XXXIII.

Cel din urmă, în care domniţa Catrina mai vede o dată pe beizade Alecu.

Înspre sfânta duminică, înainte de a se lumina bine de ziuă, deodată s-a iscat zvon în târg de cătră feredeul turcesc, ca şi cum s-ar fi aprins un pojar. Acolo, la casa dumnealui boierului Ilie Ţifescu, avea gazdă Ştefan beizade, mirele.

Zvonul se iuţi şi se aprinse; era însă aşa de deşănţat, încât nici un cap cuminte nu voia să-i deie crezare. Numai prostimea, care-i gata la toate cu gura căscată, striga şi credea.

Ilie Ţifescu singur dăduse năvală, pe jumătate dezbrăcat, la Curtea Domnească, trecuse printre străji şi ceruse cu răcnete intrarea la măria sa Vodă.

Sărind din pat, Domnul se mira nespus, adunând pe el straiele cu grabă şi gâfâind.

— Ce este? s-a aprins târgul, Ţifescule? De ce eşti într-o stare aşa de zbârlită şi te uiţi aşa de holbat la mine?

— Bine ar fi fost să se aprindă târgul, măria ta. Ar fi fost luminăţie. Aşa, e o poznă pe care numai un nebun o poate pune la cale. Am stat mult în cumpănă: să vin ori să nu vin; ş-acu, după ce-am venit, nu ştiu ce să fac; să spun, ori să nu spun.

— Ce este, pentru Dumnezeu? Ai venit – de-acuma nu mai poţi tăcea. Despre cine-i vorba?

— Despre Ştefan beizade, măria ta.

— Cum ai zis? E vorba de mire? Ce i s-a întâmplat? S-a îmbolnăvit tocmai azi? ori i-a venit o fierbinţeală de fugă, precum i-a mai venit şi altădată?

— Nu, măria ta. Mirele s-a arătat cuminte şi bucuros. Am stat până cătră miezul-nopţii cu el, la taifas, cinstind vin. Dar n-am băut mult; numai două-trei pahare…

— Lasă asta, Ţifescule.

— Las, măria ta. Cum spun, după asta s-a dus în iatacul lui la culcare. I-am dat ş-o ţigancă mai vârstnică, să-l scarpine la tălpi. Are năravul acesta, că nu poate adormi fără să-l scarpine cineva la tălpi. A aţipit în scurt ş-a dormit până acuma un ceas când l-au deşteptat nişte slujitori. Scoală, zice, că este poruncă de la măria sa Vodă.

— Eu? pufni Duca, din ce în ce mai nedumerit; n-am trimes după nimeni.

— Ştiu, măria ta; am înţeles eu asta numaidecât. Să se scoale! îi strigă acei slujitori, să se îmbrace şi să vie singur. Beizade Ştefan se scoală şi trage repede straiele pe dânsul. Eu stau întâi şi mă gândesc: ce să fie? Şi mai auzind o dată glasul şi necunoscându-l nici într-un chip, mă scol din aşternut în starea în care mă vezi ş-acuma, măria ta. Deschid uşa, să întreb: cum, ce-i? Atuncea m-a poprit un oştean, punându-mi mâna în piept. Era unul înalt şi pletos; se uita urât. Când văd că-mi pune mâna în piept, mă supăr de asemenea obrăznicie; mă răstesc la el şi-i strig să piară din faţa mea. Eu sunt Ilie Ţifescu! zic. Dar el a rânjit şi iar mi-a pus mâna în piept. În vremea asta, aud pe mire grăind la scara cerdacului. Tot întreba ceva; tot îi răspundeau unii şi alţii; el părea că se împotriveşte. Ş-odată, îl aud răcnind cu spaimă:

Boierilor! fraţilor! slugile mele! nu mă lăsaţi!” Duca-Vodă, la acest punct al povestirii Ţifescului, îşi cuprinse capul cu palmele, răcnind şi el:

— Cum se poate asta? Ce însemnează asta? Ce s-a întâmplat?

— Stăi, măria ta, că-ţi spun: am aflat îndată ce-i. Cum aud chemarea, pălesc cu dosul palmei pe slujitorul acela care-mi sta în cale şi trec. Începea să slăbească întunericul şi se zărea ca prin sită. Atunci, cum am văzut pe Alecu Ruset în capul scării, am înţeles.

— Ce? Nebunul şi blăstămatul acela? răcni iar Duca. De ce? de unde? Poate-ai băut prea mult, Ţifescule: ori visezi.

— Nu, măria ta; nu, măria ta. Precum spun, era el, împreună cu Turculeţ şi cu alţi blăstămaţi, pesemne nişte joimiri de la Ieşi, în straie schimbate moldoveneşti.

— Cum îndrăzneşte! cum îndrăzneşte! strigă crâşnind Duca şi trăgând smuncit alte straie pe mânici – şi repezindu-şi picioarele în încălţări. De ce nu mi-ai spus dintr-odată asta? Şi ce-ai înţeles dacă l-ai văzut? L-au luat pe beizade Ştefan?

— L-au luat, măria ta.

— Aşa este! Şi tocmai într-o zi ca asta! S-a mai pomenit asemenea nelegiuire! Dar mai ales s-a mai pomenit o ruşine ca asta, să lipsească mirele de la biserică în ziua nunţii! Nu se poate să-l fi luat. Nu s-a zbătut? Nu i-a pălit cu sabia, cu pumnul? Nu i-a muşcat cu dinţii?

— N-avea ce le face, măria ta. L-au luat; dar îl întoarcem noi, măria ta, n-ai grijă.

— Cum să-i întorci, dacă zici că l-au luat şi l-au dus? Domnia ta eşti aici şi-mi spui: şi ei se duc cu el. Eu mă zbat şi-mi smulg părul şi slujitorii mei dorm cu toţii. Cum să-l întoarcă şi cine să-l întoarcă? Ah! aceasta a fost soarta mea pe lume, să nu am în jurul meu decât gură lacomă, iar mie acuma îmi trebuiesc braţe de prietini.

— Măria ta, milostiveşte-te şi-mi îngăduie.

— Ce să-ţi îngădui? se holbă Vodă la boier. Oare nu-i înţelegi domnia ta planul acestui blăstămat Alecu Ruset? De mult coace el fapta aceasta; de mult o vede cu ochii lui de şopârlă! Face asta, să creadă împărăţia că eu pun la cale depărtarea mirelui. Noi nu l-am dorit; împărăţia ne-a silit să-l primim. Ş-acuma făptuieşte Duca asemenea viclenie. Înţelegi?

— Înţeleg, măria ta.

— Văd că înţelegi domnia ta asta; dar eu nu înţeleg cealaltă. Cum s-a putut lăsa astfel ca un nemernic beizade Ştefan, să-l ridice pe sus ca pe-un sac de făină? Dar domnia ta cum ai putut răbda să ţi se petreacă subt ochi asemenea ticăloşie? N-ai avut slujitori la care să strigi? N-a sărit lumea de pe uliţă?

— Măria ta, rog cu umilinţă a-mi îngădui să isprăvesc cele începute. Nu ne certa şi nu ne osândi, măria ta; căci nici beizade Ştefan nu s-a lăsat să-l ridice ca pe-un sac; nici eu n-am stat cu mânile în sân.

— Atunci vorbeşte; spune ce s-a făcut; nu mă lăsa astfel, Ţifescule! strigă Domnul bătând cu piciorul în duşamea şi cutremurând-o.

— Spun, măria ta; de asta am venit; milostiveşte-te şi mă lasă să isprăvesc. Când am văzut una ca asta ş-am înţeles ce este, am răcnit la slugile mele. Ca un leu am răcnit, cu mult mai tare decât răcneşti măria ta acum. Numai ce-au ieşit care dincotro de la grajduri şi oclăi; unii cu săbii, alţii cu beţe, alţii cu nimica – numai cu virtutea. Iar beizade Ştefan a pălit cu palmele în hoţii care-l îmbrăţişaseră, îi pălea şi-i suduia. Dar ei tăceau şi-l duceau. M-am repezit şi eu între dânşii. Atuncea am văzut pe Ruset la doi paşi numai, aşa cum te văd pe măria ta. Rânjea la mine, a ridicat braţul şi mi-a pus sabia în gât. A trebuit să dau îndărăt.

— Nu l-ai întrebat cum îndrăzneşte?

— Am întrebat, măria ta… Cum îndrăzneşti? zic. El răspunde: îndrăznesc bine. M-am îmbrăcat frumos şi m-am bărbierit pe ziua de azi şi am poftit şi eu la nuntă! S-a întors cătră Turculeţ, râzând. Amândoi s-au aruncat pe cai; l-au suit de aripi şi pe Ştefan beizade între ei pe alt cal, şi au dat năvală pe poartă. Atuncea au pălit în ei slujitorii mei ş-ai lui beizade Ştefan cu ce-au putut. S-a sculat şi uliţa, răcnind foc. Ei îşi deschideau cale, slobozind pistoale în vânt. Pe loc am ţipat la Ghiţă Stavnicu şi frate-său, oamenii mei de credinţă, pe care-i ştiu sprinteni şi i-am repezit pe unul la domnia sa Buhuş hatman şi pe celălalt la Cantemir serdar. Acesta mai ales ştie treaba leşilor şi are slujitori descălicaţi în ogradă la dânsul.

— Ai făcut asta, Ţifescule?

— Am făcut, măria ta, se mândri boierul, în straiele-i de noapte. De ce să nu fac, măria ta? Acest cap a învăţat să judece, chiar în cea mai mare primejdie.

Domnul nu-şi putea veni în fire, scoţând întruna strigăte de mirare şi de mânie. Târî după el afară pe boier şi-l scutura de braţ, răcnind în acelaşi timp cu glas răguşit, din foişor, cătră ograda înţesată şi frământată de lume şi de oşteni.

— Să se tragă clopotele de primejdie! să se scoale toată slujitorimea asupra hoţilor!

Buhuş venea spre foişor. Când auzi asemenea răcnet, întinse braţele, zbătându-se spre Domnul său în semn de potolire:

— Ce este, măria ta? Linişteşte-te! Vrei s-aduni aici prostimea? Ce-ai făcut, Ţifescule? Ai venit la măria sa Vodă în asemenea stare?

— Ai auzit? ai aflat, vel-hamane?

— Am auzit, măria ta; am aflat; ştiu tot, domoleşte-te. De mai bine de un ceas am dat porunci. Cinstitul acesta boier încă nu era hotărât să năvălească dezbrăcat asupra Curţii, să te tulbure pe măria ta, şi eu şi repezisem un pâlc de călăreţi cu Ciudin. Constantin serdar şi Dediu, care s-au nimerit sub mâna mea tot atunci, au fost şi ei pe cai în clipă. Şi dacă mai ales aceştia doi au pus picioru-n scară şi ţin în mâna lor sabie, nu este om pe lume pe care să nu-l ajungă şi care să le steie împotrivă.

Domnul pufnea încă precum îi era obiceiul şi-şi holba ochii în juru-i. Înţelegea însă, văzând figura liniştită a lui Buhuş, că primejdia începe să fie cu mult mai mare pentru aceşti dezmetici care au cutezat peste ce se cuvine, decât pentru strălucita nuntă domnească. Izbuti să se domolească deplin. îi era acum în grijă să nu se înteţească şi să crească în mulţime roiul zănatic al minciunilor.

— Bine este, hatmane, se întoarse el cătră Buhuş, să nu se simtă nimic, şi beizade Ştefan să fie întors la locul său ca de la o plimbare.

— Aşa este cuminte şi aşa se va face, măria ta! încuviinţă Buhuş.

În acest răstimp, se făcuse ziuă deplin. Se arăta cunună trandafirie de soare în răsărit; şi la mănăstirile de pe dealuri, la Galata şi la Cetăţuie, sunau cele dintâi clopote.

Buhuş coborî din foişor treptele şi slugile lui îl ajutară să încalece calul pe care i-l aduseseră.

— Încotro îi alunga? întrebă din urmă Vodă.

— Înspre viile de la Copou. Rog pe măria ta să n-aibă nici o grijă. Sunt poteci de-a dreptul; unii au să le iasă înainte şi-n coastă. Alţii îi alungă din urmă. Ori încotro ar face, cad ca într-un voloc.

Domnul avu un râs silnic. După spaimă, simţi înfiorarea bucuriei. În acelaşi timp îşi privi scârbit straiele amestecate, aruncate şi trase în neorânduială pe el. Dădu îndărăt, spre cămara lui, rânjindu-şi din nou mânia pe care o avea în gâtlej ca pe o ragilă. Buzduganul cel mic, cu care bătuse în ajun pe vornicii de târg, fu cel dintâi lucru pe care-l căută şi-l puse la îndămână, pe masă.

Nu trecu vreme mai mult decât un ceas de la plecarea vel-hatmanului Sandu Buhuş, când Domnul simţi în curte freamăt nou. Îndată ieşi iarăşi în foişor.

O samă de călăreţi intraseră asudaţi şi colbăiţi ca după o trudă năprasnică şi treceau spre odăi. Oamenii îi întrebau ce-a fost şi ei nu răspundeau; Vodă avu iarăşi un val de nelinişte. Dar Buhuş sosi îndată după ei, abătu spre Vodă. opri scurt şi descăleca.

Duca n-avu nevoie să-l mai întrebe. Îi cunoscu vestea după faţă. Îi ceru lămurirea cea bună numai c-o mişcare în sus a sprâncenelor şi c-o uşoară clătire din cap.

— S-a isprăvit, măria ta, răspunse cu linişte vel-hatman. Să dai măria ta, poruncă să cureţe slujitorii ograda, mânând lumea devale, cătră odăile siimenilor. Să le deie acolo pită şi rachiu. Ca să poată drăganii care vin în urmă intra fără împiedicare. Să nu mai ştie prostimea toate.

— Să le deie rachiu şi pită, încuviinţă Domnul. Să-i mâie încolo, la vale. Vra să zică, iubite al meu vel-hatmane, au prins pe tâlhari.

— Asta era mai greu, măria ta, căci n-au stătut. Au avut cai bine hodiniţi. Şi s-au ţinut tari. Mai ales acel Turculeţ, care ş-acuma s-a dovedit viteaz. Au lepădat pe beizade şi s-au dus. Dar unul tot a rămas.

— Cine? tresări Duca.

Pe loc înţelese că izbânda lui în sfârşit se împlinea şi, făcând o cruce mică în mijlocul pieptului, mulţămi sfântului Neculai episcopul Miralichiilor şi lui Georgie biruitorul balaurului şi Maicii lui Dumnezeu cea fără de prihană. După ce se închină spre răsărit, se întoarse:

— L-au prins pe Ruset?

— L-au prins, măria ta.

— Şi l-au pus acolo, pe loc sub sabie?

— Asta nu, măria-ta. N-aş fi cutezat nici eu să fac asta, ştiindu-l ocrotit din anume parte.

Duca rânji şi pufni cu dispreţ prin buzele-i groase.

— A fost ceva de mirare, urmă Buhuş, fără a părea că bagă în samă mişcările frământate de nerăbdare ale Domnului său. Se pare că Alecu beizade s-a tulburat şi s-a rătăcit cu desăvârşire. Când a văzut că-l ajung din urmă oştenii măriei tale, a prins a bate cu latul sabiei într-ai lui, ca să-i oprească: să facă faţă. Aceia însă nu erau nebuni ca el. Nu se socoteau destui; se socoteau şi înşelaţi pesemne că au fost vârâţi într-un târg plin nu ca un stup, ci ca un viespar. Iar dintr-o lature, din altă parte, se arătau şi Cantemir şi Dediu cu oamenii lor. Văzând mare primejdie şi pieirea capului, s-au smuls de lângă dânsul, au descălicat pe beizade Ştefan, şi, luându-i calul numai cu şaua, s-au năpustit pe-o vale. Atuncea acest nebun a rămas singur ş-a făcut faţă, ca un lup rău. Striga de departe la el un slujitor al său: măria ta, încalică şi fugi, că te prăpădeşti! El a început să râdă. A tras sabia. O cumpănea în stânga şi-i cerca ascuţişul cu dreapta. Slujitorul lui acela a stupit într-o parte, a bătut în cal cu pana sabiei şi n-a mai aşteptat. S-a tot dus după ceilalţi. Au venit cătră nebun serdarul Constantin şi Dediu. Le-a făcut faţă şi i-a ţinut pe amândoi în loc. Au trebuit să se ferească în mai multe rânduri de sabia lui, ca de nişte clănţănituri de colţi, când ai vârât fiara la strâmtoare. În sfârşit, au sărit şi alţii. A prăvălit pe câţiva sângerându-i. Ceilalţi l-au pus cu greutate la pământ, legându-i mânile şi cetluindu-i gura; căci încleştează cu unghiile şi rupe cu dinţii. Acuma îl aduc. Vin îndată în urma mea.

— Ha-ha! săltă glas măria sa, ca şi cum îl păleau stropituri reci de apă. Îl aduc îndată pe domnia sa beizade Alecu? Foarte se bucură sufletul meu. Iar ceilalţi s-au dus?

— S-au dus. Am poruncit la o samă de drăgani să-i alunge întruna, dar nu socot că avem nevoie de altă izbândă.

— N-am nevoie de altceva, prietine Alecule. Spune ce-aţi făcut cu mirele şi m-am luminat.

— Mirele, măria ta, s-a întors la gazda lui fără nici o stricăciune. S-a arătat viteaz şi mi-a spus râzând că se duce la feredeu, ca să se cureţe pentru sfânta cununie care-l aşteaptă.

— Foarte bine, că s-a arătat viteaz, ca un ginere de domn. Ha-ha! Şi mi-l aduc aici pe domnia sa beizade Alecu?

— Întocmai, măria ta; ar fi bine să-l primeşti cu linişte, cum se cuvine într-o zi ca asta.

— Se-nţelege, cinstite vel-hatmane; nici nu se poate altfel. Am uitat toate câte am suferit de la el. Am lepădat din mine tot veninul pe care mi l-a dat să-l beau.

Duca ridică ochii crunţi. Pâlcul al doilea de slujitori, cu Constantin serdarul Cantemir, intrase buluc în grabă pe sub bolta porţii celei mari, şi, prăvălind în dreapta şi-n stânga pe cei care mai stăruiau şi mai căscau acolo gura, se opri în vederea lui Vodă. Doi călăreţi coborâră din şa o fiinţă slabă, palidă, cu mustăţile încurcate de aţe de sânge. Gura îi era astupată; mânile răsucite şi legate la spate.

Era o rămăşiţă dintr-un fudul beizade Alecu de anul trecut. Slujitorii îl puseră pe picioare. El se cumpăni. Îl aburcară de subsuori pe trepte. Duca îl aştepta cu ochii scăpărând, cu gâtul şi cu barba întinse înainte.

— Aduceţi-l aici! porunci Domnul încet, cu linişte. Voi l-aţi cruţat şi bine aţi făcut. Eu însă l-am cumpărat. L-am plătit bani mulţi.

Beizade Alecu îl privi fără ură, c-o oboseală nesfârşită sub pleoapele pe jumătate căzute.

— Aduceţi-l aproape! porunci iar Vodă, cu glas tremurat.

În aceeaşi clipă înălţă de la spate în sus buzduganul şi păli în frunte, între ochi, pe Ruset. Prinsul se cumpăni; ochii i se încruntară şi partea de sus a feţei se coloră uşor trandafiriu sub năvala sângelui. Pleoapele bătură. Apoi rămaseră deschise neclintit. Se abătu într-o parte, după aceea înainte şi căzu cu faţa în jos, lovind cu fruntea lespezile.

Sandu Buhuş îşi suci într-o parte obrazul şi-şi ridică mâna dreaptă la tâmplă, apărându-şi privirea. Apoi se întoarse în grabă; aduse pe mort cu faţa în sus. Scoţându-şi de pe sine, repezit, straiul, îl aruncă deasupra şi închise ochii care-l priveau ţintă.

Atunci, fiind soarele destul de înălţat şi auzindu-se de pretutindeni clopotele sfintelor biserici, chiotele nuntaşilor şi pocnetele pistoalelor, femeile ieşiră din odăile Doamnei, cum le fusese rânduit după izvod. Erau măria sa Anastasia-Doamna, mireasa, druşte şi jupânese multe de boier. Domnia sa cinstitul vel-hatman încă nu acoperise capul, când femeile, copilele şi Doamnele văzură pe mort şi-l cunoscură. Ţipând cu spaimă, îşi zbătură în sus braţele şi fugiră îndărăt, cu foşnet de fuste.

Mai înfricoşată, căzută într-un colţ de divan, păru mireasa, învăluită în hobotul ei strălucit. Privi înainte-i fără să vadă pe nimeni, apoi îşi încovoie fruntea pe genunchi, lăsându-şi mânile albe să atârne într-o parte, ca şi cum ar fi fost străine de dânsa. Veni cătră ea, cu spaimă, dădaca şi începu să-i sufle deasupra şi să-i descânte, ca să depărteze ceasul rău.

De la măria sa Domnul intră, nu târzie vreme, poruncă să se urmeze fără schimbare rânduielile hotărâte, şi femeile să iasă, căci leşul ticălosului a fost înlăturat.

SFÂRŞIT