I.

Aşezându-se în cetatea sa la Suceava, măria sa Ştefan-Vodă a avut vreme pentru gânduri şi socoteli politiceşti în tot cursul iernii. A avut vreme mai cu samă pentru că nu putea să se hodinească în lungul nopţilor. Asculta până într-un târziu şuietul vântului şi glasul ^depărtat al schimburilor de caraule pe ziduri. Gemea în aşternut; îl dureau şi-i amorţeau braţele.

Asta-i otrava anilor, măria-ta, îi da lămurire vraciul cel tânăr de la Crâm. Căci Solom se dusese la strămoşii săi. Dar înainte de a trece spre Avraam, poruncise acestui nepot cu numele Aron, să vie la Moldova, încredinţându-i şi taina bolii măriei sale. Viaţa unui războinic, măria ta. e ca o năvală de%ape. Cu vârsta, aceste ape se alină, lăsând să se aşeze mâluL.

Într-adevăr, vraciule, îmi umblă greu încheieturile braţelor; scârţâie de atâtea trude.

Mai ales braţul drept, măria ta?

Mai ales braţul drept.

Apoi acela a lucrat mai mult, mărite Doamne. Să vedem: am pus babe cunoscătoare din târg să caute şi sa afle o buruiană care creşte numai la munte. Acea buruiană face o floare roşă o dată la nouă ani şi numai atunci o pot afla şi cunoaşte. Face un trandafiraş cât o ţintă. Şi are foiţe subţiri şi lungi. Pe lângă buruienile mele, îmi trebuie şi aceea.

Ascultă, Aron, zise Domnul, ridicând obrazu-i palid în lumina candelei. Pentru otrava anilor este o doftorie mai bună. Când îmi aduci acuma fierturile tale, într-adevăr parcă simt că mi se uşurează braţele; însă atunci se deşteaptă piciorul.

Prin fântânica de la picior curge atunci răutatea, măria ta.

Înţeleg, Aron. Tu eşti ca şi bătrânul Solom de înţelept. Ai ochii lui şi aceeaşi pistrui, şi aceeaşi barbă roşă. Ca şi cum Solom, după ce s-a dus, s-a întors înapoi tânăr. Tot astfel, după ce mă duc, are să stea aici coconul meu Bogdan. Atunci am să fiu vindecat, într-un loc de tihnă, la Putna. Află, vraciule, că mintea mi-a rămas în bună-stare. Cu toate doftoriile şi poveştile tale, înţeleg că îmi vine vremea.

Într-adevăr, mărite Doamne, timpul omului se află scris în condicile lui Dumnezeu. Aici vraciul nu poate face nimic. însă dacă-i iscusit vraci, împuţinează durerea. Aşa că pentru fierturile mele, îmi trebuieşte buruiana de la munte. Până atunci, este doftorie însăşi măria sa Doamna. Şi mai am una, măria ta. Am ştire de la Crâm. Au venit de acolo neguţători şi i-am văzut astăzi. A fost iar război mare la Volga, măria ta, şi Mengli Ghirai-Han a sfărâmat puterea lui Sidi-Ahmet; aşa că în curtnd nu va mai fi stăpân al Hoardei de Aur decât Mengli-Han.

Asta nu-i rău, vraciule, căci puterea lui Mengli se poate întoarce unde ne trebuieşte nouă.

Deci ştii şi măria ta?

— Ştiu; dar doftoria îţi rămâne bună, căci ştirea neguţătorilor întăreşte pe cea care mi-a venit de la sanglacul Silistrei, Bali-Beg. Poţi să mă laşi, vraciule. Fă tu singur fiertura şi pofteşte pe măria „a Doamna să mi-o aducă aici, cu mânile sale.

Veşti nouă, gânduri nouă.

Cum vine primăvara, trebuie făcută ispaşă în Ţara Lehiei. Pentru toată paguba din această toamnă, cită aii săvârşit-o atâtea oşti ale lui Olbriht, trebuie făcută ispaşă în Lehia la primăvară. Dacă nu va fi îndestulător, se va mai face o dată. Şi nu-i destul nici atât.

S-ar părea că bătălia de la codru şi cea care a urmat la Prut a încheiat nişte socoteli mai vechi de la Colomeea. Şi dacă se întoarce şi paguba ţării la primăvară şi când va mai fi – pricina se stânge. însă nu-i aşa. Fapta lui Olbriht cuprinde în ea o primejdie, pe care oamenii de rând n-o pot desluşi. Nu-i atât faptul cât viclenia. în mintea lui Olbriht cloceşte gândul viclean, să rupă lui Ştefan-Vodă braţul care a purtat crucea, să cuprindă ţara Moldovei, să lipsească de moştenire pe Bogdan, feciorul măriei sale Ştefan-Vodă. Olbriht vrea să facă mai mult şi mai rău dăcât păgânul. Cât va sta pe umerii Craiului acest cap cu gânduri de cotropire şi nedreptate, nu poate fi pace pentru moştenirea lui Bogdan-Vodă. Acuma Olbriht are o îndokă pricină să se întoarcă asupra Moldovei: ca să-şi răscumpere ruşinea, şi ca să îndeplinească numaidecât, cu orice preţ, gândul care nu-1 părăseşte. Nimic nu-i va mai părea bun şi dulce în viaţă, până ce nu va călca în copitele cailor această ţară. Numai cine nu cunoaşte îndărătnicia acelui tânăr aprins, se mai poate îndoi de asta. Nu-i pot sta în cale nici clericii, nici nobilii; are în el mărirea şi fala ca o nebunie. Deci războiul de la Cozmin şi de la Prut va trebui urmat şi în primăvara ce vine, şi în anul următor, fără cruţare, până la îngenuncherea lui Olbriht. Atunci se va lepăda şi Lehia de dânsul. în vederea unei asemenea lucrări neapărat trebuitoare, Ştefan-Vodă a înoit soliile de pace cătră Ţara Ungurească, a dobândit iar de la Crâm şi 'de la cneazul cel mare al Moscovei încredinţările de alianţă şi a alcătuit şi o înţelegere, necunoscută încă de nimeni, cu ginerele lui Sultan Baiazid, Bali-Beg, care stă la Silistra şi porunceşte peste tot olatul Mării.

Doamna Voichiţa intră cu paşi nesimţiţi, aducând fiertură în filigean. Gustă din ea de două ori, o împinse la marginea măsuţei şi se aşeză lângă căpătâiul soţului său. Era încă tânără şi frumoasă; n-avea nici un fir de păr alb în cosiţele care-i încununau fruntea.

Măria ta, vorbi ea privindu-1 cu luare-aminte, ai avut astăzi veşti bune?

De unde ştii?

Te cunosc de pe faţă, măria ta. Altfel n-aş şti, căci mie nu mi le împărtăşeşti. Asta a fost una din mâhnirile mele în toată viaţa că n-am putut intra în sfatul cel de taină al măriei tale. Nu mă plâng că n-am avut acest drept în faţa stăpânului meu; însă acuma măria ta ai alt soţ; bărbat împlinit, fecior al măriei tale. Cel puţin de el nu ascunde nimic, căci nu vei găsi mai bun sfetnic decât dânsul. Pe Bogdan l-ai aşezat, cu jurământ, urmaş al măriei talev Ţine-1 deci cel mai aproape.

Întâi am să-1 învăţ să păstreze tainele, zâmbi Vodă.

Doamna Voichiţa oftă, închizând o clipă ochii. Soţul său îi cuprinse mânile.

Doamnă, fii liniştită. Din ce am orânduit eu nimic nu se va clăti. Fiul măriei tale va sta voievod peste ce-i las şi-ţi va face bucurie când eu voi fi lipsa. Până atunci adă-mi fiertura asta a jidovului şi dimineaţa şi sara. Gustă dintr-însa, căci are minunată putere. Şi ia-o căci nu-mi trebuieşte. Domnia ta singură eşti pentru mine doftorie îndestulătoare. Dacă vei face astfel şi vei dori să ştii mai puţin din cele ce nu trebuie să le ştii, are să-mi fie şi somnul liniştit. Şi când am s-aud cucul la primăvară, am să iau pe feciorul măriei tale lângă mine ca să-1 învăţ a cunoaşte drumurile în Ţara Leşască.

Deci iar va fi război şi pieire?

Fii cuminte, Voichiţă, şopti măria sa cu blândeţă, mângâindu-i fruntea. Dac-ai fost Doamnă, şi ai avut prunc, şi-1 doreşti voievod, apoi trebuie să cunoşti că el nu poate avea alt meşteşug decât cel care i se cuvine. Am să ţi-1 iau, ca să-ţi fie drag el mai mult şi eu mai puţin. Nu-i nevoie să spui nimic, nici să lăcrămezi. Bea fiertura şi află că eu îl iubesc mai mult decât măria ta pe * fiul nostru; căci măria ta îţi vezi numai grijile din clipă, ca o mamă, pe când eu le văd pe cele de mâne şi priveghez.

Doamna oftă iar, încrucişându-şi mânile pe sân. Vodă părea că priveşte în bagdadie, însă o observa. Era vicleană şi acum ca totdeauna, cu gândurile ei anumite; însă măria sa o cetea cu uşurinţă. Grija e^ era ce face coconul Ştefan, feciorul lui Alexăndrel-Voievod, la Ţarigrad. Grija ei era să afle ce partizani ar putea să aibă acest cocon între sfetnicii divanului. Grija ei era să-şi ocrotească întru toate odrasla. Grija ei era să-1 vadă încă o vreme în bună stare pe soţul său, ca să se întemeieze deplin aşezământul lui Bogdan.

Măria ta, ar trebui să guşti jumătatea care a rămas din fiertură.

— De data asta ani să te ascult, Doamnă. După aceea să tăcem, ca să auzim viforul de afară. Aşa cum se frământă acest vifor s-au frământat zilele şi grijile mele. După toate, vine însă o primăvară, când se încheie iar codrul. Să cerşim de la Dumnezeu pace, pentru când nu voi mai fi.

Vodă închisese ochii. Doamna ascultă un timp zvonul viforniţei, apoi îşi aplecă fruntea peste acel trup bolnav, însă încă neînduplecat.