XXXII.

Pregătiri de mare nuntă domnească.

Urmarea fu că Ruset părăsi chiar a doua zi Stambulul, pe neaşteptate şi fără ştirea domnului abate de Marenne.

Planul lui, foarte ascuţit şi întru nimic atins de mormăirile lui Bârlădeanu, ţintea nu atât graba cât paza. Ştia că alaiul domnesc, cu rădvanuri şi cară, înainta încet din poştă în poştă pe drumul Odriiului.

— Umblând calare, noi putem oricând să-l întrecem, dădea el, cu întărâtare, lămuriri tovarăşului său; însă nu voi face nebunia să umblu pe acelaşi drum, în bătaia duşmanilor mei. Nu vreau să mă întâlnească slujitorii împărăţiei, nici mai ales să mă găsească oamenii solilor franţuzeşti. Multă pază s-avem dinspre duşmani: iar dinspre prietini şi mai multă. Prin urmare, fac un drum cu ocol chibzuindu-l bine.

— Oricât am ocoli, mârâi Bârlădeanu, ştiu eu că tot în-tr-acelaşi loc ajungem.

— Nu cumva ai voi s-ajungem în altă parte? Aşa că deocamdată ne pierdem urma, tot înspre asfinţit, pe unde am venit. Lăsând asinii, care nu sunt buni la întoarcere, încălicăm cai iuţi. Ajungând în Salonic cu bine, pălim spre miezul nopţii la Belgrad. Şi de-acolo intrăm în ţara ungurească. N-am nici o grijă. Nimenea nu mă opreşte: nimenea nu mă ştie. Chiar dacă mă opreşte cineva, mă lasă cu Dumnezeu, neavând cu mine nimica de împărţit. Mie îmi place foarte mult în ţara ungurească.

— Îmi place şi mie, încuviinţă Bârlădeanu, căci m-apropii de ţara Moldovei şi de casă.

— Nu chiar aşa degrabă cum socoti tu, Vâlcule, căci eu mai am o socoteală. Dacă măria sa Duca-Vodă m-aşteaptă pe drumul Galaţilor cumva, eu am să vin de cătră Suceava.

— Înţeleg.

— Nu înţelegi; căci n-am să vin singur, nici numai cu tine; ci şi cu alţi tovarăşi bine armaţi. Ce nu s-a putut face la mănăstirea Mugliotissei, fac eu la Iaşi.

— Înţeleg şi asta, stăpâne. Turculeţ e oştean îndrăzneţ şi are braţ tare. Oricât i-ar plăcea galbinii cu zimţi, nu ştiu dacă s-a prinde; căci nici la Iaşi nu-i uşor; sunt ş-a-colo săbii vrednice.

Beizade privi cu dispreţ pe soţul său. Apoi rămase întristat în sine, trudit de patima care-l rodea. Umblau pe-un drum plin de pulbere, printre livezi de smochini; şi-n stânga li se deschidea marea, strălucită şi neclintită sub soare, spre aburul misterios al Anatoliei. Cu trăisti trecute pe după umăr şi atârnând în stânga, cu toiege în mâna dreaptă, se încovoiau subt arşiţă, având înaintea lor calea necunoscută a destinului.

În vremea asta Georgie-Vodă Duca umbla, cu alaiul său, pe drumul cel mare al împărăţiei, cătră ţara Moldovei. Se ducea şi spre ţara Moldovei, şi spre Ucraina turcească, al cărei tui îl dobândise în ziua împăcării sale cu Ştefan beizade, faţă fiind Sultan Mehmet. Îmbrăcase caftan nou şi sărutase poala strălucită. Toate-i ieşeau bine; şi nu mai rămânea alta Cuparurui celui bătrân, capuchehaia sa la Stambul, decât să scoată şi domnia ţării munteneşti pentru Duca cel tânăr Constantin.

Greutatea mare rămânea acuma numai dinspre partea paralelor. O asemenea călătorie, şi mai ales petrecere la împărăţie, istoveşte pe un Domn. Acel Stambul blăstămat e ca o gură a Tartorului. Poţi să torni în el comorile lumii, nu se alină în veci. De aceea, în rădvanul său, lângă Catrina, străbătând drumul Adrianopolului, Duca bătrânul sta cufundat într-o tăcere plină de îngrijorare. Se mai adăugau acum la toate şi cheltuielile nunţii. Fiind măria sa acum Voievod şi-n Moldova şi-n Ucraina, se cuvenea să facă ţeremonia aceasta cu mare strălucire, ca un crai, ca să se pomenească şi-n alte ţări şi la alte limbi de mărirea sa şi să rămâie însemnat şi-n letopiseţi.

— Nădăjduiesc de la Domnul Dumnezeu, vorbi el mai mult cătră sine, că secerişurile s-au făcut cu bine în ţară şi holdele dau folos. Fânaţuri au fost bune pentru vite şi oi; şi fiind fânaţurile bune, au avut strânsură şi albinele; căci aceste gâze, pe cât spune norodul, merg una cu oile. Om avea de unde strânge iar în vistierie.

— Socot c-a avut destulă grijă şi mama, pentru asta, răspunse Catrina, şi n-a fost zi să nu deie cu boldul în cinstiţii caimacani, ca să-i facă harnici. Cât despre nuntă, măria ta, poate să fie lăsată şi mai târziu şi mai ieftin, căci e destul o jertfă.

Duca-Vodă privi nemulţămit pe fiică-sa şi găsi în obrazul ei slăbit şi palid ochi încă împungători.

— Domniţă, îi răspunse el cu blândeţă, pe cuvântul şi pe învoirea ta m-am sprijinit eu la împărăţie.

Catrina oftă, îşi întoarse faţa cătră priveliştile astupate de pulberi, ca să nu i-o mai observe părintele său. Atuncea văzu, în laturea drumului, prin mirişti de mult secătuite, pe fratele său Constantin. Călărea mişcându-se mlădios, c-un trup semeţ ş-un obraz plăcut, cu ochii negri ca ai ei. Zâmbi cătră dânsa; însă ea nu-i răspunse şi fugi cu privirile, căci de ceea parte a lui Constantin sta strâmb şi puţintel gheboşat în şa Ştefan beizade. Avea un obraz smolit, bucălat şi bun; însă domniţa se simţi iarăşi arsă înlăuntru de venin. Lângă Constantin-Vodă călărea osânda ei. Misirliu de mare preţ, împodobit cu sârmă de aur, strai bogat, vorbe bune şi supuse, pentru toate Catrina avea o respingere din fundul măruntaielor, ca pentru o mâncare rea. Îi veneau prea ades şi subt ochi, şi-n nări, şi la auz, şi n-avea putinţă să le înlăture căci sta, ticăloasă, mititică, domesticită, subt umbra tatălui şi Domnului său.

În fruntea alaiului umblau slujbaşii împărăteşti cu cele trei tururi; după obrazele domneşti, boieri şi slujitori de ţară, călări; iar la urmă carăle cu poveri. Popasurile erau destul de lungi şi costisitoare, deoarece pretutindeni se înfăţişau oameni ai împărăţiei, de toată mâna, ca să primească un dar de bani ori de postav.

— Iaca, aşa ne mănâncă aceşti păgâni bucăţică cu bucăţică, mormăi iarăşi Duca.

Îndemna din nou la sfat blând pe fiica sa, simţind cătră dânsa, uneori, o datorie de milă. însă Catrina se păstra tot îndărătnică. Înălţă cu nepăsare din umeri, fără a răspunde.

— Abia după ce trecem Dunărea, urmă bătrânul, mă simţesc cu inimă bună, ca-ntr-o casă ş-o gospodărie a noastră.

Domniţa nu răspunse nici acum. Se întoarse iar spre Constantin. Îndată se simţi lovită şi dintr-acolo şi se ghemui iar spre tatăl său. Constantin se alăturase de rădvan. O strigă şi văzu că nu-i răspunde. Înţelese şi de ce, căci lângă el sta mirele. Totuşi avea pentru Catrina prietinie şi ţinea să-i vadă obrazul zâmbind.

— Dragă şi frumoasă soră, îi zise el, plecându-se în şa, am aflat cu părere de rău că mâţa şi corbul fratelui meu beizade Ştefan n-au mâncat astăzi la amiază. I-au uitat bucătarii şi sunt în primejdie de moarte.

Mirele râse, aţintind un ochi strâmb spre domniţă.

— Le-am găsit de mâncare, lămuri el; am dat bacşiş şi îndată s-a găsit.

— Aşa este, îşi aduse aminte Catrina, îndreptându-se spre Constantin; se pare că într-adevăr beizade Ştefan are plăcere pentru asemenea dobitoace; n-am înţeles însă de ce. Căci le poartă cu sine şi le îngrijeşte cu mâna sa.

— Mâţa a luat-o să vadă dacă zgârie, răspunse Constantin; iar corbul, ca să vadă dacă trăieşte o sută de ani.

— Nu-i adevărat! nu-i adevărat! strigă râzând beizade Ştefan.

— Ba da, urmă fratele; e adevărat. Căci Domnul Dumnezeu, care, în înţelepciunea lui, precum ştie beizade Ştefan, a pus moartea la sfârşitul vieţii, a dăruit corbului timp mai mult decât tuturor celorlalte vieţuitoare.

— Asta da; asta da.

— Vra să zică, e adevărat. Şi deşi cuvântul a fost dat omului ca să-şi ascundă gândirea, eu am înţeles chiar din vorbele lui beizade Ştefan că nădăjduieşte să ţie tovărăşie corbului până la acel veleat.

— Asta nu-i adevărat.

— Ba da.

— Atuncea, catadicsi să zâmbească domniţa, mergem c-o mare noutate la Iaşi.

— N-are să se schimbe nimic în târg la Iaşi, şopti Constantin aplecându-se în şa spre urechea Catrinei, decât c-are să sporească numărul dihăniilor.

Bătrânul Duca întoarse spre copiii săi un obraz nemulţămit, cu fruntea posomorită. Atuncea, în chip firesc, ca să arate o plăcere îndoită, Catrina încercă să râdă.

În afară de aceste fantazii de tinereţă ale lui Constantin, domniţa Catrina sta cu buzele strânse şi cu ghimpii desfăcuţi, ca ariciul, legănându-şi, în umbletul rădvanului, amarele ei mâhniri. Iar Duca-Vodă n-avea nici el pricini de desfătare, socotindu-se mai obijduit de griji decât toţi oamenii care trăiau sub soare. Cugeta, în somnia legănării drumului, nu atât la orânduielile unei nunţi ca aceea poruncită de însuşi Sultan Mehmet, cât la cheltuielile nouă – altele şi iar altele – care aveau să se îngreuie asupra lui ca un munte.

Orânduielile le desluşi deplin îndată ce ajunse la Dunăre şi trecu la Galaţi. Acolo îl întâmpinară boierii cu strălucit alai de călăreţi. Miron Costin vel-logofăt şi Sandu Buhuş vel-hatman veneau în frunte, cu firitisiri din partea ţării. Fiind vreme bună şi văzduh curat, după ce au apucat de la Galaţi drumul Tecuciului, au făcut popas la o dumbravă zisă a lui Macarie şi au stat la prânzare sub saivan, cântându-le din cobze şi din lăute un taraf de ţigani adus de boierii de la Bârlad. Atunci a ţinut sfat îndelung Duca-Vodă cu dregătorii săi cei mai de credinţă şi au hotărât să se deie zvon în ţară, făcându-se poftire tuturor de la mic până la mare la Iaşi, în zilele nunţii. Nimănui să nu-i fie cu silă, ci cu bună-voie, pentru bucuria pe care o are însuşi măria sa întorcându-se cu cinste nouă de la împărăţie, aşezând lângă semnele Moldovei buzdugan şi tui ale hătmăniei Ucrainei.

Deci, dară poftiţi să fie toţi mazilii şi boierii. Învoită este şi prostimea să vie cât şi cum va putea, însă pe de laturi, în priveală. Iar cătră Domniile vecine să plece slujbaşi dintre cei mai sprinteni şi mai isteţi cu cărţi, poftind la săptămâna nunţii soli din ţara muntenească, de la Ieşi şi de la cazacii din Ucraina cea mare de peste Bug.

Îndată s-a aflat în ţară despre toate, ca şi cum de deasupra acelui saivan de la poiana lui Macarie s-ar fi înşurubat demonul veştilor pe vânt şi pe nouri, plouând în toate cuprinsurile şi suflând în toate urechile.

În drumul cătră Iaşi, cu toate socotelile pe care le făcuse Vodă, au întârziat necontenit pe la intrări de sate şi pe la răscruci de drumuri. Căci ieşeau flăcăii călări, şi gospodarii ceilalţi, muierile şi copiii pe jos, închinând flori şi daruri miresei: mioare ţigăi, bărbânţe de brânză, budăie de miere şi altele, cum se pricepeau şi ei după mintea şi inima lor.

Atuncea au început a se zvoni şi altele, după cum e năravul norodului în ţara asta, – că însoţirea domniţei Catrina s-ar fi făcut sub silă, ceea ce nu era departe de adevăr. Îndată muierilor, cum l-au văzut, nu le-a plăcut mirele; însă se minunau de bogăţia straielor lui. Tot atunci şi tot după vechi şi neistovit nărav, decât care nu se află altul mai urât pe lume, prostimea a scornit şi vorbe de cântec, într-o privinţă pentru domniţa mireasă, pe care o căinau muierile cu mâna la gură, şi într-o privinţă pentru ciuda Domniei:

Decât să mănânc unt.

Şi să mă uit în pământ, Mai bine pâne cu sare.

Şi să mă uit la soare!

Au ieşit şi alte vorbe. De asta sunt buni moldovenii. Oamenii săraci, neavând moşii de împărţit, tamazlâcuri de vândut şi bani de aur de numărat şi de frecat cu huşte, se pun de dimineaţă şi până în sară şi vorbesc. Îşi lasă şi boul să le moară, şi casa să le ardă şi năvălesc unde cade veste despre ceva.

Aşa a fost în acea vreme a întoarcerii domniţei şi a pornirii acelei nunţi vestite, că s-au mai iscat, nu se ştie de la cine şi cum, nişte prepusuri despre fiinţa lui beizade Alecu Ruset. Multă vreme nu se ştiuse nimica despre el. Spuneau unii că s-ar fi amistuit în vreo ţară străină. Pe urmă, deodată, a fulgerat o ştire nouă cum că a răsărit în hotarul leşesc. De acolo, ori din zavistie, ori din alte răutăţi ale inimii lui, ar pune la cale să tulbure desfătarea care pornise la Iaşi. Ar fi având putere şi bani de la duşmanii lui Duca-Vodă şi stă pitit pândind numai ceasul.

În ziua când s-au fost înfăţişat solii străini cu darurile ş-au fost şi ei dăruiţi şi trimeşi cu alai de slujitori la gazde, măria sa Georgie-Vodă a stat în sfat cu Miron logofăt şi cu Buhuş hatman, scriind chiar cu mâna sa izvod pe masa spătăriei celei mici.

Hotărât a rămas să ţie desfătarea două săptămâni.

Şi să cânte muzici la curte şi-n târg: meterhaneaua la feţele alese şi ţiganii în alte părţi.

Iar când or sta muzicile, să sune clopotele bisericilor.

După ce-or suna clopotele bisericilor, să bată puştile. Câte zece încărcături de fiecare; în totul lui tot patruzeci de bubuituri în fiecare zi. Să se deie pulbere şi furtuială îndeajuns, ca să pocnească tare.

La poarta Curţii să se arate, în vremea meselor domneşti, peilivani şi măscărici, ca să râdă prostimea.

— Să râdă prostimea, a încuviinţat zâmbind logofătul Miron, şi cei flămânzi să uite mesele celor îndestulaţi.

Nunta avea să înceapă a doua zi. Cum va pune mireasa hobot, să purceadă danţuri în ograda Curţii şi pe toate uliţile târgului, cu toţi boierii şi jupânesele. Un cinstit vornic mare să poarte un cap de danţ şi alt cinstit vornic mare alt cap de danţ. Ş-atuncea, la pornirea danturilor, să se îmbulzească şi muzici, şi detunete de puşti, şi clopote odată, ca să se suie slava până la cer. (Să se deie osebit pulbere şi furtuială.)

În acest sfert de ceas, cinstitul vel-hatman cu drăganii să ridice în scări pe domnul mire, la gazdă lui, aducându-l la mănăstirea Goliei. O aduc şi pe domniţă părinţii săi şi druştele. Şi când a face semn vel-armaş din clopotniţă, cu toiag cu flamură albă, stau danturile, muzicile şi pistoalele. Stau aşa tot târgul şi noroadele, cum i-a găsit vremea, până ce înalt prea sfinţia sa părintele mitropolit Dosoftei pune cununiile pe capetele slăviţilor miri şi dă binecuvântarea. Atunci vel-armaş face iar semn şi muzicile, danturile, clopotele şi defunctele pornesc de iznoavă.

        (Să nu se uite şi pentru pistoale, osebit pulbere.)

— Aşa; foarte bună rânduiala, încuviinţează măria sa Vodă Duca, oftând trudit, însă cu mulţămire. Se cuvine, pentru sfatul la acest izvod, laudă celor mai buni ai mei prietini.

— Măria ta, se cade să fie desfătarea noastră a moldovenilor mai presus decât a altora, răspunse logofătul Miron, cu semeţie.

— Ai dreptate, cinstite logofete Miroane. După atâtea năcazuri, măcar această mângâiere.

— Puţină este mângâierea stăpânitorilor, însă strălucită, măria ta.

— Drept şi adevărat cuvânt, întăreşte vel-hatmanul Alecu Buhuş.

— Deci, iubiţilor mei, adaogă Vodă, să fie fieştecare la ale sale, mâni, la ceasul hotărât. Eu am ale mele şi Doamna are ale ei.

În acea noapte, sâmbătă spre duminică, domniţa Catrina a stătut în odaia maicei sale, plângând. Aşa este alt nărav la moldoveni: să plângă miresele, când se despart de vatra părintească. Iar pe când fetele plâng, neamurile râd, – căci le ştiu cu mare dorinţă să fie cât mai degrabă neveste. Dar aici Doamna Anastasia era prea supărată, căci vedea că lacrimile fetei nu-s prefăcute. Socotea asta ca un năcaz de care Maica Domnului ar fi făcut bine s-o scutească.

Deci druştele pregăteau peteala şi Doamna Anastasia suspina şi ea cu oţărâre împotriva fiicei sale.

Văzând pe maică plângând, Catrina îşi întoarse fruntea şi-şi zvântă ochii cu mişcări repezite. Apoi, prin altă cămară, trecu în cerdac, deasupra ogrăzii. Acolo dorea să steie singură. Unele din druşte încercară s-o urmeze. Ea le opri c-un gest şi c-un cuvânt neprietinos.

În alte seri, la ceasul acela, în cuprinsul zidurilor era deplină linişte. Acuma slujitorii curţii şi alţii străini foiau în toate părţile, vorbind vesel şi pregătind lucrurile fără folos şi fără urmare ale nunţii. Mai mult se încurcau unul pe altul, purtând şi aducând lucruri, mişcând căruţe, aprinzând focuri, cinstind băutură şi mâncând fără încetare. De dincolo de ziduri, din noapte şi din râpa Bahluiului, se înălţa zvonul tremurat şi monoton al miliardelor de broaşte. O adiere venea din când în când cu miros de baltă, umflând perdelele de borangic ale uşii deschise.

Departe, înspre viile de la Bucium ori spre Dealul-lui-Păun, lucea steaua unui foc de cositori.

Domniţa Catrina avu deşteptată din nou în ea un fel de amintire a simţurilor şi, fără voie, chemă cu sufletul dintr-acolo o veste.

Tresări. Îi atinsese umărul dădaca Măgdălina.

— Stai singură, sufletul mămucuţei?

Catrina nu răspunse. îşi feri umărul.

— Lasă gândurile, mămucuţă, îi strecură ţiganca vorbe şoptite; căci în acest ceas nu-ţi sunt de folos. Acu începe cu adevărat pentru o domniţă viaţa, când scapă din strânsoare şi intră în lume. Slobodă este după asta să facă aşa cum îi place, mai cu samă dacă are dibăcia care se cuvine, ori un sfat priceput.

— Dă-mi pace, dădacă! răspunse fata.

— Toate ale copilăriei rămân copilării, sufletul mămucăi, urmă dădaca Măgdălina. Nunta-i o hotărâre de la Dumnezeu şi trebuie să ne supunem. Nu te mai uita într-acolo, căci nu mai poate veni nici o veste. Acel crăişor, la care te vei fi gândind, îşi stecleşte ochii în altă parte şi şi-a început iar nebuniile. Eu într-însul n-am avut nici o încredere, măcar că-i fecior de domn. Sunt alţii mai vrednici; sunt alţii mai bogaţi.

Catrina întoarse capul, râzând răutăcios.

— Dădacă, spune ce ţi-a mai dăruit iar Ştefan beizade? Cercei ori salbă?

— Las' să-mi dăruiască, mămucuţă, că are de unde. Ai să-l vezi mâni îmbrăcat în fir de aur ca un Făt-frumos; are să-ţi fie soţ ş-ai să-l iubeşti.

— Închide-ţi clonţul, dădacă. Eşti o vicleană!

— Vai, mămucuţă, cum poţi grăi astfel? Te-am crescut şi te-am făcut frumoasă; te-am apărat de boale şi ţi-am împlinit toate gusturile. Se cuvine s-asculţi şi cu-vântul meu.

— Du-te, Măgdălina, şi lasă-mă! porunci domniţa.

Ţiganca prinse a se tângui, cu lacrimi.

— Asta-i răsplata mea, sufletul mămucuţei? Vai de zilele mele! Bobii şi cărţile, care nu spun decât adevărul, te îndeamnă să fii cuminte şi să te supui.

— Ţi-am spus să te duci!

— Of! Dumnezeu şi Maica Domnului să-l bată pe acel pribeag care ţi-a tulburat viaţa. Credeam să te lăs să petreci ca o fată mare, să ai plăcerea unei jucării, aşa cum petrec fetele şi cum am petrecut şi eu în vremea mea. Dar cum a putut, blăstămatul, să-ţi lese asemenea boală în oase! Să nu mai ajungă a vedea lumina de mâne-dimineaţă! Să-i intre în sânge furnicile şi să-l înăduşe pară de foc!

— Dădacă, nu blăstăma! Tu eşti vinovată.

— Vai de mine şi de mine! Cum se poate să vorbeşti astfel, sufletul mămucăi, şi să mă osândeşti? De când am pornit de la Ţarigrad şi l-am lepădat pe celălalt, descânt şi fac deslegări; şi cer Maicei Domnului să-ţi schimbe căutăturile spre istalalt, să-l vezi frumos şi drept şi să-ţi fie drag în ziua nunţii.

— A rămas însă tot cum îl ştiu.

— Fii cuminte, mămucuţă, şi crede că bărbatul nu-i urât noaptea.

Catrina se răsuci deodată aprig spre ţigancă. Smulgându-şi un ac din conci, i-l repezi la subsuoară. Împunsă, dădaca îşi gemu răcnetele şi căzu în genunchi, cuprinzând poala domniţei şi sărutând-o.

— Omoară-mă, sufletul mămucăi, dar să ştii că aşa-i cum spun eu.

— Lasă-mă, suflă cu răutate, spre ea, copila. Du-te. Vreau să fiu singură.

— Nu te mai gândi la el, mămucuţă.

— Vreau să-l mai văd o dată.

— N-ai să-l mai vezi.

— Ba am să-l mai văd.

Îşi sticli iar acul. Ţiganca se zvârli îndărăt printre perdele, ca subt ameninţarea unei vipere. Acolo se tângui în şoaptă un timp; apoi rămase tăcută, pândind. Catrina o simţi tot în preajma ei.

— Vină-ncoace, dădacă! îi porunci ea într-un târziu.

Ţiganca se târî în brânci, gudurându-se şi căutându-i mâna.

— Stai aici, lângă mine, şi taci. Nici să nu te ştiu.

Măgdălina se ghemui într-un colţ al cerdacului, ca un câne supus; şi domniţa, cu acul încă în mână, urmă a privi pe gânduri noaptea şi focul dinspre Dealul-lui-Păun. Vârful acelui ac îl simţi şi-n inima ei. L-ar fi dorit în inima tuturor celor care o asupreau, robindu-i viaţa şi tinereţa. Ar fi vrut să mai plângă, dar amărăciunea îngheţase în ea.

Murmurul şi mişcarea ogrăzii domneşti urmau dedesubtul său. În una din cămările de aproape ale casei mici, unde era lumină mare şi ţinea Vodă sfat, auzi deodată glasuri crescute. Înţelese că părintele său e mânios. În noaptea aceea pesemne că nu-i era dat nimănui să fie cu sufletul împăcat.

— Ce este iar? striga Vodă.

— Măria ta, răspunse un aprod cu glas mai, slab, ca de departe; se roagă dumnealor vornicii de târg Neculai Ciocârlan şi Iordachi Ponici să binevoieşti a-i primi, având a pune o rugare la picioarele măriei tale.

— Astăzi toţi se roagă! Astăzi toţi cer! răcni Vodă cu dezgust. Asta nu-i nuntă, ci bir. Bănuiesc eu ce poftesc dumnealor. Să îndrăznească să intre. Să vedera ce au a cere.

Prin lumina uşii, se strecurară în cămara măriei sale cei doi boieri, cu capetele plecate, strângându-şi, cu mânile la piept, anteriile.

Se făcu o clipă tăcere mai mare.

— Spuneţi! porunci Vodă.

— Măria ta, se ridică Un glas subţiratic, târgu-i plin de oaspeţi, după cum se ştie, care au venit, cu slugi, cu cai şi cu toate ale lor, la slăvită nuntă domnească. Pe lângă soli, pe care i-am aşezat pe toţi după cuviinţă, au năvălit şi prea mulţi boieri şi mazili, cărora iarăşi le-am dat gazde şi cuhnii.

— Prea bine; aşa am poruncit eu, aşa trebuie să faceţi. Ca să mulţămesc pe toţi şi mai ales pe străini, am scos sodom de bani, din vistierie, sângerându-mă şi i-am vărsat ca pe gârlă. I-am vărsat ori nu?

— Aşa este, măria ta, dar atâta lume ca acum n-am pomenit în Iaşi niciodată.

— Să fie.

— Însă n-ajung paralele pentru tainuri, măria ta.

— Cum?

— Banii n-ajung, măria ta. Iată, mâni e veselia cea mare şi va să punem pe mese alte bucate şi vinuri, mai multe decât până acum.

— Să se puie. De ce v-am rânduit? De ce v-am lepădat bani?

— Nu ne-ajunge, măria ta.

— Cum? N-am auzit bine:

— N-ajunge, măria ta.

Glasul lui Vodă se iuţi deodată, c-o mânie aspră.

— De asta aţi venit voi să mă tulburaţi în această sară a nunţii fiicei mele? Asta e firitisirea pe care mi-o aduceţi? Voiţi să mă jupuiţi de viu! Să vă dau şi iar să vă dau! alta nu ştiţi. De cinci zile dau fără contenire. Am dat tot. Luaţi-mi încaltea şi sufletul, ca nişte varvari ce sunteţi! Ce-ţi făcut cu paralele vistieriei mele, pe care vi le-am încredinţat? Ce-aţi făcut cu ceea ce v-am deşertat din cămările Doamnei? Aţi putut hrăni o împărăţie, – şi voi veniţi şi cerşiţi iarăşi?

— Măria ta, noi nu cerem pentru noi, ci pentru nuntă; căci am istovit tot ce-am avut.

— Aha! aceştia sunteţi voi? tună Duca. Aţi luat ş-aţi istovit? Ieşiţi!

— Luminate Doamne! îndrăzni cu tărie al doilea glas.

— Cum? Tot aicea sunteţi? Lipsiţi din ochii mei!

— Unde să ne ducem, luminate Doamne? Cui să cerem?

— Unde? Cui să cereţi? Pe mine mă întrebaţi? Scoateţi de unde aţi agonisit! Ieşiţi la drumul mare şi prădaţi, cum m-aţi prădat pe mine!

Glasul lui Vodă era aşa de învierşunat, încât domniţa se cutremură.

— Ce mai aşteptaţi? răcni Domnul. Îndrăzneala aceasta faţă de stăpânul vostru să nu socotiţi că rămâne fără pedeapsă.

Domniţa văzu pe perdele mişcându-se, greoaie şi fără formă, umbra părintelui său. Înălţă un braţ. Auzi, cu sunet năbuşit, bătaia buzduganului, şi căzu îndărăt, cu frică, în braţele dădacei Măgdălina.

— Vai, sufletul mămucăi! scânci ţiganca. De acel buzdugan m-am temut eu totdeauna; şi de iazul de devale, în care mă poate zvârli, cusută în sac, Buga, – să mă mănânce racii. Nu te mai gândi la nimica; primeşte ce ţi-i scris, căci a intrat în măria sa un balaur!

Cu fruntea în palme, copila şovăi îndărăt şi intră iar în odaia în care Doamna Anastasia şi druştele pregăteau hobotul său de slăvită mireasă.