilor creştinătăţii.

Dumnezeu binevoise ca să aleagă pe acest oştean al său dintre oamenii de rând. Spuneau monahi învăţaţi de la Neamţu, veniţi la adunările din Ţara-de-Jos, cum că mama lui Iancu-Vodă fusese o femeie din prostime. în vremea ei nu se afla fecioară cu frumuseţă mai luminată decât a ei. Aşa că un crai vechi, cu numele Jicmont, umblând în munţi la o vânătoare, a văzut-o într-un sat românesc şi a rămas pătruns de dulceaţa chipului ei şi i-a fost dragă. Nu mult după aceea, când a fost să se întoarcă Jicmont-Crai la scaunul său, i-a dat acelei fecioare un inel, grăindu-i astfel:

— Iată Inelul meu de crai. Dacă vreodată vei avea nevoie de ajutor şi vei dori să-mi vezi chipul, vino la cetatea mea şi cată să mă vezi. Dacă te vor opri, arată inelul acesta şi toate uşile se vor deschide înaintea ta.

Deci după ce a născut prunc, femeia aceea şi-a pus pe cap mahramă de nevastă şi s-a dus la scaunul lui Jicmont-Crai, ca să-i spuie că a avut de la el fecior. Se zice că Jicmont-Crai s-ar fi bucurat şi a dăruit mamei feciorului său pământuri şi cetate la Hunedoara. Iar, într-un rând, când mama stătea singură cu pruncul pe prispa casei şi-i cânta un cântec pe care-1 cântă toate mamele de la Ardeal şi de la Moldova, şi pe când pruncul se juca cu inelul, a venit din văzduh un corb care s-a rotit pe deasupra tot mai jos, până ce s-a repezit şi a furat inelul crăiesc. Atunci pruncul a scâncit, apoi a strigat cătră corb în înălţime să-i dea dreptul lui; şi corbul s-a supus, a venit şi a dat copilului dreptul său. Acesta a fost semnul întâi al voinţei lui Dumnezeu, prin care s-a arătat că acel Ioan de la Hunedoara va ajunge voievod şi mare căpitan de oşti. într-adevăr, a fost Ioan Huniade asemenea viteaz în timpul său, încât faptele lui au umplut lumea; şi dacă n-ar fi fost el, turcii şi-ar fi jucat caii la Buda şi la Viena.

Acest voievod al creştinătăţii a murit, se tânguiau monahii de la Neamţu, şi lumea a rămas fără sprijinul lui. Acuma Mahomet-Sultan poate să treacă peste sârbi, şi peste ardeleni, şi peste munteni; şi va veni şi asupra noastră urgie.

_ Vai nouă, fraţilor creştini! cuvântau monahii, s-apropie o vreme de crâşcare. Tot bielşugul pământului Moldovei nimic nu ne va folosi. Vinul nostru are să se învenineze şi mălaiul va fi stropit cu lacrimi.

La asemenea vorbe, oamenii din adunări se înfricoşau. Se ridicau însă unii şi arătau că Dumnezeu nu poate îngădui prea mult Demonului. Deci dacă a căzut o sabie, se va înălţa alta. Trăim acuma în ticăloşie, adăogeau ei; căci, de la bătrânul Alexandru-Voievod, Moldova tot în scădere a mers. Dintre feciorii şi nepoţii bătrânului, scrie într-un zapis vechi că numai unul se află care-i dezlegat de blastăm; după ce vor pieri toţi de venin ori de sabie, va veni cel ocrotit şi atunci şi acest pământ va avea braţ de apărare.

Slavă lui Dumnezeu, avem Voievod care-i cu milă asupra monahilor şi a sfintelor mănăstiri, făceau întâmpinare călugării de la Neamţu.

Se poate, se îndârjeau cuvânătorii din Ţara-deJos, care erau nişte răzăşi semeţi şi răi; dar noi cunoaştem, prea cuvioşilor părinţi, că anul trecut, pe vremea asta, măria sa Petru Aron a trimes la împărăţia turcească pe dumnealui vel logofătul Mihu ca să închine Ţara şi să făgăduiască spurcatului Mahomet două mii de galbini venetici pe fiecare an. Auru-i bună apărare, dar noi tot mai mult nădăjduim în sabie. Din galbini să lege măria sa mai bine salbă la Maica Domnului făcătoare de minuni de la sfânta mănăstire a cuvioşiilor voastre. Se cuvine să arătăm păgânului mai curând luciu de fier.

Oameni buni, fiţi cuminţi, se tânguiau iarăşi călugării. Decât războiul, e mai bună pacea. Decât fierul, e mai bun aurul. Pe vitejii cei mari, ca şi pe arhangheli, Dumnezeu îi trimete rar în lume. Să ne mulţămim cu un voievod cuminte.

Noi am pofti unul o leacă mai nebun! se hărăţeau răzăşii din Ţara-de-Jos.

Dacă aţi fi cetit Isopia, n-aţi grăi aşa, le întoarse cuvânt cel mai înţelept dintre monahi. Noi să nu păcătuim, dorind Moldovei altăceva decât blândeţă. Căci, iată, la Ţara Românească este voievod ca acel pe care-1 doriţi, şi ţipă pruncii la sânul maicelor lor.

Mai bun e acela, hârâiau răzăşii, căci spârcuie pe răi. Aşa Aron-Vodă al nostru n-a tras sabia decât ca să taie pe frate-său. îi va veni însă şi lui vremea, căci se mai află bărbat vrednic din osul lui Alexandru-Vodă cel Bătrân.

Care-i acel bărbat şi unde se află? ispiteau cuvioşii monahi.

Se va vedea la vremea sa… rânjeau cu semeţie răzăşii. Avem noi o veste cum că, la primăvară, are să iasă domn nou în Ţara Moldovei.

Se istoriseau, la aceste adunări de toamnă, fapte ale lui Vlad-Voievod, feciorul Dracului, de la Ţara Românească. Cea care plăcea mai mult răzăşilor celor îndârjiţi era povestea cu calicii şi cerşetorii pe care i-a strâns măria sa la un praznic şi i-a închis în nişte case, pârjolindu-i. Le plăcea una şi mai mult, dar aceea nu se şoptea decât la nunţi, când oamenii se înfierbântă de vin. Se spunea că Vlad-Vodă chiamă răzăşi de la noi din Ţara-de-Jos în leafă. De ce cheamă de la noi, când e plină lumea de alvaniţi şi de sârbi, şi de unguri, e o taină pe^ care orişicine trebuie să o ţină închisă în sine. La mare nevoie, nu poţi s-o spui decât prietinului celui mai bun.

Cât despre zapis, s-a ştiut încă din vremea iernii pe cine înseamnă. Zapisul nu putea vorbi decât despre singurul bărbat rămas din sămânţa Muşatinilor, afara de măria sa Petru Aron, care avea să dea socoteală faţa de Domnul Dumnezeu. Acel bărbat pribeag se afla t cernea Dâmboviţa, la Vlad-Vodă era Ştefan, feciorul lui Bogdan-Vodă cel ucis la Reuseni.

Se spune cum că la o mănăstioara, lingă limanul Cetăţii Albe, este un pomelnic şi o scrisoare. Pomelnicul arată pe Bogdan-Vodă şi pe Ştefan-Voda. Şi scrisoarea spune că Bogdan-Vodă a închinat lui Dumnezeu pe fiul său Ştefan-Vodă, ca să fie oşteanul lui Hristos, împotriva lui Antihrist. Deci vine vremea plinirii scrisorii şi jurământului ei; căci şi cetatea cea mare, Ţarigrad, a căzut şi Iancu-Vodă de la Ardeal a închis ochii. Şi fiindcă dintre Domnii vechi niciunul nu s-a înălţat, trebuie să se arate unul nou; iar acela nu poate să fie decât la Moldova.

Asemenea basme umblau prin lume şi plăceau foarte mult moldovenilor. Unii le primeau ca pe o hrana potrivită firii lor; alţii le strecurau cu viclenie, crezând ei înşişi într-însele. Toate izvorau din aceeaşi nevoie şi împlineau aceeaşi suferinţă. Căci Bogdan-Vodă lăsase în urma lui păreri de rău care înfloriseră şi împrăştiaseră seminţe. Şi din dragostea lui şi din durerea timpului mulţi partizani ai coconului său Ştefan hrăneau asemenea poveşti, umplând ţara.

Din pricina ameninţării turceşti, era în suflete mâhnire, trufie şi îndârjire; firea poporului ajuta la creşterea acestei simţiri. Pământenii visau răzbunări şi războaie: aşteptau deci să le sosească de la o zi la alta un Mesia.

În vremea asta, în alte ţări creştine, craii şi boierii se dovedeau mai mult înclinaţi spre slăbăciunile lumeşti Şi păcate. Abia Ioan Corvin încrucişase mâinile pe piept §1 fiul său Ladislas se ridică împotriva comitelui Cilly, duşman al familiei Huniade, prinzându-1 cu viclenie şi dându-1 pieirii. Deasemeni lovi pe despotul sârbesc, fără dreptate. Şi făcu şi alte fapte silnice, dovedind dispreţ de Dumnezeu şi lege. Aşa încât craiul de atunci al Ungariei aA poruncit cătră sfârşitul iernii să-i fie adus acest Ladislas la curte la Buda, unde 1-a supus judecăţii şi apoi securii gâdelui.

Rămânea feciorul mai mic al lui Iancu-Vodă Huniade – anume Matiaş, în vârstă încă fragedă, pe care-1 călăuzea nobilul Mihail Szilagy, unchiul său. în jurul lor se alcătuise o tabără de magnaţi care voiau să-1 poarte la domnia Ungariei. Mai era şi a treia tabără, care lucra pentru împăratul nemţesc Frederic.

Asupra Moldovei avea putere craiul Cazimir, căruia Petru Aron-Vodă îi jurase credinţă de vasal după legea evului mediu. Era o alianţă a unui rege cu un prinţ. Regele avea la dispoziţie „auxilium et consilium”, prinţul palatin se mulţămea cu sprijinul, foarte preţios în acele timpuri nesigure. Scăderea Moldovei făcuse din voievozii ei nişte simpli cerşetori, necontenit şi pe rând fugari în Polonia, în cursul ultimelor două decenii. Cazimir nu se dovedea destul de tare ca să aşeze aici ordinea, cum cereau interesele comerciale ale republicii; poporul Moldovei era prea vioi şi prea mobil ca să asculte numai de vorbe; aşa că şi prestigiul craiului leah era coborât în judecata moldovenilor. Nişte oameni cuminţi s-ar fi supus mai bucuroşi unui crai; ei ţineau să-şi aibă voievodul lor şi neatârnarea. Ciudăţenia aceasta era sporită şi de părerea că un papistaş, de şi creştin, rămâne de fapt papistaş; şi că nu-i lege creştinească mai dreaptă şi mai bună decât a moldovenilor. Cu toate acestea, popoare ortodoxe din Podolia şi Rusia se supuseseră craiului leah. Şi pentru îndărătnicii de acestea Ie sporise pământenilor de aici faima răutăţii între neamurile megieşe. Lucrul cel mai pidosnic, deasemeni cunoscut, era că aceşti moldoveni, de şi îşi puneau inima şi viaţa pentru Hristos, ascultau zâmbind mustrările călugărilor şi preoţilor pentru puţina lor credinţă, pentru neînfrânarea în posturi şi pentru sfintele biserici goale. Vodă cu oştile, popa cu babele, asta era o vorbă foarte păcătoasă a lor.