II.

Apare beizade Alecu Ruset şi ceteşte o scrisoare de la un prietin.

În lumina oblică a soarelui de toamnă scăpărară arme. Apăru un pâlc de opt ori zece călăreţi, în fruntea cărora se vădea un boier tânăr moldovan pe-un arăbesc roib. Purta cizme roşii, contăş, cu guler şi mânicuţi de jderi, şi gugiuman de aceeaşi pelcică. Călărea în şa naltă, cu scări scurte, după moda necredincioşilor ismailiteni, ceea ce nu plăcu deocamdată domnului abate de Marenne. Straiul nu-i era strălucit, aşa precum ar fi fost de aşteptat de la un fecior de Domn desmierdat şi fără frică, cum îi mersese numele lui beizade Alecu. Purta puţine arme ca şi căpitanul Turculeţ: junghi la cingătoare în dreapta, sabie în stânga şi pistoale la coburi. De şi avea nume de bun oştean, se înfăţişa palid şi subţiratic; ochii priveau fără nici o străşnicie şi avea pe obraz un zâmbet nesilit.

După el veneau cei doi călăreţi oşteni ai lui Turculeţ; şi-n urmă oameni de ţară cu contăşuri proaste de suman şi căciuli de oaie, în spate însă cu săneţe lungi, lucru pe care abatele de Marenne ştiu să-l preţuiască precum se cuvine.

— E el, zise căpitanul Turculeţ cu mulţămire. Ne întâmpină mai curând decât credeam. Şi vine grăbit: se va fi întâmplat ceva. Prea cuvioase părinte, nu descălica.

De Marenne voise să descalece şi se opri.

Beizade Alecu îşi struni fugarul, apoi se plecă pe coama lui, scoţându-şi de pe plete gugiumanul şi închinându-se cătră străin. Îl salută într-o destul de bună limbă franţuzească, ceea ce făcu o plăcere nespusă abatelui.

— Am cinstea să văd în faţa mea pe domnul abate Paul de Marenne?

— Da, domnule. Cinstea-i de partea mea, căci mi se dă prilejul nenădăjduit să fiu oaspetele şi protejatul unui prinţ.

— Dă-mi voie, domnule abate, să te socotesc prietin şi să-ţi spun de la început că, în ţara asta şi-n împrejurările în care ne aflăm, protecţia mea nu înseamnă mare lucru. Calitatea de francez, strălucirea şi puterea regelui domniei tale sunt un scut mult mai bun.

— Asta se poate, domnule, atât cât nu sunt între duşmani. Şi mi se pare că n-am trecut de locurile primejdioase, Beizade Alecu Ruset avu un râs scurt, care nu era tot aşa de plăcut ca zâmbetul.

— E adevărat, domnule abate. Zona e încă primejdioasă. De aceea m-ai văzut grăbindu-mă; şi Turculeţ poate a înţeles de ce nu v-am aşteptat lângă Fântâna Lepşei şi am venit cât am putut mai iute cătră dumneavoastră.

— S-a întâmplat ceva?

— Mare lucru nu; însă ceva s-a întâmplat; ş-am să fac judecător nu atât pe Turculeţ, cât pe domnul abate.

— Ce este, domnule? Mă vezi neliniştit, cum eram înainte de a trece graniţa Poloniei.

— Nu-i decât atât, că la Săbăoani în sat, venind slujitorii Domniei pentru strângerea dărilor, au fost împresuraţi şi loviţi de ostaşi nemţi. Cei care au scăpat au strigat ş-au chemat de la ţinutul Cârligăturii şi de la scaunul Domniei ajutor. Venind steagul de răzăşi, care e de rând la slujba domnească, a pus stăpânire pe sat. Dar şi nemţilor le-a căzut ajutor de la margine; ş-a fost acolo învăluire şi bătaie. Aşa că ungurii din sat au pus mâna pe ce-au avut şi unii stau să-şi apere ce-i al lor, iar alţii, lepădând tot, vor să fugă ca să-şi scape vieţile… Asta-i.

— Cum? au pătruns nemţii până la Săbăoani? întrebă surprins de Marenne.

— Au pătruns, şi mă mir. Slujba lor, la Ieşi, este să ţie trecătorile muntelui şi cetăţile de la poale. Au ieşit în valea Siretului fără poruncă şi cu primejdie – căci, oricât vor fi fiind de viteji, sunt putini, şi steagurile Domniei îi pot împresura şi apuca de grumaz.

— Au atacat Săbăoanii?

— Da.

— Atunci nu putem trece.

— Ba da; căci căpitanul Ilie Turculeţ e-n slujba craiului leşesc, ca şi nemţii. Iar din partea steagului Domniei n-ai a te îngriji, căci măria sa Duca-Vodă ştie că vii şi te-aşteaptă, dând porunci la toate dregătoriile până la Iaşi să fii bine primit şi petrecut.

— Totuşi, nu putem trece, urmă, neliniştit, abatele de Marenne.

Beizade Alecu avu iar râsul lui:

— Deci am avut dreptate să mă grăbesc, domnule abate; şi asta să-ţi fie cea mai mare dovadă a prietiniei mele.

— Nu înţeleg, prinţule.

— Zonele nemţeşti sunt pretutindeni primejdioase, chiar în afară de hotarele măriei sale împăratului Leopold. Aşa încât aflând şi nemţii craiului leşesc de la nemţii împărăteşti că la păgâni umblă misionari franţuji, vor fi cugetat că nu-i bine asta şi păgânii să fie lăsaţi mai bine cu legea şi blăstămul lor.

— Se poate.

— O, eu sunt sigur de asta; mai ales că măria sa împăratul Leopold presupune, fără nici o dreptate, că domnia ta duci la Ţarigrad un mesagiu al slăvitului crai Ludovic al paisprezecelea, un mesagiu ca multe altele, îndemnând pe turci să nu mai aşeze niciodată pace cu nemţii şi să ţie întru una războiul. Asta-i veche şi bună politică franţuzească, rămasă de la un mare om şi înţelept cancelar care se chema Richelieu, – ş-atunci nemţii, când aud de curier de la Paris, văd roş.

— Prinţule şi prietine, vorbi grav abatele de Marenne, te rog să nu crezi nimic din toate aceste vorbe şi fantasmagorii pe care le întreţine, din motive uşor de înţeles, poliţia împăratului Leopold. N-am nici o scrisoare şi nici un mesagiu şi nu sunt decât un misionar în răsăritul cel întunecat de nourii unor credinţi minciunoase. Asta ţi-o poate dovedi, domniei tale ş-o scrisoare pe care o am de la pan Vladislav, castelan de Katowice, prietinul nostru comun.

— Cum, domnule abate? ai o scrisoare de la pan Vladislav, şi nu-mi spui mai curând? Pan Vladislav e un bun prietin al meu, cu care am petrecut ani frumoşi la Cracovia, pe când eram acolo amândoi la învăţătură. Te rog, fă să mă bucur cu o clipă mai curând.

— Iată scrisoarea şi te bucură, domnule, zise zâmbind abatele de Marenne. Şi de vreme ce eşti de părere că, în orice caz, nu-i bine să trecem printr-o localitate unde s-a iscat tulburare şi unde nu putem avea popas de noapte, mă las în sama domniei tale. Fă cum crezi că-i mai bine, şi porunceşte.

— Da, răspunse cu grabă beizade Alecu, pe când desfăcea epistola castelanului leşesc, rupându-i peceţile. Domnule abate, cred de mai nainte tot ce-mi poate spune prietinul meu Vladislav în ceea ce priveşte misiunea domniei tale. Nu cred nimic din ce-am spus eu însumi. De căpitanul Turculeţ, aici de faţă, n-ai a te îngriji, deoarece el limba în care vorbim n-o înţelege. Poţi fi liniştit şi dinspre partea asta. Ca să fii şi mai liniştit, lăsăm Săbăoanii, unde n-avem nici o plăcere să stăm de vorbă cu nemţii Crăiei, şi abatem în stânga. Cunosc eu drumuri bune. Mergând pe ele potrivit, ajungem în locuri sigure şi mă voi simţi fericit să te găzduiesc la o mică şi săracă a mea proprietate cu vie, lângă târgul Hârlău, aproape de Cotnari.

— A, aproape de Cotnari…

— Da, aproape de Cotnari, râse beizade Alecu, aproape de acel loc încântat unde a lăsat Dumnezeu să crească la soare podgorii bune, din vinul cărora a gustat şi pan Vladislav. El îţi va fi vorbit de Cotnari şi-ţi va fi lăudat vinul lui.

— Pare că da, prinţule, mărturisi de Marenne, cu zâmbetu-i fin. De şi-mi plac lucrurile bune – pe care Dumnezeu desigur nu le-a făcut nici pentru proşti, nici pentru nevrednici – totuşi am dreptul să pomenesc localitatea aceea, pentru slujitorii credinţii mele, care se găsesc acolo. La Cotnari se află, după cât ştiu, un abate cu mitră, slujind într-o sfântă catedrală care ţine de Roma.

— Da, se află, domnule de Marenne, dar Dumnezeu se vădeşte acolo mai mult în podgorii decât în biserici.

Beizade Alecu se întoarse spre Turculeţ, şi de Marenne îl privi cu plăcere oftând uşor.

— Prietine Ilie, zise Alecu Ruset lui Turculeţ, vorbindu-i moldoveneşte; după cât am înţeles din răvaşul dumnitale, l-ai primit în samă la Liov pe părintele franţuz de faţă şi, fiind încredinţat cinstei dumnitale, răspunzi de el cu capul.

— Nu cumva nu putem trece la Săbăoani? întrebă oşteanul, înălţând nasu-i ascuţit şi adulmecând oarecum cu el în depărtare.

— Noi putem trece, căci la Săbăoani au lovit nemţi. Dar nu poate trece părintele franţuz. Căci pe lumea asta totdeauna Franţuzul şi Neamţul au trăit ca mâţa cu cânele. Va fi venit nemţilor noştri vreo ştire şi vreo bănuială de la nemţii cei din lăuntru şi-i bine să fim cu grijă cât purtăm cu noi lucru scump. Domniei tale ţi-a fost încredinţat acest franţuz de un hatman al Coroanei la Liov. Mie mi-l încredinţează cel mai bun prietin al meu din ţara Lehiei. Dumneata şi eu fiind, iarăşi, buni prietini, – uşor ne putem înţelege să abatem la stânga şi să luăm alt drum cătră Iaşi. Iar popasul care va fi să-l facem e locul meu, unde am vremelnică şi proastă aşezare în această ţară a Moldovei, – însă vin bun.

— Măria ta, răspunse Turculeţ, eu fac cum porunceşti, căci înţeleg că aşa-i bine şi ai dreptate. Asta în privinţa acestui popă. Iar în privinţa popasului de la Hârlău, ştii că am avut totdeauna bucurie de câte ori l-am văzut de departe. Şi mai tare m-am bucurat când l-am văzut de aproape, căci, ca drept moldovan, dau mare cinste şi laudă vinului de la Cotnari.

— Atuncea-i bine, prietine Turculeţ. Întoarcem în loc fără întârziere ş-o luăm de-a dreptul prin valea aceasta, până ce pălim la Heleşteieni. De-acolo aveam drum curat la Costeşti şi la Hârlău.

Pâlcul lui de oameni se amestecă cu cel al domnului de Marenne. Lăsând pe Turculeţ în stânga abatelui, beizade îşi luă loc în dreapta. Franţuzul se împotrivi, din politeţă, pentru atâta cinste cu care-l covârşea un fecior de domn. Însă beizade Alecu îl rugă să primească din prietine această rânduială. De altminteri protocolul nu putea să dureze mult. După câteva sute de paşi, locurile se găsiră aşa de strâmte, de rupte şi prăpăstioase, încât fură siliţi să se înşire ca cocorii. Beizade Alecu rămase în frunte şi Turculeţ trecu la coadă. Părintele de Marenne urma îndată după prinţ.

Încă era lumină şi boierul moldovan putu în sfârşit, să cetească scrisoarea pe care de un pătrar de oră o ţinea desfăcută în mâna stângă.

Iată ce-i scria Vladislav, castelanul de Katowice: „Prea iubitului meu Alexandru Ruset, la Hârlău, în Moldova.

Eu Vladimir Kaminski, castelan de Katowice, îi trimet frăţeşti salutări.

Întâmplându-se să am mare plăcere a trecerii prin munţii noştri a domniei sale domnului abate Paul de Marenne, nobil francez şi persoană de credinţă a unor oameni foarte sus puşi în această lume, am stat cu domnia sa la vorbă şi la petrecere şi foarte mi-a priit. Îţi fac cunoscut că domnul abate de Marenne este un om prea cultivat şi mai ales filosofii cei vechi elini şi latini îi cunoaşte pe cele zece degete ale mânilor sale, la care putem adăoga şi degetele mânilor noastre. Foarte în onoare sunt la domnia sa lucrurile cărturăreşti, dar deopotrivă preţuieşte şi o masă îmbielşugată cu vin bun. Petrecând aicea la noi, mâncările i-au plăcut, şi aş putea spune că şi-a sărutat unele degete pe care a numărat filosofii; însă în ceea ce priveşte vinul n-am putut să fim noi, năcăjiţii în stânci de piatră, la înălţime. Noi i-am dat ce ni s-a părut că avem mai bun – nimerindu-se însă să aibă rămase în buclucurile sale numai două sticle de Burgund roş, domnul abate ne-a biruit, dovedindu-ne că noi ne îndeletnicim cu oţeturi pe care le-am botezat vinuri. Aşa ruşinându-ne şi neputându-i sta înainte cu nimic, ni s-a mai îndulcit scârba, aflând că domnia sa trece la Turc prin ţara Moldovei. La care Turc nu se duce pentru trebi politice şi diplomatice, ci numai din dragoste creştinească şi curiozitate ştiinţifică. Aflând că va trece prin Moldova, mi-am adus aminte de petrecerile noastre cu anume vin, pe care-l aduceai cu mare grijă în butelci pecetluite de la viile domniei tale părinteşti de la Cotnari, pe când eram amândoi la învăţătură; şi de care vin am gustat şi când am fost în petrecere şi desfătare, la Domnia slăvitului tău părinte Antonie-Vodă. Atâta am gustat două zile şi două nopţi, având şi lăutari lângă noi şi chipuri de muieri cu slăvită frumuseţă, încât acele ceasuri nu le voi uita până ce Dumnezeu va hotărî sfârşitul zilelor mele.

Despărţindu-ne deci de domnia sa domnul abate Paul de Marenne, pe de o parte am închis un ochi cu lacrimi, blăstămând ticăloasele noastre afaceri şi slujbe care ne împiedică să-i ţinem tovărăşie până la domnia ta, iar pe de alta am deschis celălalt ochi cu zâmbet, gândindu-ne că îl putem trimete pe acest oaspete ca să-i dai să guste din acel vin; să vadă că nu-i pe lume numai Burgundul său roş şi că avem şi noi măcar prietini, în ţările cu soare, care pot să-i steie înainte cu ceva tot aşa de bun. Adăogând lăutari, pot spune că-i ceva şi mai bun.

Am aflat de războaiele şi timpurile neaşezate care sunt la Moldova şi să nu crezi domnia ta că noi huzurim. Ci şi noi trăim întru griji şi năcazuri.

E adevărat însă că înspre acel hotar al necredincioşilor acuma s-au stricat de tot treburile. Ş-am auzit că nu sunt numai năvăliri, şi tăieri, şi robiri, ci şi ciumă şi foamete, lucru care mult mă întristează, rugând pe Dumnezeu drept şi bun să aibă întru mila sa ţările şi seminţiile creştineşti.

Iar pe domnul abate de Marenne ţi-l dau în grijă şi-n samă ca pe-un prietin.

Fiind şi eu al domniei tale, cel mai bun şi care te doreşte mai mult, frate.”