Capitolul IX.

DESPRE FÂNTÂNA RĂSCUMPĂRĂRII ŞI ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI CU OLBRIHT-CRAI; DESPRE BĂTĂLIA DE LA COZMIN ŞI PRAZNICUL OŞTILOR LA HÂRLĂU.

Era un popas la marginea pustiei, într-un loc unde stătuse cândva un schit de ceamur. Acel popas cuprinde cămări pentru călători străini, precum şi odaie pentru dobitoace şi slujitori, şi mai ales o fântâna vestită cu apă adusă de la un deal, cu meşteşug de oale. Turcii din cetăţi ziceau locului aceluia BogdanPunar, iar moldovenii Fântâna lui Vodă. Toate se ţineau aici cu cheltuiala măriei sale Ştefan. Se aflau şi cai de schimb; şi răzăşii din ţinuturile de margine veneau să facă strijă cu rândul. Erau câte opt şi, cu un hotnog al lor, nouă. După câte spuneau unii din aceşti străjeri, care n-aveau altă treabă decât să privegheze şi să povestească, măria sa ar fi doYit să zidească acolo o sfântă chinovie, mitoc al Putnei şi al Zografului de la Aton; însă, după ce au intrat cârmuitori negri în Cetatea Albă şi s-a alcătuit o pace între Baiazid-Sultan şi măria sa Ştefan-Vodă, nu s-a mai urmat lucrarea după gândul cel dintâi. Zice că să fi avut măria sa un vis, în care i s-ar fi arătat acel izvor al răscumpărării.

În iarna anului 93, înspre sfintele sărbători, erau acolo, la o hodină de sară, soli de la Crâm şi neguţători de la Liov. Stăteau în sfat cu neguţătorii armeni de la Suceava, care ştiau pe degete toate ale Domniei. Hotnogul străjerilor era şi el de faţă, cerând de la suceveni tălmăcirile vorbelor.

Aceşti xrâmleni, dădeau lămurire armenii, se duc la măria sa cu cărţi şi cu daruri. Au cu ei postavuri de cel puţin şaizeci de galbini. Trebuie numaidecât să ajungă în ziua de 26 dechemvrie la Suceava, ca să poată intra de Sfântul Ştefan, a doua zi, la măria sa. Vor să-1 firitisească şi să-i închine postavul. Iar de cărţi nu spun nimic; dar noi ştim ce este. Fiind acum o linişte în lume şi pace între Crai şi Turc, Ghirai vrea să mai scornească ceva dobândă pentru tătarii lui. Şi-1 întreabă pe măria sa când pofteşte să intre în Lehia, ca să-1 sprijine şi el cu ciambulurile sale.

Dumnealui răzăşului Toader Bora de la ţinutul Bârladului nu-i era neplăcută treaba asta. Fusese cu vodă în Pocuţia cu trei ani în urmă şi găsise acolo bun folos. Nu se ştie de ce şi cum, după bună prietinie, atâta vreme, cu Ţara Leşască, dintr-o dată a început să se zbârlească asupra Crăiei măria sa Ştefan-Vodă.

Prea cinstite boierule, i-a răspuns starostele sucevenilor, domnia ta ştii, însă vrei să ne ispiteşti, ca să vezi dacă ştim şi noi.

Poate ştiu, s-a semeţit răzăşul, strâmbând dintr-o mustaţă. Dar domniile voastre ce spuneţi?

Noi ce putem spune? Noi nu putem spune decât că măria sa are „dreptate. Căci măria sa are sinet vechi de la Alexandru-Vodă Bătrânul. Acel sinet de trei mii de galbini stă în vistieria Ţării şi nu 1-a mai plătit Crăia nici în ziua de azi. Apoi noi am socotit, zice măria sa, că vom sta cu toţi într-o unire pentru folosul ţărilor noastre; am socotit că vom avea sprijin de oaste când arn fost în crâşcarea durerii; dar dacă fiecare nu-şi vede decât ale sale, atunci să-mi văd şi eu de ale mele. Deci a păşit în Pocuţia, a însemnat hotar nou şi a pus pârcălabi.

Iar noi am luat bună dobândă, observă răzăşul, strâmbându-şi mustaţa. Domniile voastre, cinstiţi neguţători, credeţi ca acel sinet vechi, de la Alexandru Vodă, mai este?

Noi credem că mai este.

Se poate; însă eu am să vă spun domniilor voastre că nu este sinet mai bun decât sabia măriei sale.

Asta numaidecât, se grăbiră neguţătorii a încuviinţa.

Solii tătari îşi isprăviseră cina şi ascultau fără să înţeleagă. Erau doi: unul bătrân, cu un fuior cărunt de barbă, în care se vedeau buze groase, negre, crăpate de vântul lui dechemvrie; altul tânăr şi sprinten, cu obrazul aproape balan, lucru prea rar la seminţi^ lui. Acesta era Ahmet-Mârza, care, în trei ani, fusese de şase ori cu ceambulul la Lehia. Bătrânul era Livan Cădar, omul tainei celei mai dinlăuntru a lui Chirăi.

Ce spune căpitanul de străji? întrebă Ahmed pe neguţători.

Starostele le lămuri, închinându-se cuviincios, afacerea cu sinetul.

Bătrânul Cădar găsi de cuviinţă să râdă. între buzele lui răsfrânte i se văzură numai trei dinţi lungi, doi jos şi unul sus.

Este o altă datorie, zise el. Aceea n-o pot plăti leşii nici cu Pocuţia. întreabă-1 pe căpitanul de străji dacă a fost cu măria sa Ştefan la Colomeea. A fost?

El răspunde că n-a fost.

Dacă n-a fost, ştie cel puţin ce s-a întâmplat acolo?

Zice că boierii moldoveni şi Ieşi ar fi mâncat şi îr fi băut bine.

Va fi fost şi asta, dar a mai fost un lucru pe care 'nici măria sa Vodă-Ştefan nu-1 spune nimănui; însă îl scrie cu fier* Aşa că nu s-a isprăvit; şi căpitanul acesta de străji, dacă are plăcere, are să se mai ducă în Ţara Leşească.

Tălmăcindu-i-se vorbele, dumnealui Toader Bora căzu pe gânduri. Ce putea să fie? Numai Dumnezeu ştie ce este; noi răzăşii n-avem a ne bate capul cu treburile Domniei. De ştiut trebuie să arătăm că ştim toate câte se întâmplă pe lume, dar, dacă este o gâcitoare tainică precum e asta, mai bine tăcem şi zâmbim ca şi cum am cunoaşte-o. Poate măria sa ~ Craiul să-1 fi suduit pe Ştefan-Vodă? Poate fi şi asta; c-apoi, după aceea n-a trecut multă vreme şi Vodă a şi întocmit pace cu Baiazid-Sultan. Dar tot nu-mi vine a crede să fi fost una ca asta; pentru că împăraţii şi craii sunt altfel de oameni decât noi, şi nu-şi îmbălorează gura cu spurcăciuni de cuvinte.

Cum a fost, bine a fost, se întoarse el înspre neguţători. Dintr-acea supărare, a ieşit pacea Ţării Moldovei din partea de unde veneau lupii. Iată, acuma stânile noastre sălăşluiesc fără grijă până în bălţi; şi nu îndrăzneşte un turc să răpească o oaie, căci numaidecât îi cade capul. S-a alcătuit asemenea pace şi tihnă, încât dăm laudă lui Dumnezeu în fiecare zi pentru gândul cel bun al măriei sale. Pânile noastre nu mai sunt primejduite în gropile unde le aşezăm; vitele buicesc în poieni şi imaşuri. Avem cei şapte ani graşi, despre care scrie la carte. Vodă umblă în toate părţile, împărţind dreptăţile şi uricele. Se văd şi oameni de rând intrând în boierii pentru fapte de vrednicie. Meşteri iscusiţi au clădit curţi nouă la Vaslui, Iaşi şi Hârlău; alţii isprăvesc în toate părţile bisericile măriei sale; şi călugării şi preoţii au de la măria sa multă milă. Deci toate fiind bune la noi, se cuvine să fim şi noi lupi la alţii. Zice tătarul cel bătrân că hanul ar fi făcând iarăşi gătire de oaste?

Asta nu poate mărturisi, zâmbi neguţătorul sucevean; dar soliile domnilor şi crailor, în vreme de pace, au anumit înţeles; căci slujba domnilor şi crailor pe lumea asta nu poate fi alta decât războiul. Ce pofteşti domnia ta să-i mai întreb?

Întreabă-1 pe mârzacul cel tânăr, dacă au hălăduit bine la Lehia în vremea îngropăciunii lui Cazimir-Crai. S-au dus în acea vreme ceambulurile de la Crâm să prade, pe când toate oştile Crăiei şi toţi boierii Ieşi erau la Cracău.

Nu putem întreba asta; dar se vede că le-a mers bine., Dar după îngropăciune, când a strigat OlbrihtCrai armiile, cum le-a mers?

Neguţătorii începură a râde. într-adevăr, viteaz şi semeţ cari ca Olbriht n-a avut de mult Lehia. Ce dezbin a dat măria sa Olbriht-Crai tătarilor, se ştie. Cu toate acestea tătarii şi-au încărcat căruţele şi s-au dus. Tătarii nu bat război; tătarii se duc în pradă: asta e legea lor. %

Au dreptate; unealta lor e sabia. Şi spuneţi domniile voastre că la primăvară avem să ieşim la Lehia, noi dintr-o parte şi ei din alta?

De asemenea război, cinstite boierule, nu ştim. Mai bine Dumnezeu să ne ferească.

Atuncea de ce se duc solii la Suceava?

Neguţătorii armeni suspinară cu amărăciune. Setemeau, într-adevăr, şi ei, de război. Ei, care aflau şi cumpăneau toate, cunoşteau că Ştefan-Vodâ îşi întcmeâase stăpânirea Pocuţiei nu numai pe pacea cu Sultanul, ci şi pe un legământ cu Ghirai-Han şi cu cnejii ruşi din miazănoapte, care stăteau în coasta cealaltă a crăiei. Dar mai cunoşteau şi altele: că OlbrihtCrai cel tânăr a strigat în seim pieirea tuturor duşmanilor Lehiei; deci, a zis măria sa, cine a îndrăznit a lua o Pocuţie, va da două îndărăt. Iar tătarii, care au deprins calea Lehiei, au să cunoască drum fără întoarcere. In ce priveşte Pocuţia şi Moldova, măria sa Olbriht s-a adunat în sfat cu fratele măriei sale, Vladislav-Crai de la Ţara Ungurească, şi ce s-a spus în acel prea tainic sfat, nimeni nu arată, însă oarecare lume ştie. Ah! ah! cu greu îşi câştigă neguţătorul banul său de aur, între atâtea războaie pe care le pregătesc şi le bat domnii lumii!

A doua zi, solii şi neguţătorii au purces pe cale, cu dumnealui răzăşul Bora, care-şi isprăvise sorocul. Era o iarnă îmbielşugată şi tare. Podurile de ghiaţă peste râpi erau ca de cremene albă. Pretutindeni erau valuri şi troiene, sub soarele palid. Satele fumegau pe costişe. Săniile cu călătorii fugeau pe zarea dealurilor, sunând din clopote. La Bârlad găsiră un agă de la sangiacul Silistrei, Malcoci, care se ducea şi el cu plocoane la Suceava de Sfântul-Ştefan; aşa că săniile de la Liman se împreunară cu cele ale lui Mahmud-Aga şi ale slujitorilor lui şi grăbiră spre şleahul cel mare al Domniei.

Atât în iarna aceea cât şi în vara următoare, soli şi neguţători au trecut pe la scaunul Sucevei. Au sosit şi cărţi tainice fie de la turci şi tătari, fie de la braşoveni, fie de la oameni năimiţi din Lehia. Şi oameni şi scrisori îndreptăţeau pe Ştefan-Vodă să cugete cu o nouă mâhnire la treburile domnilor şi crailor. Măria sa îşi căuta acuma în linişte de gospodăria ţării, priveghind pretutindeni cu mare hărnicie. Nu uita nici de sufletul său: din înfrângere şi umilinţă înălţa aceeaşi slavă lui Hristos Dumnezeu, închinându-i în toate unghiurile Moldovei lăcaşuri de piatră. La sărbătoarea de la 24 iunie, au năvălit la moaştele sfântului Ion-cel-Nou atâtea noroade, unele în căruţe cu coviltire, mitele călări, altele pe jos, cu atâtea daruri, încât inima măriei sale creştea ca o pâne de mulţămire pentru clericii săi şi pentru ctitoria domnească din Suceava. Dar veştile îi arătau de la vecini gând rău şi pizmă. Vreme de treizeci şi mai bine de ani măria sa se străduise să îngemăneze puterile crailor şi domnilor pentru sfânta cruce, iar craii şi domnii se dovediseră leneşi şi-1 lăsaseră singur în nevoie şi zdrobire. Iar acum, deodată, acei crai şi domni se deşteptau nu împotriva Păgânului, ci împotriva măriei sale, frate creştin. Deci pentru faptele şi mucenicia sa, aceasta îi era plata! Solii biruiţilor de la Podul înalt veneau la curtea sa cu daruri, de ziua sfântului Ştefan, spunându-i vorbe bune şi cunoscând în măria sa o putere; iar craii megieşi alcătuiesc sfaturi ascunse, ca să-1 stingă de pe faţa pământului.

Drept este, cugeta măria sa Ştefan, că niciodată nu s-a văzut trăsnet căzând din senin. Durerea anilor care nu de mult au trecut şi umilinţa de la Colomeea păreau a-i da măriei sale un drept să-şi alcătuiască prietinii în altă parte şi să deştepte duşmănii împotriva leşilor. Asemenea politiceşti treburi sunt îndeletnicirea de frunte a stăpânitorilor de noroade; prin urmare şi măria sa Ştefan îşi îngăduia să facă pentru Ţara Moldovei ceea ce îşi îngăduiau alţi domni pentru ţările lor. Ridicând pe Ivan Vasilievici mare cneaz şi pe Ghirai de la Crâm în hotarul leşilor, Ştefan-Vodă socotea să-şi întărească liniştea şi dinspre Lehia, după ce se hotărâse în sfârşit să aşeze pace la Dunăre. Cu Crăia ungurească deasemeni îşi alcătuise pace, şi cu voievozii de la Ardeal avea prietinie. Prin urmare nu-i mai rămânea decât să-şi plătească, cu oarecare puţintică dobândă, o rană a semeţiei sale! Ca ucenic al Domnului Hristos, ar fi putut trece peste asta; însă, la banchetul cel mare al Sfântului-Ştefan, măria sa dăduse sfetnicilor săi încredinţare, zâmbind subţire, cum îi era obiceiul, că nu pofteşte să uite petrecerea de la Colomeea. Dacă ar fi un monah, ar întoarce şi celălalt obraz; însă măria sa, din mila lui Dumnezeu, e Domn şi stăpân; aşa încât nu binevoieşte să uite; iar pentru păcatul ce săvârşeşte, se vor ruga călugării în mănăstiri şi preoţii în biserici. Deci de aceea, după ce a alcătuit craiului leah duşmănii, a căutat vreme prielnică şi pricină şi a trecut cu oştile în Pocuţia, mutând în spre miază-noapte bourii hotarului. Aceasta va fi fiind pricina zavistiei lui Olbriht-Crai; totuşi nu este numai asta. Oricât de vinovat ar fi măria sa Ştefan-Vodă faţă de craiul leşesc, nu se cuvine a trece cu vederea atâtea foloase din trecut, atâta zdruncin şi jertfă de război, ca să petreacă odinioară în tihnă Lehia. Când uită împărăţia turcilor atâtea înfrângeri de la cel mai aprig duşman, oare nu poate ierta Olbriht-Crai unui bătrân prietin al părintelui său? Chiar dacă a mers prea departe, rupând pământ din Pocuţia în folosul domniei Moldovei – pot sta la tocmeală judecători frăţeşti, cumpănind îndreptăţirile şi sineturile despre care-i vorba.

Nu este numai asta. Olbriht pare un crai neliniştit şi măreţ. încă de pe când era sub mâna părintelui său a ieşit la război împotriva nohailor, urmărindu-i în pustie cu sabia. La moartea lui Cazimir bătrânul, s-a ridicat chiar asupra voinţii părinteşti, cerând el tronul împotriva fratelui său. Aşa că fratele său Vladislav a rămas la Ţara Ungurească, iar măria sa Olbriht s-a aşezat cu putere şi cu semeţie în locul bătrânului. Acuma gândul lui mergea mai departe. erau doi fraţi: unul stăpânea la Litvania: Alexandru. Al patrulea, Sigismund, avea şi el nevoie de moşie. I se va da Ţara Moldovei. Şi peste toţi mai mare şi mai tare va şedea Olbriht.

Toate le înţelesese Ştefan-Vodă. Deci nedreptatea nouă îi sporea un drept mai vechi. C-o mânie rece şi cumpănită îşi mai socotea o dobândă, pentru viitorime. în socoteala acestei dobânzi, aştepta căderea frunzelor, ca şi-şi desfăşure iar călărimea în Pocuţia şi-n hotarul Craiului. In vremea asta avea grijă să trimeată solii ascuţite la boierii unguri, ca să le aducă la ştiinţă pofta lui Olbriht-Crai de a supune la coroana Lehiei, ŢaraA Moldovei. însă boierii cei vechi unguri ştiau că voievozii Moldovei se trag de sub coroana Ungariei. Deci bănuiau pe craiul lor Vladislav că umblă mai mult în interesele leşeşti şi ale familiei lui decât în interesele Ţării Ungureşti. Deasemenea se mişcau şi prietenii lui Ştefan-Vodă din Lehia. Căci erau în această ţară destui domni mari şi castelani viteji care-şi aduceau aminte de faptele Voievodului din Moldova pentru legea creştinească.

Chiar dacă a greşit acum, strigau unii, să-l chemăm la o împăcare în numele lui Christ; şi noi suntem încredinţaţi că va veni. Căci sub Craiul cel bătrân, palatinul Moldovei a fost cel mai bun prietin al nostru.

Nu se cuvine să săvârşim asemenea faptă! a cuvântat în seim domnia sa Miecislav Dombrovschi, prietin al Voievodului. Cum putem noi, fără ruşine, lovi într-un luptător al credinţei? Vă fac băgători de samă, o prea iluştri nobili ai Lehiei, că tânărul nostru Crai pofteşte să iasă de sub rânduiala cea veche şi buna. După rânduiala cea bună, noi nobilii suntem stăpâni în această republică a părinţilor noştri. Măria sa Craiul pofteşte să ne înlăture şi să puie în loc voia sa. Acum abia văd greşala ce am săvârşit, lăsând prinţului Olbriht dascăl pe un venetic de la Italia. Acest Philippo Buonacorsi, care-şi zice Calimah, a învăţat bune lucruri pe stăpânui său, cum se vede. Acest aşa-zis Calimah este sfetnicul cel mai de taină al măriei sale Craiului. Acest Calimah îl învaţă să ne stângă pe noi nobilii. Tot el i-a vârât în cap măriei sale planul să stârpească Domnia Moldovei.

S-a înfăţişat la Olbriht-Crai din partea boierilor Lehiei însuşi prea sfinţitul episcop Creslav al Vladislaviei şi i-a dat sfat cu priinţă, să lase războaiele care nu pot fi folositoare Republicii; iar mai ales să părăsească un anumit gând, care-i poate aduce primejdie. Toţi bătrânii nobili din Lehia îşi aduc aminte de oştile cele mari ale lui Mahomet-Sultan, care au intrat în Moldova; şi ştim cum au ieşit.

Craiul s-a înălţat dârz, întru toată măreţia lui.

— Sfinţite părinte, a vorbk măria sa cu stăpânire; nu doresc să dau nici o socoteală nimănui pentru faptele mele. Dumnezeu mă va călăuzi; vitejia braţului meu va săvârşi. Sfinţia ta întoarce-te la preoţii sfinţiei tale; lasă Craiului grija războaielor. Dacă aş bănui că haina îmi cunoaşte gândul cel tainic arunca-o pe foc. Cei care aud, să înţeleagă, cât timp nu s-a deslănţuit încă mânia* regească.

Sfatul ascuns de la Leutschau între cei doi fraţi regi nu mai era o taină nici pentru dregătorii Lehiei, nici pentru Ştefan-Vodă. De aceea Voievodul îşi alcătuia cu cea mai mare luare-aminte pregătirile. OlbrihtCrai ţinea însă să încredinţeze diplomaţiile că fineţa lor cuprinde în ea însăşi slăbiciunea înţelegerii. Cum pot fi turcii înşelaţi şi făcuţi să creadă că oştile polone, care se ţes şi se adună, nu vor coborî la cetăţile de la Marea Neagră? Palatinul Ştefan, care a fost un atlet al lui Hristos, cum s-a exprimat arhipăstorul Romei, cum îşi poate închipui că un crai creştin ar putea porni un război împotriva unui prinţ creştin şi vechi prietin? De fapt, războiul se ridică împotriva osmanlâilor, pe când ei nu ştiu nimica şi dormitează la Stambul pe tratatele de pace.

— Era o dată o vulpe, zâmbea Craiul cătră sfetnicul şi dascălul său Philippo Buonacorsi, pe când erau singuri şi alcătuiau planul campaniei la Moldova; era odată o vulpe bătrână, care se ferea cu dibăcie de căpcănile vânătorilor yechL Căci ştia unde sunt puse aceste căpcăni şi cine le pune. Pe când ea pândeşte şi cercetează după obicei, vânătorul cel nou îi iese în preajmă şi o străpunge dintr-o singură lovitură de suliţă.

V înătorul deci şi-a desăvârşit pregătirile în vara acelui an 96. Trimeşii tainici ai lui Olbriht-Crai se ţeseau spre Buda. în acest timp, în luna lui iulie, de la Bogdan-Serai din Ţarigrad pornea o solie de jale, alcătuită din slujitori bătrâni ai lui Alexăndrel-Voievod Măria sa Alexăndrel-Voievod răposase, între puţinii săi credincioşi, pe acel ţărm străin, sfârşit de o suferinţă care-1 rodea de câtva timp şi căreia nici un vraci grec ori italian nu-i găsise pricina. Slujitori împărăteşti însoţeau pe moldoveni aducând carte de la Poarta marelui vizir, în care se cuprindeau şi cuvinte de mângâiere ale măritului sultan. Veneau tovărăşie şi cuvioşi monahi de la prea sfânta ^patriarhie, cu binecuvântare de la slăvitul stăpân al ortodoxiei. Toţi au ajuns cu această veste de mâhnire la Suceava, iar dregătorul marelui vizir a adaos ştiinţă că văduva măriei sale Alexăndrel-Vodă rămâne cu coconul domnesc al răposatului la Bogdan-Serai. Iar măria sa ŞtefanVodă să se mângâie, căci aşa a fost voinţa lui Dumnezeu; şi măria sa să binevoiască a primi să rămâie la Ţarigrad, subt ocrotirea Porţii, în locul prinţului răposat, prinţişorul său, coconul Ştefan.

Vodă s-a dus la Putna, să petreacă singur trei zile de umilinţă, având cu sine puţini curteni. A stat într-o chilie săracă postind şi a ascultat toate slujbele de zi şi de noapte ale cuvioşilor monahi şi pomenirile morţilor săi, între care se adăogea şi fiul său prea iubit. De la acea întristare, măria sa Ştefan s-a întors la Suceava şi a aşteptat să-i vie solii vestiţi de la Crai-Olbriht. Solii se închinau şi arătau câtă părere de rău simte în inima sa craiul lor. Atunci unii sfetnici bătrâni au băgat de samă un zâmbet uşor pe obrazul Domnului. Şi ei cunoşteau, ca şi Vodă, că mişcarea de oşti a leşilor nu poate să mai întârzie. Acum când Vodă e lovit în suflet, se cuvine să fie copleşit de război. Slăbit fiind, va fi zdrobit mai uşor.

La începutul lunii septemvrie a anului nou 97, oştile Craiului începură a se urni din taberele lor. Se aştepta cu mare pohfală şi ospeţe sosirea strălucirii sale Olbriht. La şleahurile crăieşti din Galiţia şi la drumurile moldoveneşti din Ţara-de-Sus, la hanuri, neguţătorii şi gospodarii vorbeau slobod despre războiul de la Moldova. însă dregătorii regeşti urmau a striga norod în leafă pentru război împotriva păgânilor.

La CoJomeea, unde se statornici în popasul cel dintâi curtea 'Craiului se înfăţişară, cu stemele Moldovei şi călăreţi, doi boieri mari ai lui Ştefan-Vodă, dumnealui logofătul Tăutu şi vistiernicul Isac. Cerură intrare la strălucirea sa Olbriht şi păşiră înaintea jilţului regesc, între curtenii, sfetnicii şi căpitanii Lehiei.

— Prea luminate şi prea puternice Crai, s-a închinat dumnealui logofătul Tăutu, îngăduie supuşilor măriei tale să aducă plecată salutare de la domnul lor Ştefan-Voievod. Măria sa Ştefan-Vodă a înţeles din soliile strălucirii tale că, în sfârşit, Domnul Dumnezeu s-a milostivit pentru binele creştinilor, sporind înţelepekinea mai marilor lumii. Domnul nostru ŞtefanVoda a înţeles de la aceste solii că luminarea ta vrei sa baţi război la cetăţile Mării, ca să le câştigi iarăşi pentru drept credincioşi. Foarte mulţămeşte domnul nostru strălucirii tale şi trimete prin noi cuvenite daruri: treizeci şi trei de jderi şi şapte lupi. Şi roagă Domnul nostru pe strălucirea ta să binevoiască a nu trece hotarul la Moldova, ca să nu strice oştile strălucirii tale ţara. Ci să poruncească luminarea ta oştilor să coboare cătră Liman prin stânga Nistrului, prin podolia şi Rusia-Roşă.

Foarte mulţămesc palatinului Moldovei, prietinului nostru, pentru daruri şi pentru sfat, s-a ridicat Olbriht-Crai cu măreţie, şi vă rog să-i răspundeţi prietinului şi supusului nostru Domnul Ştefan că vom face aşa cum ne va călăuzi Dumnezeu şi buna noastră voinţă. *

Boierii au stat faţă la banchetul crăiesc, apoi s-au retras. Au adus la Suceava vorbele şi mai cu samă au arătat domnului lor ce-au înţeles şi ce-au văzut. Vodă le-a mulţămit şi a urmat a sta în gândurile şi hotărârile lui. Sfetnicii de oşti aveau poruncă să adune scutelnicii şi răzăşimea în preajma Cetăţii Nouă, la Roman. Oştile în leafă de asemeni aveau orânduieli poruncite, pe care le cunoşteau căpitanii de taină ift măriei sale.

Oştile leşeşti s-au mişcat de-a dreptul asupra hotarului Moldovei şi meşterii crăieşti au prins a lucra la alcătuirea podurilor umblătoare peste Nistru. în aceeaşi zi au trecut apa, cu aceleaşi steme domneşti, aceiaşi boieri, dumnealor Tăutu şi Isac. S-au rugat să binevoiască strălucirea sa Craiul a-i primi.

Au fost primiţi.

Când aţi sosit aici? s-a ridicat asupra lor, măreţ, Riga.

Aşteptam pe luminarea ta să vii, a răspuns cu viclenie logofătul.

Amândoi boierii îşi mângâiau cu linişte bărbile. Ţinând cu stânga toiegele şi având mâna dreaptă pe piept, se închinau smeriţi.

Am venit, răspunse Craiul. Trebuie să trec la datoria mea.

Îndrăznim a aminti strălucirii tale, a grăit cu blândeţă Tăutu, că domnul nostru Ştefan-Vodă a rugat prea mult pe strălucirea ta să rânduieşti armiilor altă cale, ca să nu strice Ţara Moldovei.

Cum? tresări Craiul; cutează cineva să poruncească drum oştilor mele?

Prea slăvite Crai, nu-i poruncă; e rugăminte.

Se poate; însă nouă ne place să trecem pe aici.

Îndrăznim a întoarce cuvânt strălucirii tale, că ţara noastră are stăpânul ei. Domnul nostru e gata să stea în război alături cu luminarea ta împotriva duşmanilor creştinătăţii şi mulţămeşte luminăţiei tale pentru ajutorul pe care binevoieşte luminăţia ta să-1 dea pentru dobândirea cetăţilor pierdute, însă nu îngăduie să se facă altfel decât a arătat prin rugămintea sa.

Aha! S-a încreţit la obraz Crai Olbriht; vulpea socoate că poate trimete lătrături de ameninţare! Ce spui, stimate prietine şi bun sfetnic al nostru, domnule Philippo? Ce spuneţi voi, nobili dregători ai coroanei Lehiei? Socot că n-aveţi a spune altceva decât voi spune eu. Iar eu voi porunci ca aceşti mişei, cari aduc cu ei asemenea cuvinte îndrăzneţe, să fie puşi în lanţuri şi să fie călăuziţi la Liov, în anumite chilii de sub turnul cel mai adânc al castelului nostru. Stemele vulpei să fie sfărâmate; călăreţii care au venit cu aceşti sclavi să fie dezarmaţi şi trimeşi să lucreze cu salahorii.

Mânia Regelui nu s-a potolit ziua aceea întreagă. A zâmbit abia a doua zi, când a ieşit să privească trecerea oştilor.

Sire, a îndrăznit domnul Bohumil Rojanschi, mareşal vechi din războaiele cu cavalerii cruciaţi; porunca se îndeplineşte, însă îndrăznesc a atrage luarea-aminte a măriei tale că mai este timp să facem altfel.

Se va face cum poruncesc, răspunse cu privirea încruntată Regele. Aş dori să ştiu pentru care pricini se alcătuiesc în jurul meu atâtea împotriviri? îndrăznesc nobilii să ocrotească pe un duşman al Republicii?

E un vechi prietin, maiestate.

E un duşman viclean, domnule mareşal.

Dacă devine duşman, sire, atunci nu e numai viclean, ci şi foarte primejdios.

Ştiu, ştiu; mi s-a mai spus; se pare că această acţiune nu e tocmai populară. Clericii găsesc motive ucărţi, domnii nobili în generozitatea şi sentimentalismul domniilor lor. Ei bine, aflaţi că regele ştie mai bine decât oricine ce are de făcut pentru interesul coroanei.

Astfel toată sila lui Olbriht-Crai a trecut Nistrul pe la Mihălceni.

Era un moment foarte potrivit. Voievodul se afla la mănăstirea Putnei, la slujba parastasului de patruzeci de zile a răposatului Alexăndrel-Vodă. Pe când slujitorii crăieşti puneau pe solii moldoveni în obezi, călăreţii de legătură de pe malul de dincoace nu întârziară să repeadă vestea; aşa încât poruncile au şi fulgerat de la Putna la căpitani şi dregători pe unde se aflau, rânduind desăvârşit înţelegerea de mai înainte pusă la cale.

Coloanele de călărime uşoară ale lui Olbriht-Crai au împins înăuntru străjile domneşti de la margine; altele au încercat a pipăi pentru pradă satele mai depărtate, însă au intrat în săgeţi şi suliţi şi s-au grăbit a se alătura la grosul oştii. Totuşi căile spre Suceava au fost străbătute nu cu prea mare greutate, ceea ce i s-a părut de bun auguţ maiestăţii sale. Mai mult decât atât: palatinul Moldovei, după cât se aflase din limbile prinse, ieşise din cetate, retrăgându-se în valea Şiretului. Fără întârzicre, Craiul a lepădat poruncă să se înşire tunurile în preajma scaunului Ţării şi să se alcătuiască taberele de asediu, ca să se bată cu străşnicie şi să se cuprindă cu repeziciune cetatea.

După puţine zile s-a băgat de samă că nu e lucru tocmai uşor.

Craiul făcuse un salt în gol până la Suceava. Cum se opri, călărimile sale de recunoaştere îi aduseră veste că żânt împresuraţi – o, nu de oşti! oştile moldoveneşti nu cutează să atace – sunt împresuraţi de o zonă pustie, în care orice aprovizionare e cu neputinţă de făcut. Satele s-au ridicat în bejenie cu toate ale lor – vite şi merinde. Era un lucru ciudat: Olbriht-Crai socotea că a păşit pe neaşteptate hotarul. Mai neaşteptat era ceea ce găsea maiestatea sa. Războiul acelor vremuri nu se făcea cu coloane de aprovizionare: hrana trebuiau s-o ridice raiterii de pe noroade. Aşa încât nu trecură două săptămâni de la împresurare şi oştenii din grupele de asediu începură a-şi vedea caii pierind şi prinseră a parpăli piei şi ciolane pe jăratic în lipsă de altceva. Ostaşii din cetatea Sucevei, pe de altă parte, păreau a nu cunoaşte altă poruncă decât cea a Voievodului lor. Rânjeau de pe ziduri cătră crainicii slăvitului Crai, care le porunceau în fiecare zi să se plece luminăţiei sale. Nu erau numai oşteni; erau şi zidari, în vremea nopţii, astupând cu dibăcie spărturile făcute de bombe în vremea zilu. Erau şi buni oşteni; căci după ce zideau noaptea, ştiau să se bată ziua. îndrăzneau chiar, uneori, să iasă la amiază cu sabia, bătând iurăşuri grăbite şi retrăgându-se; după care se arătau pe ziduri în vederea leşilor, cu dărăburi de pită şi halce de slănină. în săptămâna a treia şi a patra li se părea împresurătorilor că cei dinlăuntru ies tot mai graşi şi mai fără de habar la meterezuri şi ia creste. Era o adevărată neruşinare şi ticăloşie, când ei stăteau rânjiţi cu dinţii la stele şi-şi strânseseră cătărămile de trei laturi de palmă. Unora dintre nobili asemenea război nu li se părea numai absurd, ci şi straniu. Nu cumva maiestatea sa i-a adus ca să-i lepede aici în Moldova, după sfatul italianului Buonacorsi? într-adevăr, cu toate silinţile şi cu toată vitejia nu-i chip să ajungi, în ţara asta blăstămată, la o regiune de hrană. Orice coloană de raiteri trecută în valea Şiretului e pierdută fără nici o scăpare. Orice pâlc de slujitori, care năzuieşte pe potecile muntelui, nu se mai întoarce îndărăt.

Înşelare şi blastăm a fost această campanie! începeau a mormăi oştenii de rând. Ce caută maiestatea sa într-asemenea pustie a flămângiunii? Cum de nu s-a îndemnat maiestatea sa Craiul să înţeleagă semnele care i s-au arătat chiar dintru început? Le^va fi fiind proştilor îngăduit să nu cunoască asemenea semne; însă unui crai nu-i e îngăduit. Chiar dacă luminăţia sa nu le-a pătruns, de ce n-a ascultat pe capelanii cei învăţaţi şi boierii cei înţelepţi, care numaidecât trebuie să fi tălmăcit maiestăţii sale acele semne?

Când să iasă Craiul la oaste, chiar la începutul lunii iulie, cel întâi povodnic al măriei sale s-a înecat într-un pârău. Era un pârău de nimica, în care intrau muierile la pescuit porcuşori, cu cercala. Şi când a fost purcesul oştii din Liov, dintr-odată s-a stârnit vârtej mare de vânt, încât boii care duceau ierbăriile s-au rupt din juguri şi s-au risipit pe toate dealurile boncăluind. S-a mai aflat, nu mult după aceea, şi un ţăran nebunit de cap care s-a ridicat pe un dâmb asupra oştilor, răcnind şi ameninţând: Măi oameni buni, întoarceţi-vă, căci vă duceţi la pieirea voastră! Iar la sfârşitul lunii septemvrie a venit un puhoi repede de ploaie de cătră Putna şi din nour s-a descărcat fulgerul, detunând în cort pe un şleahtic cu doisprezece cai ai săi. S-a întâmplat şi unui popă papistaş, pe când slujea leturghia în tabără, să scape jos sfânta cuminecătură. S-au arătat şi alte semne, pe care oamenii mai înţelepţi şi mai bătrâni le tâlcuiau, pricepând că Olbriht-Crai i-a adus pe toţi la mare cumpănă şi pieire, precum s-a şi dovedit nu mult după aceea.

Cel dintâi brumărel pălise pădurile; unghiuri de cocoare pluteau pe sub cer cătră sud, cu zvon jalnic; în urma lor vânturi de miazănoapte minaseră spre munţii cei mari burniţe reci. Era o vreme când tot omul cuminte cugetă să se retragă spre bârlogul său/Numai Crai-Olbriht avea gust de mare război la Moldova. Unii din curtenii cei bătrâni care tăceau îngânduraţi în jurul maiestăţii sale şi-i urmau în tăcere alaiurile măreţe în jurul acelor cuburi înfricoşate de piatră ale Sucevei, primiră cu oarecare plăcere vestea că Bartolomeu Dragfi, adică Birtoc-Voievod de Maramureş, a trecut pe la Oituz şi s-a aşezat în popas la târgul Trotuşului.

Birtoc-Voievod, cu călărimile şi pedeştrii lui în număr destul de mare, venea fără îndoială pentru pace. Dacă e vorba de război între creştini, apoi domnia sa vine să se aşeze între ei pentru pace. Calea sa era îndreptată cătră miazăzi, la acel război pentru care dăduse zvon craiul Lehiei. Dar cătră Mare ne mai fiind nimic, Birtoc-Domn se oprise. Asta era rânduiala mai mult a magnaţilor unguri decât a lui Crai-Vladislav. în nici un chip domnii Ţării Ungureşti nu puteau primi călcarea Moldovei în folosul Lehiei. Deci pentru aceea în această alcătuire intrase voievodul de la Maramureş, rudă cu Ştefan-Vodă: legătură veche de sânge de pe cei dintâi descălecători.

Voievodul moldovean, care cumpănea toate câte se săvârşeau şi toate câte intrau în ascuţimea înţelegerii sale, pofti pe cuscrul său Birtoc-Domn să binevoiască a-1 aştepta la Trotuş. Ori dacă Birtoc-Domn pofteşte să coboare la Bacău, atunci n-are nevoie să-şi tulbure taberele, căci îi vin, ca să-i facă cinste şi alai, boieri şi oşteni ai Moldovei. Astfel ţinând despărţiţi la mare depărtare pe prietinii încă îndoielnici de duşmanii făţişi, măria sa Ştefan-Vodă a întâmpinat la Bacău pe Birtoc-Voievod, îmbrăţişându-1 şi poftindu-1 cu dragoste la cină şi la sfat în casele domneşti, unde sălăşluise cândva răposatul Alexăndrel-Vodă.

Acolo voievodul maramureşan, înţelegând mai bine întristarea cuscrului său pentru războiul între fraţi creştini, a suspinat şi a lăcrămat şi, îmbrăţişând pe Ştefan-Vodă, a strigat că nu va îngădui nici o clipă să mai urmeze duşmănia, şi pofteşte să treacă spre Suceava ca să găsească pe Olbriht-Crai şi să-i spuie ce socot creştinii din lumea asta despre războiul maiestăţii sale.

— Iubite al nostru prietin şi frate, a răspuns Ştefan-Vodă închinând cupa, oftând totuşi cu fruntea încreţită şi cu othiul neguros; te rog să binevoieşti a cunoaşte că în această pricină eu nu mă socot cu nimic vinovat. Dacă înălţimea sa Craiul îşi va mărturisii greşala, să-şi ridice oştile şi să se ducă; îndată ce va trece dincolo, putem aşeza pace. Dacă înălţimea sa nu-şi va mărturisi greşala, eu nu mai aştept decât întoarcerea măriei tale şi voi păşi înainte. Am aşteptat acest amestec prietinesc; dar pe urmă sunt slobod să fac ceea ce cred eu.

Slăvite frate şi Domn, vei avea pace, a dat încredinţare Birtoc-Voievod.

Se poate, a urmat Ştefan-Vodă, şi nu mă îndoiesc de bunăvoinţa măriei tale. Am să te – poftesc însă, ca un frate ce-mi eşti de pe sângele nostru vechi, să asculţi o tânguire a durerilor mele, de când mă aflu stăpân în această ţară, de când am luptat împotriva necredincioşilor, de când am stat ca un bun prietin cu pieptul meu pentru prietinii mei din Lehia. Tinereţa mea nu mai este; părul meu e alb; rana mea de la picior mă ustură iar; amărăciuni după amărăciuni mă bat ca valurile; şi iată în ce ticăloasă stare mă aflu: că am primit veste de la Bali-Beg din Silistra, că înţelege să-mi trimeată sprijin de oaste numaidecât împotriva Craiului. Deci prietinii mă lo^ vesc şi duşmanii mă sprijină.

Paharnicul a dres iar vin în cupe şi înălţimea sa Birtoc a lăcrămat iar, înţelegând amărăciunea fratelui său.

Dacă măria sa Craiul, s-a întors din nou Voievodul, cu sprinceana neguroasă; dacă măria sa Craiul nu înţelege şi nu se lasă încredinţat, eu îmi spăl mânile ca Pilat; căci nu voi mai putea stăpâni pe curtenii mei, nici noroadele care au cunoscut sila, jaful şi pieirea de la fraţi creştini. Deci, prin măria ta, să afle Craiul că, dacă se învoieşte la linişte, atunci numaidecât trebuie să-şi ridice taberile şi să se retragă prin acelaşi loc pe unde a venit. Vorba asta te poftesc pe măria ta s-o spui înălţimii sale Craiului de două ori. Nu vreau să mi se strice şi prin altă parte ţara, căci atunci însamnă alt război.

Cu aceste prea desluşite vorbe, Birtoc-Domn a trecut la Suceava.

Toamna înaintase; asediul însă stătea pe loc într-un punct mort şi în mocirla ploilor. Caii cădeau fără contenire; eamenii cerşeau ca lupii hrană singurătăţilor; mestecau cu greaţă rădăcini, scoarţă şi lut. Intre oştenii pravoslavnici umblau zvonuri cum că au să pălească tătarii în Rusia-Roşă; de la cuvioşi monahi ortodocşi, intraţi între ei, aflară că raiterii Craiului au spart sfinte lăcaşuri în Moldova, prădând odoare şi nestemate. într-adevăr, asupra unui asemenea crai se cuvine să cadă o pedeapsă; iar ei mai bine ar face dacă ar lepăda tot şi ar fugi peste Nistru, ca să-şi apere muierile şi pruncii de spaima nohailor.

Deci Bartolomeu-Voievod a găsit pe luminăţia sa Olbriht foarte scârbit şi de mişelia vremii de toamnă, şi de foamea care-i împuţina oastea, şi de mâhnirea cernită şi tăcută a tuturor oştenilor săi şi a domnilor celor mari Ieşi. Aşa încât măria sa Craiul s-a îndârjit puţin când a ascultat vorbele de pace. S-a ridicat plimbându-se ameninţător pe dinaintea Voievodului, întru toată măreţia sa, şi s-a înduplecat să se milostivească asupra acestei ţări creştine, părăsind-o.

— Atunci, dacă înălţimea ta binevoieşte a ridica taberile, a adăugat Birtoc-Voievod, trebuie să mai arăt care este supusa dorinţă a palatinului Ştefan.

Olbriht-Crai^a zâmbit cu îngăduinţă ascultând solia lui Birtoc, apoi a poruncit să se adune sfatul mareşalilor şi căpitanilor coroanei. Prestigiul regesc trebuia salvat cu orice preţ şi în acelaşi timp împresurarea trebuia numaidecât ridicată. A face drumul îndărăt, printr-o regiune devastată, era cu neputinţă; deci trebuia să străpungă în Lehia prin altă parte a Moldovei, unde oastea ar putea găsi cât de cât susţinere de hrană. Condiţia palatinului se primeşte; însă el însuşi va fi bucuros să închidă ochii asupra acestui drum nou de întoarcere, care, de altfel, se va face cu cea mai mare repeziciune.

Însuşi Birtoc-Domn a înţeles că altfel nu se poate. Ceva mai târziu a priceput că Ştefan-Vodă pricepuse asta înaintea tuturor, luându-şi măsurile pentru sfârşitul campaniei Craiului.

În ziua de joi 19 octomvrie au cântat trâmbiţele pentru ridicarea împresurării. Flamura domnească a rămas fâlfâind peste singurătăţi, ruini şi necurăţenii, cătră care priveau cu nepăsare străjerii de pe platforme, rezemaţi în suliţi. La asfinţitul soarelui aceleiaşi zile, a sunat corn şi paznicul cel mai de sus a vestit că s-au arătat spre miazăzi călăreţii măriei sale ŞtefanVodă.

În acelaşi timp, concentric, toate căpiteniile de pedestrime şi călărime se mişcau, cuprinzând în voloc retragerea Craiului Olbriht. între boierii săi, ŞtefanVodă trecu a doua zi dimineaţa călărind prin preajma cetăţii, fără a se opri. Căpitanii de cazaci astupau de cătră munte şi de cătră câmpie, pe departe, căile la Nistru.

Solii domneşti găsiră pe Olbriht-Crai în popas duminică, abătut din drumul legat şi jurat fayi de Birtoc şi de solia păcii. îl poftiră să nu se abată. Acesta era cuvântul lui Ştefan-Vodă. Măria sa Craiul să nu treacă decât pe unde a intrat în Moldova; deoarece nici ţara, nici măria sa Ştefan-Vodă nu pot suferi alt jaf.

Măria sa Craiul era înnegurat de supărare şi a respins solia. Negreşit oastea nu mai putea fi răsucită în altă parte. Suferise destul de lipsuri. Ce poruncă şi ce străşnicie o puteau întoarce printre cenuşele pojarurilor de La începutul lui septemvrie? Deci porunca regească hotăra să se grăbească mersul oştilor în aceeaşi direcţie. Luni porniră. Joi după amiază în 26 octomvrie, colanele se angajară în codrul Cozminului.

Bătălia, 4e înainte prevăzută în toate desfăşurările ei, a început în acel ceas.

A trece un codru, care acopere dealuri, văi şi prăpăstii, bungeturi şi tăuri, sălaş de la începutul lumii al sălbătăciunilor şi al umbrei, e o lucrare dintre cele mai anevoioase pentru o oaste în putere. Când acea oaste e vlăguită de lipsuri şi trude, când asupra ei nu mai lucrează legea disciplinei, operaţia cuprinde în ea primejdii înfricoşate. Era un codru vechi şi tare, bine cunoscut de localnici şi luat de ei în stăpânire ca pentru marile vânători domneşti. în toate potecile, în toate ţiitorile, în toate râpile, în toate piscurile erau arcaşi. Ţărani de rând se aţineau, după datina lor, în alte părţi la capetele puhoaielor, cu toporul.

Când asupra şiragurilor intrate în codru s-au prăvălit copacii de mai înainte tăiaţi şi stăpâniţi în odgoane de pădurarii domneşti, neorânduiala şi spaima s-au mestecat dintrodată zvârcolindu-se. Dintrodată calea îndărăt s-a închis. Partea de dindărăt a coloanelor, în marginea pădurii, a şi fost apucată de călărimea Moldovei ieşită de pretutindeni. Şiragurile intrate şi rupte de rest prin prăbuşirile, încâlciturile şi încleştările fagilor, erau bântuite de pâlcuri de vânători care dezvoltau o agerime neostenită. Era o crâncenă goană mânată din toate cotloanele şi din toate cotiturile văilor. Oamenii străini au căzut buluc, ca vânatul Alungat, înroşind pâraiele şi tăurile. Cei mai mulţi şi-au căutat scăparea înainte, năzuind spre luminişuri, şi din poiană în poiană spre marginea de dincolo, presurând cu morţi potecile şi locurile scurte de încăierare. Husarii îmbrăcaţi în fier ai Craiului au apărat cu cea mai mare vitejie pe înălţimea sa, purtându-1 pas cu pas înainte până în sat la Cozmin. Pilcurile de călărime moldvenească, ţinând laturile şi drumurile înainte, se încleştaseră cu tărie de risipiturile Craiului; rupând şi zdrobind rămăşiţa de oaste au ţinut strâns contactul şi urmărirea până la malul Prutului. Alergătorii moldoveni au trecut şi. dincolo şi au adus lui Ştefan-Vodă veste că sosesc în sprijinul Craiului mazuri, repeziţi de castelanii de margine. îndată măria sa le-a trimes întru întâmpinare pe Boldur vornicul, cu panţâri călări. Ieşindu-le dintr-o lăture, la Şipinţi, domnia sa Boldur i-a lovit sfărâmându-i, încât resturile s-au întors în fugă cu faţa cătră Ţara Leşască. OlbrihtCrai n-a aflat vestea ajutorului, decât după ce i s-a făcut cunoscută pieirea mazurilor.

Astfel până ce măria sa Olbriht a putut să scape. spre Sniatin, toate trupurile de oaste, care numărau la1 începutul toamnei optzeci de mii de viteji, s-au prăpădit. L-au apărat pe Crai cu înfricoşată jertfă, ocrotindu-i trecerea; dar s-au împuţinat aşa, încât cei care au scăpat se uitau unii la alţii necrezând ochilor că mai stau pe pământ şi în această lume. Mulţi bărbaţi de frunte şi slăviţi oşteni ai Lehiei au căzut într-acea vâltoare: doi fraţi Tincinschi şi Nicolai voievodul Rusiei, şi Gavril din Moravit, şi Hervor; deasemeni doi fraţi Grotov, Homiţchi şi Murdelio. Câţi alţii! Nimeni nu le-a mai putut ţinea izvod cu amănuntul. Iar alţii au căzut în robie la moldoveni, cumu-i Tucinschi, Zbignev de Cracău, Bruhaţchi, Gargoviţchi şi alţi mulţi. Pe unii i-au prins ţăranii în râpile codrului şi i-au legat pe câte doi de plete, pentru că nobilii Ieşi umblau în acea vreme păroşi, ca şi nemţii. Le-au făcut şi alte multe batjocuri pămlntenii, după năravurile lor cele rele. Umblau vânând cu arcanele şi cu baltagurile şi nici nu le păsa, ştiind că războiul e în stăpânirea lui Ştefan-Vodă, deoarece în ziua de joi, 26 a lunii, înainte de începerea bătăliei, când preoţii slujiseră leturghie lingă flamura domnească, măria sa Ştefan-Vodă cunoscuse în vedenie, deasupra oştilor, venindu-i întru ajutor, pe sfântul mare mucenic Dimitrie.

A ieşit poruncă de la Suceava că, în ziua de Sfântul-Nicolai, măria sa Ştefan-Vodă chiamă pe toţi luptătorii Ţării la Hârlău, ca să le dea mare ospăţ.

După retragerea mai mult decât grăbită a Craiului, vodă îşi sprijinise izbânda prigonind din vecinătatea, hotarului şi desfăcând cele din urmă rămăşiţe de oaste leşască. Apoi îşi împinsese călăreţii pe urma alaiului crăiesc, într-o necontenită strânsoare, până lângă Liov. în sfârşit cercetase cu vornicii şi pârcălabii măriei sale jafurile, risipele şi pojarurile din partea de sus a Ţării, rânduind pentru primăvara următoare răscumpărările.

După ploile de toamnă, urmaseră brume; apoi dintrodată se aşezase asupra Moldovei & vară lină a Sfinţilor Arhangheli. Peste întinderi sta lumina de aur ca o tihnă după oboseli şi pluteau funigei pe mirişti şi păşuni. Pădurile mai păstrau puţină frunză în colori schimbătoare. Când făceau drumeţii popasuri la fântâni, în vâlcele, ascultau în amurg tălăngi de turme nevăzute şi zvon depărtat de bucium. Apoi purcedeau încet înspre hanuri şi mori, unde erau adunări la focurile de sară. După ce se împânzea noaptea, se ridica luna de pe pustii depărtări; în preajma satelor apropiate luceau iazuri, ca misterioase oglinzi ale trecutului.

Ca şi cum ar fi fost rânduiala unei binecuvântări, acea vreme sfântă s-a prelungit până la hramul sorocit şi s-au adunat în preajma curţilor domneşti de la Hârlău iarmaroacele. Au stat în faţa măriei sale nu numai oştenii, cu căpiteniile, ci şi răzăşimea, şi scutelnicii domneşti; iar împrejur mult popor de rând cu căruţele deshămate şi cu merinde în chilne. Domnia sa Moghilă paharnicul călăuzise însuşi de la Hârlău antalele de vin, pentru împărtăşania lui Vodă cu Ţara. Aşa că soborul de preoţi, cu vlădica de la Roman, a făcut slujbă pe un pod de scânduri, în vederea tuturor, sub catapeteazmă cerului. Şi Voievodul a stat între boierii săi, ascultând cu fruntea plecată pomenirile. Mulţi oşteni şi răzăşi ruginiţi îl cunoscuseră pe măria sa tânăr; de atuncea erau ani patruzeci. Acuma era sur; îşi încovoia cătră Dumnezeu grumazul stând în genunchi; însă după aceea se înălţa dârz stăpânindu-şi anii şi îi lucea în soarele de dechemvrie fruntea puţintel pleşuvă. II priveau de departe, de pe draghinile căruţelor, muierile, căci li se părea frumos, şi-i luceau zalele. După năravul femeilor prostimii, întru nimic deosebit de al jupâneselor, nu uitau să bage de samă că măria sa a oprit pe Doamnă de a veni la Hârlău şi a lăsat-o la Suceava; de şi, fiind încă tânără, Voichiţa Doamna iubea petrecerile şi ospeţele şi îi plăcea foarte să se afle lângă Domnul său. De data asta măria sa o lăsase şi avea cu sine numai pe fecioraşul Doamnei, Bogdan-Voievod, pe care începea a-1 deprinde la petreceri ostăşeşti. Poate singură VoichiţaDoamna să nu fi poftit a veni, căci trăia încă la curţile din Hârlău Maria Răreşoaia, o ibovnică mai de demult a măriei sale. I se petrecuseră anii fragezi, totuşi era încă frumoasă, cu sprâncenele îmbinate şi ochii vii; şi din post în post îşi tot amâna călugăria. Iar acuma, grăiau între ele femeile, s-a auzit că Vodă îi zideşte un sfânt schit, unde să se aline, căci are de la măria sa fecior căruia i-a înfierat mustaţa. Se auzise, că-i vicleană muiere şi are un râs desmierdat; dar acuma ar fi ruşine să mai râdă. A trăit în vremea ei subt aripa Domniei; acuma îi ajunge. Un oştean ca măria sa, umblând pretutindeni şi întruna cu treburile Ţării şi războaiele, e ca şi văduv; şi are drept să poftească o mângâiere la un popas; dar această taină nu se cade să facă ochi şi glas. Aşa, vestea umblă pe toate drumurile, căci de mult nu mai este ruşine în Ţara Moldovei. Şi încă s-au aflat unele care s-au lăudat în gura mare. Au fost şi de cele care au tăcut. Iar Răreşoaia, de şi n-a strigat în uliţă, s-ar cuveni să-şi acopere gura cu broboada şi să se ducă la schitul ei.

După sfânta leturghie, vlădica a blagoslovit oştile şi Ţara. Domnia sa paharnicul a dres lui Vodă vin armaş de la Cotnari în cupă de aur. întâi a luat credinţa şi după aceea a întins măriei sale cupa. Domnul a închinat în patru părţi; noroadele şi oştenii s-au descoperit şi au căzut în genunchi; iar îndată ce au trăsnit puştile de pe dealuri şi au dat zvon surlele, măria sa a deşertat vinul, apoi s-a întors ^zâmbind spre sfetnicii săi.

Au fost trimes plocoane toate mănăstirile; şi însuşi binecredincioşii egumeni veniseră să le închine. Toate satele de pe Bahlui şi Jijia şi din preajma Prutului întinseseră năvoadele în iazuri şi bălţi şi căraseră peştele la hram. Ciobani minaseră de sub munte şi dinspre bălţi cârduri de canarale, căci vlădica dăduse deslegare de carne. Aşa că a fost mare ospăţ şi din mila Domniei şi din voia bună a norodului. Au fost răzăşi cutezători care au înaintat până la măria sa la curte, punându-i la picioare faguri şi colac din grâu nou şi spunându-i vorbe potrivite, cum că măria sa e părintele acestui pământ al Moldovei, pe care-1 apără cu sabia sa şi-1 Întocmeşte cu dreptate.

Foarte s-au veselit noroadele, după datină, cu cântece, jocuri şi beţie. Erau lăutari ţigani de pe Ialan, unde se aflau tarafuri vestite. Erau şi munteni de pe Bistriţa, cu cimpoaie şi fluiere. De la ospăţ la ospăţ şi de la foc la foc, umblau sărmani calici strigând şi ei jalnice cântări.

Când s-a lăsat soarele la chindie, a trecut prin înălţime, deasupra curţilor domneşti, un unghi de gâşte sălbatice dinspre miazănoapte. Pe zid s-a ridicat un baci bătrân de la Rarău. Cu stânga şi-a înălţat caţa, iar cu dreapta s-a bătut peste chimir, poftind să grăiască. îndată cei care erau în preajmă au tăcut şi au rămas cu gura căscată. Au tăcut şi oştenii din jăuntrul ogrăzii.

— Oameni butii şi fraţilor, a strigat acel baci; eu sunt Irimia, despre care socot că aţi auzit, căci nu se află baci mai bătrân decât mine în tot muntele. Bine îmi pare că se veselesc noroadele şi să mulţămim lui Dumnezeu şi lui Vodă. Aflaţi că această zi a Sfântului-Neculai are semnul ei. De acu într-o sută de ani are să fie una la fel. Şi alta aşa de lină nu s-a pomenit de o sută de ani. Căci a fost har lui ŞtefanVodă pentru izbânda măriei sale împotriva lui Crai; ca să ne adunăm noi şi să ne bucurăm la acest ospăţ. Iată, după ce ne-am săvârşit închinarea şi ne-am plecat cătră măria sa, crângul vremii se întoarce şi stihia intră în rânduiala ei. Ca baci vechi, am să vă spun domniilor voastre să vă înhămaţi caii, să încălecaţi buiestraşii şi să grăbiţi la locurile domniilor voastre.

Chemaţi feciorii cu vitele, duceţi la perdele oile. Căci de la noapte prinde a vremui ţi de mâni e iarnă.

Soarele era incă deasupra asfinţitului şi în lumină jucau roiuri de muscuţe. Cum s-a aflat vestea moşneagului de pe Rarău, s-au întSrâtat râsetele; nimeni n-a vrut să deie crezământ la asemenea vorbe fără da noimă şi fiecare mai întindea încă o dată oala spre cep. Insă chiar din acea noapte s-a învârtejit viforul iernii asupra ţării.