II.

După ce a prins a cânta în dumbrăvi cucul, iai gospodarii şi-au făcut numărători le oilor şi stupilor, după ce au semănat mălaiul şi griul de primăvară, nădăjduind încă un an de bielşug aşa cum erau de mult obişnuiţi în domnia lui Ştefan-Vodă, a ieşit poruncă la dregătorii din târguri şi la curţile boierilor că măria sa chiamă la ispaşă, după cuvântul dat. Deci s-au alcătuit pilcuri de călărime, pe care dumnealui Luca Arbore, portarul Sucevei, le-a călăuzit în hotarul Pocuţiei. S-a întâmplat ca tocmai în acelaşi timp să se deştepte iar vânătorul cel fără hodină Crai Olbriht, care, pentru mândria şi slava sa, nu mai cunoştea linişte. Abia aştepta şi el să se zvânteze căile ca să-şi zbucnească ^nânia spre Moldova.

Într-o raită aprigă, cu cei mai iscusiţi oameni ai săi, înconjură locurile unde stă fiara, sorindu-şi mădularele bolnave. Norocul vânătorilor vine totdeauna ca într-o bătaie de vânt.

Deci podgheazurile leşeşti, trecând Nistrul pe furiş, într-o singură zi au fost la Prut, iar într-a doua au aprins satele de sub târgul Botoşanilor. Cum spusese însă domnul Miecislav Dombrovschi, acca fiara era cu mult mai primejdioasă _şi mai înfricoşată decât îşi închipuie vânătorii nechibzuiţi. într-adevăr, călărimile uşoare ale palatinului erau intrate în Pocuţia, însă oştenii în leafă aveau taberele^ în altă parte. Când s-a dat semn, s-a bulucit şi prostimea din sate cu topoarele şi coasele la vadurile Prutului şi la strâmtori de păduri. Atunci acele pilcuri harnice ale vânătorilor au cunoscut şi ele cumplită zdrobire. Multe mii de robi au fost puşi cu grumazurile în jug, ca să are pământul amestecat cu sânge şi să boronească ghindă, în acele locuri ale pieirii care pe urmă s-au chemat Dumbrăvile Roşii.

A fost strigăt în toată Lehia, nu atât pentru această sălbatică întâmplare, căci războiul n-are lege; cât pentru nebunia cea nouă a lui Olbriht. Mânia şi scârba fără margini a lui Crai au cunoscut-o toate noroadele Republicii, în alte fapte şi lovituri necugetate întoarse împotriva lor, ca şi cum ele ar fi fost vinovate că vânătoarea n-a ieşit bine. A rămas neagră pomenire în această ţară despre pieirea nobilimii la Cozmin şi despre plugurile care au arat în sânge. Riga se învenina de obidă, cerşind în fiecare zi săbiei sate răzbunare; aşa încât socoteala bătrânului Voievod se dovedea dreaptă: acest vânător nu cunoştea truda. îi trebuiau alte oşti, şi, ca să le poată năimi, amaneta bancherilor veneţieni bunuri ale coroaaei.

Atunci au venit pentru acea ţară nevinovată şi creştină ani înfricoşaţi, din pricina nebuniilor crăieşti. Asta o mărturiseau cu înalt glas şleahticii în adunările lor. în luna lui mai a anului 98, Bali-Beg Malcocioglu sangiacul Silistrei s-a mişcat prin olatul Mării, deşertând o parte din luptătorii cetăţilor, şi a lovit în Lehia până la Liov, împânzind în jaf patruzeci de mii de oameni. Au trecut şi au bântuit cu repeziciune, încărcând nesfârşită pradă.

Abia a părut că se alină acest vifor când, în luna următoare iunie, s-a deslănţuit altul de cătră Moldova. Stolurile lui Ştefan-Vodă au străpuns până la cetăţile Tiribol şi Podhaeţ. S-au arătat la Braclav, la Liov şi în Podolia. Hatmanul Arbore şi vechiul pârcălab Hărnian au ţintuit cap de zimbru în poarta cetăţii Przemysl. Cât a ţinut această raită, măria sa Ştefan-Vodă şi-a pus cort lângă Sniatin şi, după ce a rânduit pe opt drumuri convoiurile cu dobândă, a pus pisării să însemne în izvoade noroadele din o sută de sate ruseşti, cărora le poruncise mutare peste hotar, în sloboziile Moldovei.

Castelanii şi căpiteniile nici nu se desmeticiseră bine; abia primiseră un rând de porunci de la Crai, când alţi curieri s-au învârtejit peste cei dinainte. Intrau în Galiţia tătarii. Aceia purtau arcan într-o mână şi suliţa cu şumuiac aprins în alta. Au făcut şi crâmlenii destulă tăiere, prădăciune şi robie.

Alt zvon s-a ridicat, cum că, după ce trec tătarii, se întoarce Bali-Beg cu un număr de lucrători îndoit decât întâia oră. %

Atunci, în disperare şi cu braţele căzute, vânătorul a înţeles în sfârşit ce are de făcut. Din veacuri bătrâne nu mai fusese acea ţară de viteji şi de cavaleri aşa de slăbită şi înjosită. La mijlocul lunii iulie, soliile de pace cereau intrare la Ştefan-Vodă. La 16 aprilie a anului următor 99, Hărman pârcălab şi Ivanciul pisarul s-au dus la Cracău în numele Voievodului lor şi au iscălit liniştea, adică supunerea lui Olbriht. însuşi măritul Crai, de atâta inimă rea, căzuse la boală. Stătea în pat cu faţa cătră părete şi din când în când întindea îndărăt mâna spre cupar, ca să-şi astâmpere cu vin arşiţa. Astfel a tot sporit în el fierea, până ce 1-a înăbuşit; şi Dumnezeu a binevoit să-i dea astâmpărul morţii nu multă vrane după aceea, iunie 1501.

Fiind în amurgul vieţii sale şi luptându-se cu suferinţa, Voievodul nu contenea să-şi puie în rânduială ctitoriile şi să ţie statornicite rânduielile pe care le aşezase. De şi cu riga cel nou Alexandru, fratele răposatului Olbriht, avea o prietinie mai veche care întărise pacea legată, totuşi măria sa nu primea să-şi scoată din oiatul Pocuţiei pârcălabii. Căci acel ţinut, moştenire de la uncheşii săi, înţelegea să-1 lase feciorului său BogdanVodă.!

În pragul veacului nou, stând în cetatea Sucevei şi primind de pretutindeni închinările, se întorcea cătră medicii săi, zâmbindu-le cu înţeles. O dată cu acei medici de la Apus – Matei de Murano sau Jeronim de Cesena sau Iohan Clingensporn, care s-au oprit la căpătâiul său, privindu-1 duşi pe gânduri şi evocând trecutul, au început a se perinda din nou soliile domnilor şi crailor, vestind iarăşi ridicarea lumii creştine împotriva otomanilor. Sanctitatea sa papa rostea iarăşi vorbele vechi, cunoscând în acea Ţară depărtată de la marginea barbarilor pe atletul lui Crist; Veneţia, prin ambasadorii săi, îşi dădea din nou silinţa să sporească simţământul religios al principiior, deoarece, la asaltul infidelilor, pierdea iarăşi o serie de colonii; oameni de bună credinţă umblau la Buda şi la Cracovia; alţii cu rece calcul socoteau armatele şi foloasele; o clipă între fierturile de buruieni, oblojeli cu scamă şi mângâierile Doamnei VoicKiţa, luptătorul pentru o nălucire îşi ridică fruntea şi îşi încruntă sprinceana nouroasă. O chemare de demult a sufletului său îi zugrăvea vedenii nouă pe păreţii chiliei; era ca o adiere mâhnita de bucium în munţi când cade înserarea.

Acuma nu mai este timp. La noapte va veni îngerul lui Dumnezeu să cerceteze această cetate.

Sfârşiturile oamenilor sunt îndărătnice şi hursuze. Totuşi, în cea din urmă iarnă, măria sa a dat călărimilor sale poruncă să potcovească buiestraşii, şi le-a împins în Pocuţia, urmându-le însuşi măria sa în sanie. între vracii săi, având alături călare pe Bogdan-Voievod, trase liniile nouă de hotar, ca să stea în veac pentru Moldova.

Puţine din cele alcătuite de măria sa s-au schimbat. S-au prefăcut hotarele; au trecut rândurile de oameni. Pretutindeni au rămas lăcaşurile lui Dumnezeu; în toate răzăşiile stau uricele sale; în toate cotloanele pământuIui Moldovei amintirea războaielor pentru dreptate; cel din urmă urmaş al plugarilor de atunci cunoaşte semnele măriei sale Ştefan într-un vad de ape, într-un pisc de stâncă, într-o ruină de pe un colnic. De patru veacuri şi jumătate acea putere trăieşte asupra Moldovei, ceea ce dovedeşte că anume oameni nu pier decât prin pulberea lor. Puterea lor adevărată stăruieşte dincolo de ceea ce numesc oamenii de rând moarte. La sfânta Putnă, unde măria sa şi-a aşezat singur mormântul şi piatra cu inscripţie între flori de acantă, nu s-a stâns nici o clipă candela aprinsă în iulie 1504.

Sfârşitul, între cele din urmă zvârcoliri omeneşti, sub fierul roş care îi ardea plaga, între Bogdan-Voievod şi. doamna Voichiţa, care-i ţineau mâinile de ceară stropindu-le cu lacrimi, a rămas al acelui trecut şi al acelei singure clipe când Dumnezeu dând semn, sufletul a fost eliberat de mucenicia acestei vieţi. Diplomatul ascuţit, strategul teribil şi prudent se scutura cu frunzele acelui an de jale. Spiritul rămâne în lucruri, în întocmiri şi în suflete şi încă încearcă a ne călăuzi pe căile viitorimii.

SFÂRŞIT