I.

În care se vede cum intră în Moldova un călător dintr-o ţară depărtată şi cum Ilie Turculeţ nu-i numai căpitan de steag, ci şi cetitor de stele.

Era la sfârşitul lunii septemvrie care, în Moldova, se chiamă brumărel, anul nou de la zidirea lumii 7188, iar de la Hristos 1679. Vara fusese fierbinte şi secetoasă. Bucatele puţine, cât îngăduise Dumnezeu să se facă, fuseseră strânse de mult de năcăjiţii pământeni. În podgorii, culesul se isprăvea şi roada viilor fusese bogată, – de aceea începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou, trecând printre costişe pleşuve şi imaşuri arse. Măcar mângâierea aceasta a vinului nu uitase Cel-a-toate-cumpănitor s-o agonisească Moldovei. După cum şi norodul cel prost zice: vinul e bun şi la bucurie, şi la scârbă. Şi cum, deasemeni, psalmistul cel vechi adaogă: vinul veseleşte inima omului şi foloseşte mădularelor lui.

De câteva zile trecuse din Ţara Leşască hotarul un străin, care venea de mai departe şi urma, cu tovarăşi, drumul cel mare din valea Siretului. Era un cuvios personagiu eclesiastic din ordinul sfântului Augustin. Sub mantaua-i largă de postav întunecos se gâcea un trup, de şi scund, încă destul de voinic şi destul de sprinten; iar de sub glugă privea o faţă blândă cu trăsături fine şi spirituale. Şi alte semne ascunse ale întregii lui fiinţi dovedeau că haina aceea umilită nu acoperea un călugăr de rând. Călărea pe-un murg mărunt bucovinean, împodobit, de-a dreptul pe păr, c-un lăvicer vrâstat, strâns c-o chingă de funie. Calul n-avea alte podoabe, nici scări: călătorul purta însă pinteni şi se ţinea ca un vechi călăreţ.

Într-adevăr, călugărul acesta nu era numai fratele întru Hristos Paul; ci era domnul abate de Marenne dintr-o familie veche franţuzească, scăpătată şi dăruită de Dumnezeu cu prea mulţi copii, însă şi cu destule protecţii la vremea lor. Domnia sa domnul abate de Marenne, după cât se putuse înţelege de la servii lui aproape muţi, călătorea din Apus spre Răsărit la necredincioşi, ca să le ducă lumina cea adevărată. În realitate, poate, era însărcinat c-o solie tainică. Dar nimeni nu ştia că poartă o asemenea solie. Căci marchizul de Croissy, secretar al Regelui Soare la afacerile străine, îi încredinţase strict personal misiunea în cabinetul său din Paris, la mijlocul lunii august, şi domnul abate de Marenne era obişnuit cu asemenea însărcinări şi ştia să păstreze secretul. Neştiindu-se că-i vorba de un secret, nimeni de altfel nu încerca să-l ispitească; cel puţin deocamdată. Cei care nu credeau în opera-i de misionar tăceau zâmbind şi credeau ce pofteau. Oarecare greutăţi avusese pe drumurile nemţeşti, greutăţi în legătură mai ales cu poliţia foarte curioasă a măritului împărat Leopold; de aceea domnul de Marenne umblase încet şi păruse că se duce dintru-ntâi Ia miază-noapte; dar, după ce păşise în Republică, leşii îl lăsaseră să treacă fără nici un năcaz, deoarece raporturile lor cu ţara franţuzească erau bune.

Slujitorii care-l întovărăşeau pe domnul abate, călări şi ei pe mârţoage slabe, erau în număr de patru. Doi erau valeţii lui de credinţă şi de casă, care veneau cu el de la Paris. Ceilalţi doi erau oameni năimiţi, nişte străini pe jumătate clerici dintr-o mănăstire pravoslavnică de lângă Liov, care se nimeriseră să cunoască puţin limba moldovenilor şi care vorbeau destul de bine tătărăşte şi turceşte. Avea nevoie de ei nu numai la Iaşi şi-n Moldova, ci mai ales la serascherul de la Obluciţa, la Odrii şi la Stambul. De ce neam erau aceşti cunoscători de limbi barbare nu se putea şti bine şi abatele de Marenne, de când îi luase cu el, îşi bătea capul să descurce această interesantă problemă.

Călăuzul era oştean, moldovan de seminţia lui, în slujba leşilor. Era om cunoscut în marginea Ţării Leşeşti şi a celei moldoveneşti; îl cunoşteau şi cazacii şi mai ales tătarii: aceştia din urmă pentru multe răutăţi şi pagube pe care le suferiseră de la el. Nici moldovenii nu puteau spune că-l cunosc din faima binefacerilor. Chiar şi pentru cei de-un neam cu dânsul, slujba lui fusese de multe ori crudă. Era Ilie Turculeţ, – căpitan de steag de strânsură, slujind în amestecurile şi războaiele necurmate ale acelor timpuri. Drumurile din Ţara-de-Sus erau în bătaia podgheazurilor de mazuri, cazaci şi poleci; cetăţuia Neamţu şi cetatea Sucevei erau ţinute de companii regulate şi tari de nemţi, pe când Cameniţa poloneză căzuse sub domnia Sultanului. Puterea lui Georgie Duca-Vodă, Domn şi stăpân peste Moldova, se retrăsese deocamdată de deasupra acestui drum din valea Siretului.

Mai erau două ceasuri până la asfinţitul soarelui şi drumul cătră Roman fugea şi cotea gol, sub zboruri piezişe de cioare şi grauri. Domnul abate de Marenne, întorcând faţă spre slujitorii lui, întrebă ceva într-o limbă leşască încâlcită. Cei doi fraţi mănăstireşti bătură cu călcâiele în coastele căluţilor, apropiindu-se.

— Ce doreşte sfinţia ta? întrebă unul din ei, uscat şi subţire.

Celălalt, bălan şi bucălat, părea că dormitează. Ridică fruntea şi întinse şi el urechea.

— Rugaţi pe căpitan să-mi spuie dacă mai avem mult până la Săbăoani, zise abatele.

Căpitanul Ilie Turculeţ călărea înainte. Avea ureche ageră. Se opri.

— Mai avem un ceas de drum, vorbi el întorcând obrazu-i smead, cu ochi împungători şi sprâncenaţi. Ajungem la vreme în astă sară.

— Atunci e bine, încuviinţă franţuzul.

— E bine din două pricini, părinte, adăogi Turculeţ, luând rând alături de abate, cu calu-i roib bine încăpăstrit şi bine înşeuat.

— A! din două pricini? Să vedem.

— Da. Întâi, că vremea are de gând să se schimbe; şi putem să ne punem la adăpost în casa părintelui Ambrozie Ungurul, în Săbăoani. Al doilea, că avem să ne întâlnim, înainte de a ajunge în sat, la Fântâna Lepşei, cu prietinul despre care s-a vorbit cuvioşiei tale şi după care am trimes încă de alaltăieri pe cei doi călăreţi ai mei…

— Ne întâlnim aici, la fântâna aceea, cu domnul Alexandru Ruset?

— Întocmai precum spun.

— Vestea e bună, ca şi cea a popasului, a mesei şi a odihnei. Mă bucur că mă întâmpin cu acest prietin pe care încă nu-l cunosc şi pe care-l preţuiesc din ceea ce mi s-a spus de el. Aş vrea să ştiu însă, domnule, ce astrolog ai consultat la Liov, de ştii că are să se tulbure vremea în ziua de luni 27 septemvrie, la apusul soarelui.

— Cuvioase părinte, n-am cerut sfat nici unui cetitor în stele; văd însă graurii în cârduri cu cioarele şi cu stăncile, şi cunosc mai ales după glasul acelor cioare şi acelor stănci că vremea se strică. Pe lângă asta ştiu că-n sara asta se pişcă lumina lunii. Şi am mai băgat de samă că vântul, care azi-dimineaţă ne aburea în faţă, a stat de la amiază; ş-acum alt vânt, cu alt cântec şi alt ascuţiş, a prins a sufla din spatele nostru, de cătră miezul nopţii…

Abatele de Marenne privi zâmbind cu admiraţie pe căpitanul Ilie.

— Observaţiile acestea, zise el, trebuie să le comunic unora dintre prietinii mei de la Academie. Cu cât merg mai spre răsărit, cu atât oamenii sunt mai aproape de natură şi de Dumnezeu.

— Aşa va fi fiind cum spune cuvioşia voastră, îngăimă Turculeţ, fără să priceapă comentarul abatelui; da' de plouat trebuie să ploaie, ori vine o furtună. Asta poate s-o înţeleagă orişicine. Şi dacă întrebi cuvioşia ta pe Istratie şi pe Afanasie, au să-ţi spuie şi ei că aşa este precum arăt eu.

— Nu mă îndoiesc, zâmbi de Marenne. Să întrebăm dacă doreşti; eu aş fi totuşi de părere să ne lipsim de discursurile unor oameni pe care i-am luat pentru altceva. Sunt în stare să găsească un izvor şi să adape caii, să-mi aducă un fagure de miere ş-o bucată de pită, să parlamenteze pentru găzduirea într-un bordei de troglodiţi, – bănuiesc însă că astrologi nu sunt ca domnia ta.

Se întoarse spre Istratie, cel uscat şi subţire:

— Frate Istratie, ce zici, are să se schimbe ori nu vremea?

Istratie slobozi un glas de bas profund, în desăvârşită nepotrivire cu fiinţa lui firavă.

— Cum, a vra Dumnezeu, se umili el închinându-se până pe coama calului; cum a vra Dumnezeu şi cum spune domnia sa domnul căpitan Ilie.

— Dar părerea ta, Afanasie, care este?

— Bine este, îngână subţire celălalt frate, şi se închină şi el cu evlavie; bine este cum spune dumnealui căpitanul Ilie, şi cum are să se milostivească Domnul Dumnezeu.

Valeţii franţuji ascultau nepăsători şi respectuoşi, neînţelegând absolut nimic. Abatele de Marenne se veseli la răspunsurile ucrainţilor, aruncând o privire de înţelegere spre Turculeţ. Apoi oftă, privind visător în lungul drumului şi aşteptând popasul şi odihna.

Peisagiul se desfăşura pustiu. În ponoare depărtate abatele bănuia aşezări omeneşti, sub pâcle de fum.

— Crezi că ne întâlnim cu prietinul nostru? întrebă el după un răstimp, cu oarecare grijă.

— Îl aud venind, răspunse căpitanul Turculeţ.

Abatele întoarse urechea, săltând din umeri. N-auzea nimic. Apoi tresări, înălţând nasul. De pe-o vale, la o cotitură de colnic, veniră până la el tropote grăbite de cai.