II.

În acel an 1457, sfintele Paşti cădeau tocmai în vremea când înfloreau livezile şi prindea a înmuguri codrul. în acest timp gospodarii îşi tocmesc saraiurile, îşi întregesc gardurile, pun în rânduială iezăturile, meremetisesc morile, îngrijesc mieii, numără şi aleg oile; tocmesc plugurile şi boroanele; primăvara suflă fumuri de pe toate văile, ca să se limpezească văzduhul, să se uite Dumnezeu la pământul său; şi nu-i locuitor, din munte la Liman, care să nu răspundă cu hărnicie şi cu plăcere la chemarea soarelui, după pilda rândurilor de generaţii adormite. într-un asemenea răstimp, când şi cei cu slujbe ori treburi mai depărtate se trag spre case la tihna sărbătorilor, s-a stârnit zvon repede în ţară cum că Ştefan-Voievod, feciorul lui BogdanVoievod Muşat, a intrat pe la Adjud cu sprijin din Munteneasca.

Intrarea aceasta, tocmai la aşa vreme, nu era fără meşteşug socotită. Căci răzăşii care erau de rând în slujba Domniei se îndoiau dacă trebuie să creadă vestea şi-şi lăsau caii în ceair. Scutelnicii şi satele domneşti care aveau anumită rânduială ostăşească nu puseră nici o grabă. Nici cealaltă lume nu se tulbură prea tare, câci, o dată cu intrarea lui Ştefan, se deşteptară cu o îndoită putere toate istorisirile despre drepturile acestui nepot al lui Alexandru-Voievod Bătrânul; pretutindeni apărură călăreţi ai lui îndemnând pe oameni să steie fiecare cu linişte şi pace la cuibul său, căci nu vine război asupra Ţării, ci asupra lui Aron-Vodă, sluga lui Mahomet-Sultan şi ucigaşul lui Bogdan-Vodă; că Dumnezeu va alege curând dreptatea celui drept şi pieirea celui rău; şi peste Moldova va luci un adevărat soare al învierii. Cel care are dragoste şi dorinţă de voievod nou şi vrednic – să încalece, ca să firitisească pe măria sa Ştefan în Suceava, în noaptea de sâmbătă.

Pe temeiul acestor vorbe, mulţi răzăşi tineri din valea Ialanului şi a Bârladului au luat săbiile şi au încălecat, ieşind la oaste în drumul Şiretului şi închinându-se domnului celui nou. Cei mai vârstnici au stat, ca să * înţeleagă întâi hotărârea de Sus.

Erau semne pentru Ştefan-Vodă. Cerul era curat; vântul curgea de la sud; ca veşti albe, într-o singură noapte caldă, au înflorit pretutindeni mălinii şi cireşii.

La Borzeşti, măria sa a descălecat la bisericuţă ca să îngenunche la Maica Domnului şi boierii intraţi după el au văzut cu ochii lor cum, în clipa când măria sa şi-a plecat fruntea, s-a luminat de soare obrazul pruncului sfânt. Chiar în acea clipă, măria sa Ştefan s-a înălţat, şi pintenul de argint de la piciorul drept a dat sunet prelung. Măria sa s-a plecat cătră Maica Domnului şi cătră pruncul Isus, mulţămind, apoi a ieşit în tăcere şi cu fruntea înclinată din sfântul lăcaş. Iar apoi s-a ridicat în scări pe calul alb şi s-a uitat în juru-i cu sprinceana încruntată. Toate grămezile lui de oştime stăteau bulucite pe coastă şi în lungul şleahului. Când i-au văzut coiful fulgerând, s-au mişcat. Apoi, rămânând măria sa neclintit, au stat şi oştenii, descoperindu-şi capetele. Atunci măria sa, cu braţul stâng, a făcut semn spre Suceava. A închis palma ca şi cum ar fi cuprins-o şi şi-a rezemat mănuşa pumnului de zalele şoldului.

Era marţi, în Săptămâna-Patimilor, la amiază. Pilcurile aveau poruncă anumită cum să se perinde mai mult pe sub dumbrăvi, pe costişe zvântate. Măria sa ţinea drumul, având sub privire apa Şiretului. Dincolo de Şiret umblau călăreţi fără arme la vedere, cercetând cu mare fereală înainte. Deasemeni erau alergători foarte iuţi, cu călăuze anumite şi cunoscătoare, pe poteci, la patru ceasuri înaintea grosului oştii. Necontenit având ştire de ce este cătră miazănoapte, ŞtefanVodă îşi dădea la fiecare popas poruncile.

Miercuri, la asfinţitul soarelui, au stat în preajma Romanului. Iscoadele şi ştafetele aduseră ştire că oastea lui Petru Aron-Vodă aşteaptă la Joldeşti, în cotitura Şiretului. Deci măria sa Ştefan-Vodă a rânduit la o parte din călărime cu Ciopei, boier din părţile Neamţului, să treacă în stânga spre Moldova, în locuri ferite, prin pădure, ca să iasă la anumit ceas spre Joldeşti. Iar în Joia Mare, la 12 aprilie, s-a mişcat deodată cu repegiune, încât roua nu era luată din lunca Şiretului, când tabăra de la Joldeşti a lui Petru Aron-Vodă s-a văzut lovită.

La prânzişor, Ciopei pârcălab a căzut de cătră asfinţit în coasta celor de la Joldeşti, aşa că tuturor a fost de mirare cu ce grabă s-a câştigat lupta aceasta întâia. Oamenii lui Petru-Vodă Aron au pus pinteni cailor şi s-au dus învăluiţi de pulbere; o samă dintre dânşii au rămas şi s-au supus. Călăreţi sprinteni s-au ţinut de departe după vârtejurile de colb, le-au văzut când se alină, au însemnat popasul şi au adus răspuns lui măria sa Ştefan-Vodă. Chiar în aceeaşi sară unghiuri de suliţaşi s-au arătat pe culmi, în vederea celorlalţi. Cum s-a înoptat, tabăra lui Petru Aron-Vodă s-a mutat, căutând un loc prielnic de apărare dincolo de apa Moldovei. însă vineri, cum s-a făcut ziuă, ŞtefanVodă a fost asupra lor la Orbie. Cine nu s-a oprit şi nu s-a plecat, a fost ajuns de fier şi doborât. Puţini au scăpat în munte.

Lăsând pe unchiul său Vlaicu să puie deplină stăpânire pe tabără şi pe prinşi, măria sa chiar în acea zi s-a mişcat spre Suceava, iar călăreţii şi crainicii săi s-au arătat în preajma cetăţii domneşti sâmbătă.

Lumea începu să fiarbă în sate şi târguri. Clopote băteau vestind domn nou. Nu mai era pentru nimeni taină că măria sa Petru Aron a părăsit scaunul fugind cu puţini curteni spre Hotin, deci spre Ţara Leşască. Oştenii credincioşi de la Orbie nici nu-1 mai putusă ajunge, aşa încât se întoarseră spre domnia nouă, cerând milă, ca să le fie ticnite sfintele sărbători.

În sara de vineri, măria sa Ştefan a descălecat în Baia, la sfânta slujbă a îngropării Aerului. După rânduiala creştinească, ţinuse post desăvârşit întreaga zi. îndrăznise a lua numai puţină apă la asfinţitul soarelui.

Îngenunchind la u$a bisericii, sub sfântul simbol, măria sa a mulţămit cu umilinţă pentruMzbânda, având alăturea pe tovarăşii săi credincioşi. Preoţii l-au blagoslovit şi i s-au plecat – asta fiind pentru norod alt semn. Din sat în sat, în Ţara-de-Sus, chiar din acea noapte moldoveni harnici vesteau faptele, chemând lumea la domnie nouă şi la învierea prorocită.

Sâmbătă dimineaţa, o parte din călărime, cu hatmanul, a apucat Suceava. Mitropolitul Teoctist cu târgoveţii şi unii boieri bătrâni au ieşit întru întâmpinarea Voievodului la locul judecăţilor vechi care se chema direptate, unde se bulucise popor mult. Era o zi lină de primăvară din veac hărăzită. O vesteau din depărtare clopotele Sucevii. Alaiul domnesc veni fulgerând, se opri; toţi descălecară; măria sa rămase singur în şa. Se uită aţintit, dar cu mare străşnicie, asupra poporului, încât deodată orice zvon a contenit.

Întreb Ţara dacă mă cunoaşte Domn! a vorbit cu ftidârjire măria sa. Am venit în moştenirea părintelui meu Bogdan-Vodă şi a bunicului meu Alexandru-Vodă.

Înalt prea sfinţia sa părintele mitropolit Teoctist 1-a primit în odăjdii, închinându-i-se împreună cu toţi clericii care-1 însoţeau, şi poporul 1-a cunoscut dintr-o dată, strigând cu bucurie, cum era din vechi obicei la domnie nouă.

Când Vodă a făcut semn şi oştenii s-au încălărat stăpânind mulţimea şi alinând-o, măria sa a coborât cătră părintele Teoctist, primind pe frunte sfântul mir şi cununa.

Boierii de faţă l-au împresurat, urându-i: întru mulţi ani cu slavă să domneşti, măria ta.

Am venit să fac rânduială în ţara Moldovei, a răspuns Vodă.

Vorba a mers din om în om ca un val ş-un freamăt de apă.

Trăsurile au venit pentru clerici. Măria sa s-a ridicat iar în scară, poftind poporul la sfânta înviere de la miezul nopţii, când trebuia să facă jurământ de iertare pentru orice fugar şi de dreptate pentru orice pământean. Căci de a doua zi Ţara îşi începe învierea sa.

Astfel s-a întâmplat. Poporul 1-a văzut în strălucirea podoabelor domneşti, cu curtea atunci în clipă întocmită, cu dregătorii la locurile lor şi cu ostaşii în preajma sfintei mitropolii, în cea mai mare rânduială şi înfrânare. Erau cu măria sa bătrânul Manoil, fost pârcălab, Dobrul logofăt, Cozma Şandru şi Oană Giulea, Petre Ponea şi Costea Oraş, Ilieş Modruz şi Micu Craiu, Creţu şi Oţel şi alţi boieri mari şi mici care au aprins făcliile de la măria sa, când s-a săvârşit taina miezului nopţii.

— Hristos a înviat, fraţilor, a zis cătră Curtea sa Ştefan-Vodă.

Mulţi au nădăjduit în el şi aceia nu s-au înşelat. Prea sfinţitul părinte Teoctist, ca un bătrân înţelept, care, în douăzeci şi cinci de ani, miruise pe rând atâtea capete şi iertase atâtea stârvuri, avea singur drept să se îndoiască de ziua de mâne. Totuşi înţelepciunea stă uneori mai prejos decât inima; şi semnele adevărului se vădesc mai ales celor care cred în ele.

III.

În cumpănă sta nu numai prea sfinţitul; iar vicleni dintre boierii timpului nu erau numai cei câţiva care trecuseră în pribegie cu Petru Aron-Vodă, ca logofătul Mihu, cel care închinase tribut la Belgrad lui Mahomet-Sultan, precum şi domniile lor Stânciul, Duma Brăescu, Costea Dan şi alţii. Gata pentru treburi nestatornice erau nu numai răzăşii, iubitori de harţă şi de război. Ci toată Ţara era neaşezată ca din puhoaiele acelei frumoase primăveri. Aşa că Ştefan-Vodă câştigase în puţine ceasuri biruinţa asupra ucigaşului părintelui său; însă războiul cu moldovenii a durat luni şi ani, până ce a putut zugruma anarhia.

Întâi s-a uitat îndelung în jurul său, cântărind oamenii după destoinicie. Apoi a arătat o foarte cumpănită bunătate *şi deslegare de pedepse tuturor boierilor pribegi care pofteau să şe întoarcă. Supunând poporul unei legi nouă, măria sa era dator să nu-şi mai aducă aminte în ce tabără slujiseră unii şi alţii: acuma toţi pământenii erau chemaţi la slujba Ţării.

Căci trăim sub greu cumpăt, zicea măria sa; cetăţile Hotinului şi Chiliei” rămase de la Alexandru Bătrânul, acum se găsesc înstrăinate, una la Ieşi şi alta la unguri; în hotarul Moldovei calcă cine pofteşte; la căile mari ale neguţătorilor cutează să ia vamă lotrii; neamurile se bat pentru ocine şi n-are cine le face judecată dreaptă; turmele de oi şi de vite sunt bântuite de lupi omeneşti de peste Nistru; iazurile se prefac în mlaştini, morile cad în risipă; sfintele biserici şi mănăstiri au slujitori în zdrenţe. Toate trebuie să se schimbe, a poruncit măria sa. Această dreaptă a noastră va ocroti pe cel bun, dar va apuca sabie pentru cel rău.

Călăreţii săi au cercetat hotarul la Ceremuş spre Lehia, căutând ştiri despre Petru Aron. Aflând că domnul pribeag stă în cetatea Cameniţei, aproape, ei au strigat străjerilor de dincolo ca să ştie măria sa craiul cum că are oaspete cu primejdie. însuşi vodă Ştefan, pornindu-şi cercetările în cuprinsul Ţării, s-a oprit în vederea Hotinului, privindu-1 neclintit; apoi a poruncit să se înfingă, în acel loc unde stătuse, o săgeată, ca să fie semn al întoarcerii sale. A cercetat apoi Soroca şi Cetatea Albă şi a alcătuit strajă în tot lungul drumului neguţătorilor lioveni. Prin aceşti bărbaţi cinstiţi şi aşezaţi, a trimes măriei sale Cazimir cuvânt de prietinie, după rânduiala * legămintelor vechi ale Moldovei cu Polonia; însă a îndrăznit a cere întâi de la măria sa dovadă că nu-i e duşman; iar dovada anumită nu putea fi decât alungarea lui Petru Aron, ucigaş de prietin crăiesc, ucigaş de domn şi frate.

A călcat apoi vămile cătră Ţara Ardealului, până la Trotuş; a văzut târgurile domneşti; a ţinut la Iaşi, Vaslui şi Bârlad scaune de judecată. Pretutindeni stătea „i Putere, având pe boieri lângă sine. Toată curtea sa avea cai frumoşi şi arme bune. Unde ajungea, întocmea cea mai mare dregătorie şi rânduia oastea de Ţară, dând pământuri, hărăzind scutiri şi simbrii.

Astfel Ţara 1-a cunoscut nu atât în strălucirea straiului său, câtAân hărnicia lui cea fără de hodină. Cei care veneau să se închine dreptei lui îngenunchiau la scară în zori, ştiind că nu vor aştepta. Cei cu pricini au învăţat curând cum să-şi apere capul. Cetelor de lotri nu obişnuia să le rânduiască ţcapa ori jupuitul: asemenea treburi cer zăbavă. Ci prinşii ori erau spânzuraţi de oşteni într-o margine de dumbravă, ori îi duceau răzăşii de săptămână să-i năpustească în ocne.

Nu s-a hodinit până ce n-a pus pretutindeni căpitani, până ce n-a aşezat cu mâna sa pârcălabii cetăţilor, până ce n-a întocmit poştele şi curierii. A poposit în sfintele mănăstiri înzestrându-le. A cercetat mormintele domnilor răposaţi din neamul său, rânduindu-le pomenire. A poftit să găsească pretutindeni în calea sa iazurile bine astupate şi morile umblând. A cercetat breslele din târguri. A trimes răspuns de prietenie neguţătorilor ^i faurilor braşoveni, arătându-le ce postav îi place măriei sale pentru oştenii curţii şi cu ce greutate cată să fie cumpănite săbiile şi suliţele care-i trebuiesc.

Şi-a pus logofăt mare pe domnia sa Dobrul, dându-i semnul vechi de la Alexandru-Vodă Bătrânul, gherdan cu lanţ de aut la grumaz şi întărindu-i subt oblăduire Cetatea Albă şi venit de la târgul Cernăuţi.

A întărit vornici pe domnia sa Goian şi pe unchiul său Vlaicu, dându-le semn al boieriei lor toiag aurit.

Domnului hatman şi portar al Sucevei Toma Cândea i-a dat în samă oastea. Lui Crasniş postelnicul i-a dat rânduiala slugilor curţii şi a călăraşilor de margine.

Spătari, purtători ai semnelor stăpimni sale, a pus pe dumnealor AJbu şi Sacâz. Paharnicul cel din tai i-a fost domnia sa Toader; dar în această dintâi vreme a avut ptea puţina întrebuinţare.

Astfel şi-a ales boierii, după cum se vede din uncele vechi. Pe lângă cei în slujbă a ţinut lângă el sfetnici pe oameni cu greutate ai timpului, stăpâni de pământuri întinse şi sate, care puteau da măriei sale mulţi oameni de oaste; aşa erau domniile lor Manoil, Hodco Ştibor, Micu Craiu şi alţii.

Cu aceeaşi grijă a ales pe ceilalţi boieri din treapta a doua şi a treia şi slugile curţii.

A pus în cetate la Suceava zece căpitani de siimeni, schimbători cu rândul la ziduri, având fiecare sub mână câte o sută de oşteni cu leafa bună.

A rânduit cei patru căpitani nemţi cu câte o mie de lefegii, armată de război cu arme grele, adică panţâri.

Pe lângă aceasta a aşezat patru căpitani căzăceşti tot cu câte o mie de oameni, cala rime de harţ.

A pus douăzeci şi unu de căpitani de călăreţi cu leafă la ţinuturi. A numit douăzeci şi doi de căpitani de pedestrime ai ţinuturilor, cu hotnogii lor, care aveau subt ascultarea lor la război oamenii din sate. A aşezat tuturor răzăşilor de la ţinuturi căpitani, însemnându-le slujba la vămi, la căile de negoţ, la vaduri, la urmărirea şi pedepsirea răilor. Dintre aceştia a ştiut alege Ştefan-Vodă cei mai buni ostaşi pentru cele treizeci şi şase de războaie ale sale.

A rânduit umblători repezi la toate cetăţile şi la toate punctele de margine, ca să aibă ştiri de la dregători în orice clipă a zilei şi a nopţii. Şi pe căi a statornicit poşte cu cai gata înşăuaţi ca să umble aceste ştafete cu mare repeziciune. A hotărât semnele locurilor de primejdie şi muzica surlelor de la un deal la altul, ca să ştie căpitanii şi dregătorii ce este şi ce poruncă vine de la Suceava. A învăţat pe anume slujitori cum săA pârjolească fânaţurile şi să otrăvească fântânile în Ţara-de-Jos, pentru duşmanii năvălitori; cum să rupă podurile şi să închidă păsurile în munţi, pentru oşti de cătră Lehia ori de cătră unguri.

S-a aşezat domnia sa însuşi, în vara a doua a stăpânirii sale, în sfânta mănăstire Neamţu, ctitorie a uncheşului său Petru-Vodă, şi de acolo venea ca să privegheze înoirea cetăţii de deasupra Ozanei. S-au clădit aici cămări şi paraclis; s-au întărit meterezele şi rândul al doilea de ziduri şi s-au atârnat în lanţuri puntea şi grapa. A dat apoi astfel cetăţuia în sama vânătorilor de Neamţu cu căpitanul lor, faţă de pârcălabul nou Isaiia, întocmindu-le lege care a rămas în veac. Acolo era menit adăpostul domniţelor şi al coconilor domneşti la vreme de război în ţară. Şi acei vânători, aşezaţi în sat, peste apă, aveau întocmire să ţie cu vânat, fie fiară, fie pană, fie păstrăv, cuhniile măriei sale.

În locul care se cheamă Branişte, între cetate şi mănăstire, a întâmpinat Ştefan-Vodă, în acea vară, pe domnia sa cuvioasa monahie Maria, Domniţa Oltea, maică a măriei sale, care poftea de sărbătoarea Sfinţilor-Apostoli, la mormântul lui Bogdan-Vodă, soţul său ucis. Cu măria *sa, cuvioasa Maria aducea întâia oară pe Alixăndrel, nepotul său, cocon al lui Ştefan-Vodă, copil bălai în cei dintâi ani ai vieţii. Descălecând şi sărutând mâna mamei sale, Domnul a cuprins în braţe pe cocon şi a stat cu ochii umezi, privind pe deasupra căpşorului său spre miazăzi, cătră depărtări unde îi era îngropată dragostea cea dintâi din tinereţă.

S-a întors apoi la datoriile sale şi Ţara a urmat a-1 cunoaşte astfel, fără hodină, până ce toate câte trebuiau au fost alcătuite. în anul 1459, cum s-a rupt zăporul de primăvară, Domnul a poruncit căpitanilor căzăceşti să poprească drumurile înspre Lehia. Stoluri de călăreţi au fost slobozite peste apa Ceremuşului. Unele s-au abătut spre Cameniţa, unde avea sălaş Petru Aron pribeagul. Căpitanii de margine ai craiului n-au avut vreme decât să se mire de asemenea faptă de duşmănie; dar îndată oameni cu limbă ascuţită le-au făcut cunoscut că Domnul de la Moldova aşteaptă de doi ani cea dintâi dovadă de prietenie de la vecinii săi, iar acea dovadă întârzie să se arate. Căci Petru Aron-Vodă, ucigaş de Domn şi frate, primeşte adăpost şi tain de la măria sa Craiul şi acel adăpost se află chiar în coasta Moldovei, la Cameniţa. Să mărturisească cinstiţii neguţători de la Liov şi de la Genova dacă, în curgere de doi ani, ^u avut vre-o sminteală pe căile Moldovei; dacă i-a asuprit vreun slujitor, dacă le-a luat vreun boier marfă în silă; dacă vămile nu stau cu dreptate şi vameşii cu cinste; dacă au auzit vorbe de ocară împotriva măriei sale Cazimir-Crai. Se cuvine ca dreptatea să se arate şi de partea cealaltă. Iar dacă măria sa Cazimir are de dezbătut pricini la alt hotar şi de bătut război cu cavalerii cruciaţi în Prusia, va face rânduială peste Ceremuş sabia măriei sale Ştefan. Oamenii de rând să n-aibă nici o grijă; vine prigoană numai împotriva Domnului pribeag de la Moldova şi a boierilor Ieşi care-1 ocrotesc. într-adevăr, călăreţii moldoveni, uniblând sub straşnică poruncă, au lovit în câteva locuri spre Cameniţa, încât pribeagul Petru Aron s-a ridicat de acolo într-o noapte şi a fugit cu puţinii lui curteni mai înlăuntru cătră cetatea Şmotrici. Hotarul Pocuţiei a avut deosebită pagubă, pentru că mulţi ţărani de lege ortodoxă s-au sculat şi s-au îndemnat a se bejeni şi a trece sub domnia nouă de la Moldova. Acolo erau deschise acuma slobozii îmbielşugate.

Măria sa Ştefan-Vodă, au lăsat cuvânt căpitanii, ne-î dat poruncă să ne întoarcem iar în dobândă la Sfântul-Ion-de-vară, când se coc pânile; dacă până atuncea cinstiţii domni de la Lehia nu vor lua aminte.

Castelanii de margine s-au mişcat, dând dreptate lui Ştefan-Vodă. Au ajuns şi neguţătorii la mai-marii republicii. Aşa încât, destul de degrabă, la începutul lunii aprilie, solii craiului s-au înfăţişat la Overchelăuţi pentru pace.

Ca de obicei, în asemenea împrejurări, s-au schimbat vorbe. Deci Ştefan-Vodă a aşteptat ca să se îndeplinească cererea lui de căpetenie. Când soarele s-a înălţat la solstiţiul anului următor şi a dat în zodia racului, însemnând căderea făgaduinţilor, căpitanii de cazaci au trecut iar Ceremuşul. însuşi măria sa, cu altă oaste, a venit asupra Hotinului pe culmea unde se înfipsese săgeata. Un crainic şi-a împins calul până la poarta cetăţii şi a bătut în poarta cetăţii cu buzduganul, strigând aceste vorbe:

Voia măriei sale Ştefan-Vodă este să vă închinaţi căci această cetate este a Moldovei.

Asta le-a plăqut mai ales răzăşilor din Ţara-de-Jos, cei care spuneau poveşti într-o toamnă, şi au rânjit prin mustăţile lor tuşinate.

Îndată după asta, porunca Domniei a fost să se ţâpuiască cetatea, să se tragă cu săgeata în orice târgoveţ ori oştean care ar ieşi la pescuit, ori după lemne, ori după merinde. Cine până luni dimineaţa, în cealaltă săptămână, nu se va pleca, va cunoaşte mânia măriei tale, căci taberele vor sta cu suliţa şi cu sabia gata pentru pedeapsă.

Astfel pe turnul cel mare al cetăţii Hotinului n-a întârziat să se înalţe flamura cu zimbru şi domniile lor Vlaicu şi Goian au fost aşezaţi acolo pârcălabi.

În acel ceas Moldova a priceput că stă la cârma ei putere şi în acelaşi timp înţelepciune.