VI.

Doamne, striga sufletul Voievodului, greşit-am cătră tine, căci nu am îndeplinit ce nădăjduiam. Greşit-am, căci m-am semeţit, crezând prea mult în puterile mele. Numai Dumnezeu poate scoate la ţărm cele bune dintre cele rele, căci are înaintea sa veşnicia; dar timpul meu e mărginit şi iată, mănăstioara din pustie, în care am făcut odinioară legământ, s-a risipit de furtună şi de varvari; şi paşii mei pe năsip nu se mai cunosc; primăvara vieţii mele s-a scuturat; cei iubiţi ai mei mă părăsesc, puţini mai stăruiesc lingă mine; vitejii mei cei mai buni cad; în faţa mea se deschide zarea amurgului. Şi n-am făptuit nimic; toate câte am lucrat au fost deşertăciune şi vânare de vânt.

Îngăduie-mi, Dumnezeule, să îngenunchez între spinii câmpiei^ de unde se văd, în miazăzi, pojarurile, în acele cetăţi îmi sprijineam puţina putere ce mi-ai hărăzit. Călăuzeşte-mă, Doamne, în calea ta şi întru adevărul tău, ca să le dobândesc iar.

Când năpasta înconjură pe cel drept, au nu se vor scula drepţii ca să-1 apere? Dintre domnii şi craii care stau împrejur şi privesc, nu se găsesc oare unii care să-şi aducă aminte că vine un ceas când cei din morniinte vor auzi glasul Cclui-Veşnic, şi vor trcce acei care au lucrat bine întru învierea vieţii iar cei care au lucrat rău întru învierea osândirii?

Cel ce domneşte peste viaţă şi peste moarte totuşi va auzi glasul umilitului şi-1 va călăuzi spre hotărârea cea mai bună.

Poate – îşi zicea Ştefan-Vodă – am greşit întorcându-mă spre riga ungur. Nu trebuia să părăsesc pe prietinul cel vechi; cel nou n-a fost mai bun. Va trebui deci să mă întorc îndărăt la Ieşi?

Astăzi stau în putere, în cetăţile Moldovei, oştenii necredincioşi. Sprijinul lor e şi-n alte cetăţi pe care le-au bătut împăraţii negri. în tot înconjurul ţărmului pontic fâlfâie flamura lor. Pe Mare au alt sprijin, căci nu plutesc în largul ei decât corăbiile lor. Toate ţările până în Asia cuprind oştiri fără de număr. Ca să ne scoatem ce-am pierdut trebuiesc puteri îngemănate. în-* tr-adevăr, Ţara Leşască va avea atâta suferinţă în negoţul ei, prin pierderea Cetăţii Albe, încât nu se poate să nu-i vie Craiului Cazimir o înţelegere. Dacă nu o înţelegere a unei datorii mai mari, măcar înţelegere omenească şi datoria faţă de noroadele sale şi faţă de neguţătorii săi.

Până la înoirea soliilor şi a legăturilor cu leşii, aici nu poate face altceva decât să împuternicească oştirile din Ţara-de-Jos, ca să fie sprijin pământenilor; cetăţile noastre s-au prefăcut în cuiburi de răutate, de care va avea a suferi întreaga vecinătate. Chiar dacă aceşti păgâni, cunoscându-şi interesul, vor cădea la o tocmeală şi vor lăsa slobode căile pentru mărfuri, ce încredere poţi avea într-înşii? Firesc éste ca ei să râvnească mâne a cuprinde însăşi aceste căi, până la Cameniţa, ca să aibă în stăpânire vămile şi Moldova. Suferinţa Moldovei, din pricina acestor două răni, va fi nespusă; dar mai mult decât suferinţa de acum e, în viitor, primejdia pieirii totale. Iar această poartă a creştinătăţii căzând, îndată vor veni şi alte căderi ale altora cu mare sunet. După Cetatea Albă, va cădea Cameniţa. După Cameniţa, Lehia. Apoi, bătută în coastă, va cădea Ţara Ungureasca.

Mai întâi trebuie apărat acest pământ. Acesta e sfatul cel dintâi pe care-1 înţelege de la Dumnezeu. De aceea întăreşte rânduielile ostăşeşti în Ţara-de-Jos. După aceea porunceşte diecilor de latineşte cărţi pentru măria sa craiul Cazimir.

De aceste cărţi Craiul a luat cunoştinţă şi a rămas să cugete îndelung ce are de făcut. La dieta de la Torn, în martie următor, unii nobili ai Lehiei s-au ridicat şi au strigat pentru nevoia lui Ştefan-Vodă şi pentru primejdia creştinătăţii, cerând să se ia în cercetare cererile palatinului moldovenesc. Unii au îndrăznit a-1 lăuda prea mult pentru războaiele lui cu păgânul, pină ce alţii, oameni ai măriei sale regelui, s-au grăbit să dea lămuriri că treburile politiceşti sunt pe bun drum aşezate şi ajutorul măriei sale Craiului este asigurat lui Ştefan-Vodă. Prin urmare acest prea mult lăudat palatin va veni, în sfârşit, după ce a făgăduit într-atâtea rânduri, în tratate anterioare, că se va înfăţişa personal la închinare şi totuşi nu s-a ţinut de cuvânt; va veni să presteze la Colomeea jurământ de credinţă regelui său.

Ştefan-Vodă nu stătuse prea mult în cumpănă. într-adevăr, în faţa nevoii şi în nădejdea că a găsit cea mai potrivită ieşire pentru a avea puternic sprijin şi ajutor, Domnul dădea în mâna solilor Ieşi, în cetatea Sucevei, iscălitura sa pentru orânduirea închinării la Colomeea.

Pe temeiul acestei alcătuiri s-a ridicat măria sa cu boieri şi curteni şi a trecut în Lehia la începutul lunii septemvrie a anului 84. Domnia sa comisul Şendrea, care deschidea calea măriei sale, cu slujitori domneşti, purta cartea Craiului, în care prea strălucitul Domn al Lehiei Cazimir arăta că a binevoit a da „presentem salvum conductum servo et amico nostro dilecto Iobanni Stepbano palatino et domino terrae Moldaviae et omnibus eius armigeris et omnibus eius servitoribus”.

Aceşti oşteni şi boieri din trecute războaie alcătuiau palatinului un alai impunător, pe care-1 priveau cu plăcere şi mirare domniţele şleahticilor, venite la Colomeea pentru spectacol.

Măria sa Craiul cu toată curtea sa a ieşit întru întâmpinarea prietinului şi a vasalului său, schimbând amândoi vorbe potrivite. Oastea a făcut zid. Cortul de matasă unde trebuia să aibă loc ritualul închinării, după norma evului mediu, era înălţat pe un dâmb. Ştefan-Vodă ceruse măriei sale prin solie ca acest act să se desăvârşească închis, numai între înalţii dregători, după care ar fi urmat iscăliturile, punerea solemnă a peceţilor şi şnuruirea pergamentelor. Când trâmbiţaşii dădură semnalul, cortul căzu. Lumea îmbulzită în laturile oştirii putu într-adevăr admira o privelişte unică. Măria sa Cazimir era un crai ajuns la frumoasă bătrâneţă, purtând schiptru şi purpură. Se văzu că palatinul moldovenesc, după ce se ridicase din îngenunchiere, e mai mic de statură. Deodată s-a răsucit şi olmazurile săbiei de la Cafa au dat strălucire. Stătea puţin încordat, ca un zimbru care pofteşte să împungă. Doamnele curţii au zâmbit; Craiul le-a salutat uşor, înclinându-şi spre ele fruntea.

Pentru asemenea răni ale mândriei cel mai bun leac smt sofismele. Neputinţa clipei, de altminteri, nici nu poate pune la îndămână altceva. Treacă şi acest pahar cum au trecut altele, dacă, după asta, potrivit jurămintelor ce se fac, se va ridica din Lehia oaste care să meargă cu Voievodul Moldovei la miazăzi. Bine este a îngenunchea, ca să-ţi aduci aminte de Dumnezeu. Bine este a te umili, ca să nu uiţi că soarta noastră e suferinţa. După ce ai stat cu fruntea ameninţătoare, bine este a te reculege şi a zâmbi prietinului şi stăpânului tau regesc. Chiar dacă în fundul gurii te înăbuşă o zgură amară, bine este a zâmbi, cugetând că totuşi Dumnezeu va da acum folos şi va îngădui cândva o răscumpărare.

Pe când palatinul se afla a doua zi la masa regească şi i se închinau şleahticii tineri, care cetiseră vorbele înflăcărate ale lui pan Ian Dlugosz, vestitori de la hotar sosiră dând în mâna Craiului cărţi care arătau că păgânii au ieşit din cetăţile Mării. Unii bat război cu pământenii într-o parte, iar alţii se învârtejesc spre Suceava.

Ca dovadă a înaltei bunăvoinţi şi ocrotiri, Riga îngădui să se deslipească din oştile sale două mii de săbii care să însoţească pe măria sa Ştefan în Moldova. Acesta e ajutorul cel dintâi, de la petrecerea mesei; dar va veni curând sprijin din toată puterea cea mare a Lehiei, ca să fie alungaţi necredincioşii de la limanul Mării.

Fără nici o4-întârziere vodă s-a sculat, s-a închinat spre strălucita adunare şi a poruncit curtenilor şi boierilor săi să încalece. A poftit şi pe husarii crăieşti să-şi puie zalele şi să-şi strângă în chingi caii. A repezit înainte curieri; a trecut şi măria sa îndată în Moldova; a dat ştire prin crainici că se află la locul său; a călcat fără întârziere pe urmele lui Aii Hadâmbul Beglerbegul; oştile moldoveneşti s-au bulucit în ţiitorile olatului Mării şi Dunării.

Cătră mijlocul lunii noemvrie, oblicind măria sa, prin iscoade din bălţi, că umblă să se ridice iar în pradă sangiacii dunăreni Skender-Beg Mihaloglu şi Bali-Beg Malcocioglu, cu oşti bune şi multe căruţe pentru dobândă, a împânzit alergători şi a dat porunci căpitanilor săi. Aşa că, abătându-i pe turci cu spatele în bălţile de la Cătlăbuga, le-a închis toate trecătorile, lăsându-i să se frământe, tăindu-i şi lepădându-i în mocirlă. Din această pierie au scăpat puţini, jurând să vie cu putere şi mai mare în primăvară. Cu adevărat, primăverii care a venit după aceea în Moldova i s-a zis a lui Hromot, căci acest răzbunător şi-a purtat cu grabă oştile în susul Şiretului cătră Suceava. Pe dealurile de la Şcheia, în ţinutul Romanului, au ieşit pilcurile de călărime moldovenească. Cum s-au bulucit prădalnicii spre ei şi s-a ridicat în scări acel Hromot, încruntându-se şi cercând a vedea de unde vine adevărata primejdie, precum ştia el că este obicei în războaiele cu Ştefan-Vodă, a şi pornit deodată izbitura de cătră apa Moldovei şi din câmp, tălăzuind bulucurile lui Hromot spre codru. A fost crâncenă vânătoare. La popas, Hromot a fost adus sub scara calului lui Vodă, şi acolo, pe loc, i-a căzut capul: ziua dl 6 martie, anul 86.

Dar unde-s ajutoarele cele grabnice, făgăduite de măria sa Cazimir-Craiul? Prea frumos a fost pentru strălucirea sa la Colomeea, unde strălucirea sa a zâmbit; şi prea amar pentru Ştefan-Vodă; deci s-ar fi cuvenit să se ocrotească interesele şi să se înfăptuiască jurământul. Să vie oşti îndestulătoare; cine să le călăuzească, este. Să apuce cetăţile, învăţând a birui pe necredincioşi; ca şi necredincioşii să se deprindă a fi biruiţi.

N-au fost decât aceleaşi înşelări de vorbe.

Zadarnic a înecat măria sa urdia la Cătlăbuga şi a sfărmat-o la Şcheia. Mâni va ieşi alt puhoi de la Cetatea Albă şi de la Chilia. îl va zăgăzui şi pe acela; dar pe urmă va ieşi altul. Acestea sunt răni fără vindecare ale Moldovei, ca şi rana de la piciorul măriei sale. Solom, vraciul de la Crâm, trimes de Mengli-Ghirai, cazar ascuţit la minte şi cu barba roşă, îi spunea măriei sale la Suceava mângâindu-i piciorul bolnav: Cu această rană ai să mai umbli măria ta prin multe biruinţi şi va da Dumnezeu să adormi de bătrâneţă.

Însă de rănile ei, Ţara Moldovei poate pieri.

Nu te încrede, măria ta, în vorbele domnilor şi crailor, zâmbea cu ascuţime Solom cazarul.

Într-adevăr, nu mă încred decât în Dumnezeu, suspină Vodă.

Eu sunt vraci pentru răni, măria ta, urmă cazarul, şi sunt şi vraci pentru treburile politiceşti. Deci voi mărturisi că nu îngrijesc numai de piciorul măriei tale, ci şi de treburile stăpânului meu Mengli. îţi trimete şi stăpânul meu Mengli un sfat, măria ta, care sfat e mai întâi şi întâi folositor lui. Să părăseşti pe leah. Iată ai un cuscru la Moscova. Ai un prietin vechi la Crâm. Aceştia sunt mai buni şi te pot sprijini să te întorci la Colomeea pentru altfel de petrecere. Ştiu eu, măria ta, că şi rana aceea te doare ca şi fântânica de la picior; pentru aceea este un leac mai bun. Şi acel leac îţi va alina atunci şi piciorul.

Era în iarna anului 88, la Bobotează, şi închinători de pretutindeni veniseră la Suceava, la marea sfinţire a apelor. După trudele sfatului şi a prânzului cu boierii săi, Domnul se retrăsese cu Solom vraciul la chiliile Doamnei Voichiţa. Acea strălucită copilă a lui BasarabVodă era de câţiva ani Doamnă în Suceava şi dăduse Domnului său un prunc, pe care-1 chema Bogdanylad Pruncul dormea cu dădacele lui în iatacul din fund între acel iatac şi camera Doamnei era un iconostas. îndată ce auzi paşii cunoscuţi, măria sa Voichiţâ porunci fetelor şi fecioarelor sale să se retragă. îşi întâmpină soţul cu zâmbet plin de dulceaţă şi cu desmierdări copilăreşti, căci ea nu era decât un prunc sub cărunteţa lui sumbră.

Cazarul îi privea cu luare-aminte, fără să pară, pe când cerceta la oglinda de Veneţia irurile şi pomezile Doamnei.

„Acestea sunt nimicuri, cugeta el, şi cu toate acestea măria sa Doamna e încredinţată că ele îi dau frumuseţa.”

Voichiţa-Doamna cuprinse pe soţul său cu amândouă mânuţele de după grumaz. Vraciul trecu pe subt iconostas, ca să vadă somnul pruncului.

O, Domnul meu, zise Voichiţa, de ce te văd iarăşi întristat? Nu eşti tot acelaşi Domn tare şi acelaşi bărbat iubit?

Vodă clătină fruntea în tăcere.

Nu mai era nici mare nici tare; căci nu mai era tânăr, şi visul cel de demult nu şi-1 izbândise.

Stăpâne, urmă Doamna, eu am ascultat odată vorbe potrivite de la un om înţelept, car^ socotea că a venit, în sfârşit, vremea să cugeţi şi la măria ta şi să te odihneşti. Căci de atâţia ani stai în zdruncin şi războaie. Măriei tale ai folosit prea puţin; iar craii şi domnii creştini te-au părăsit în nevoie.

Cine e acel înţelept, Doamnă? zâmbi vodă. MI se pare că e un oarecare vraci de la Crâm.

Nu e Solom, măria ta, se grăbi să mărturisească Doamna, fără a roşi, căci avea fard. Bune par a fi jertfele, măria ta, mai ales când le fac alţii.

Aşa este, urmă a zâmbi Vodă. Cumplit e când rodul străduinţii e amar. Ştiu, întru toate răbdător şi până la sfârşit jertfă nu a putut fi decât împăratul vieţii şi al morţii Hristos; nu trebuie să păcătuim prin semeţia de a*ne asemui sfinţiei sale.

Doamna suspină.

Într-adevăr, măria ta, la asta m-am gândit eu demult, pe când nu eram decât o copilă. în acel an când ai sfărâmat oştile lui Soliman-Hadâmbul, te aştepta lumea la Suceava, cu prea sfinţitul Teoctist, ca să-ţi dea slavă ca unui biruitor de limbi păgâne. Te aşteptam şi eu, sărmana, care nu te văzusem de mult; şi mă bucuram că vei sosi. Dar abia ai numărat steagurile şi dobânzile de la Podul-înalt şi te-ai suit iar în şa, ca să te pogori în Ţara-de-Jos, la Dunărea; şi cum ai ajuns în Ţara-de-Jos ţi-au sosit călăreţi de la Orhei vestind că au dat năvală din pustie acei cazaci de prada cu Nalivaico, Lobodă şi Jura. Te-ai întors asupra lor şi i-ai prăpăstuit în Nistru. I-ai prins pe unii şi i-ai judecat cu sabia. Ai chemat norodul şi la alte rânduieli, întârziind, încât nu te-am putut vedea decât spre primăvară. De atuncea am dorit eu linişte şi ocrotire măriei tale; însă măria ta nu te uitai la mine. Dacă n-aş fi cutezat încă de atunci, poate ai fi trecut măria ta prin viaţă fără dragostea mea. S-ar cuveni deci popas şi tihnă celui care niciodată nu le-a avut. Precât înţeleg, împărăţia de la Ţarigrad ar fi prea mulţămită să aşeze pace la Moldova.

Astfel, pe lângă îndoieli şi mâhniri, a lucrat şi Doamna Voichiţa, cu vicleană dragoste, să-l dea pe Ştefan-Vodă în mâna filistenilor. într-adevăr soliile au fost fericite şi tocmeala bună; Ţara s-a bucurat şi i-a adus laudă lui Vodă pentru linişte; dar coconul Săndrel, care cârmuia de la Bacău spre secui şi munteni, a fost sortit să fie zălogul păcii şi a şi pornit la Ţarigrad, despărţindu-se cu jale de părintele său, însă nu cu prea multă de Târgul Bacăului, deoarece trccea spre desmierdările scaunului lumii.

Vârsta şi dezamăgirile păreau în sfârşit a aduce o cumpănă zbuciumelor lui Ştefan-Vodă; însă pentru omul din taina lăuntrului său* aceasta era durerea cea mai ascuţită.