Capitolul 10

ERA ÎNCĂ DESTUL DE DEVREME. NU MAI ŞTIU EXACT CÂT ERA ceasul, dar în orice caz nu prea târziu. Dacă e un lucru pe lume care-mi displace e să mă culc când nu sunt obosit. Aşa că am deschis geamantanele, am scos o cămaşă curată, apoi m-am dus în baie şi m-am spălat şi mi-am schimbat cămaşa. Ştiţi ce voiam să fac? Aveam de gând să mă duc jos şi să văd ce naiba se petrecea în „Salonul albastru”. „Salonul albastru” era numele barului din hotel.

În timp ce-mi schimbam cămaşa, era cât pe-aci să-i dau telefon surioarei mele Phoebe. Mi-ar fi făcut plăcere să vorbesc cu ea. Avea cap şi bun-simţ. Dar nu voiam să risc să-i dau telefon, fiindcă era mică şi oricum n-ar fi fost trează şi, cu atât mai puţin, lângă telefon. M-am gândit că, dacă răspundea unul dintre părinţi, aş fi putut eventual să închid telefonul, dar nici asta n-ar fi mers. Şi-ar fi dat seama că sunt eu. Mama ştie întotdeauna când sunt eu. Are un al şaselea simţ. Dar tare mi-ar fi plăcut să stau puţin de vorbă cu Phoebe.

Păcat că n-o cunoaşteţi, nu cred c-aţi văzut niciodată o fetiţă mai frumoasă sau mai isteaţă ca ea. E isteaţă foc! Vreau să spun că, de când a început să meargă la şcoală, a luat mereu numai note mari pe toată linia. De fapt, eu sunt singurul imbecil din familie. Frate-meu D. B. e scriitor şi aşa mai departe, iar frate-meu Allie – ăla care a murit şi de care v-am povestit – era un geniu. Eu sunt într-adevăr singurul imbecil. Dar ar trebui s-o cunoaşteţi pe Phoebe. Are păr roşu, cam cum avea Allie, şi vara îl poartă foarte scurt. Şi îl dă după urechi. Are urechi mici şi frumoase. Iarna îl lasă să crească, şi uneori mama îi face codiţe, alteori îl poartă aşa, pe spate. Dar e frumos oricum. Are numai zece ani. E cam ţâr, ca mine, dar e frumoasă şi-i stă bine pe patine cu rotile. M-am uitat odată, de la fereastră, cum trecea Fifth Avenue ca să se ducă în Central Park, şi era, aşa cum vă spuneam, genul de fată căreia îi stă bine pe patine cu rotile. Sunt sigur că v-ar plăcea. Vreau să spun că, dacă-i vorbeşti despre ceva, înţelege exact ce vrei să spui. Adică poţi s-o iei oriunde. Dacă, de pildă, o duci la un film prost, îşi dă imediat seama că-i prost. Şi dac-o duci la unul bun, îşi dă seama că-i bun. Odată, D. B. şi cu mine am dus-o să vadă un film francez: Nevasta brutarului cu Raimu. A distrat-o grozav. Dar filmul ei preferat e 39 de trepte, cu Robert Donat. Ştie tot filmul pe dinafară, pentru că am dus-o să-l vadă de vreo zece ori. Şi uite, de exemplu, când Donat, încercând să se ascundă de poliţişti şi aşa mai departe, ajunge la ferma aceea din Scoţia, Phoebe întreabă în gura mare, în acelaşi timp cu scoţianul din film: „Poţi înghiţi scrumbia?” Ştie tot dialogul pe dinafară. Şi când profesorul din film, care de fapt e un spion neamţ, ridică degetul mic, căruia îi lipseşte o parte din falangă, ca să i-l arate lui Robert Donat, Phoebe i-o ia înainte şi ridică degetul ei mic şi mi-l bagă sub nas pe întuneric. E grozavă. V-ar plăcea. Singurul ei cusur este că uneori e puţin prea sentimentală. E foarte sensibilă pentru un copil. Zău că e. Şi ştiţi ce mai face? Scrie întruna cărţi, numai că le lasă la jumătate. Toate sunt despre o puştoaică pe care o cheamă Hazel Weatherfied – dar Phoebe scrie „Hazle”. Hazle Weatherfield e o fetiţă-detectiv. La început s-ar părea că e orfană, dar taică-su tot apare mereu din senin şi e întotdeauna „un domn înalt, frumos şi are vreo 20 de ani”. Povestea asta mă distrează grozav! Phoebe! Jur că v-ar plăcea şi dumneavoastră. Era deşteaptă chiar şi când era numai de-o şchioapă! Când era mică, mică de tot, şi mă duceam cu Allie în parc, o luam cu noi, mai ales duminica. Allie avea o barcă cu pânze şi-i plăcea duminica să se joace cu ea pe lac. O luam şi pe Phoebe cu noi. Îşi punea mănuşi albe şi mergea între noi ca o doamnă adevărată. Şi când discutam câte ceva cu Allie, despre vreun lucru, aşa, în general, Phoebe asculta. Câteodată uitam de ea, că era tare mititică, dar ne amintea imediat că-i cu noi. Me întrerupea, dându-i lui Allie sau mie un ghiont, şi ne spunea: „Cine? Cine a spus asta? Bobby sau doamna?” Şi noi îi spuneam cine şi ea făcea: „Aha!” şi pe urmă continua să asculte şi aşa mai departe. Şi pe Allie îl distra Phoebe! Adică vreau să spun că şi Allie era topit după ea. Acum are zece ani şi nu mai e chiar atât de mică, dar toţi sunt nebuni după ea, toţi cei care au cap.

În orice caz, e un om cu care îţi face plăcere oricând să vorbeşti la telefon. Dar mi-era prea frică să nu răspundă bătrânii şi să afle că sunt la New York, că m-au dat afară de la Pencey, şi aşa mai departe. Mi-am pus deci cămaşa, m-am îmbrăcat, am luat ascensorul şi am coborât în hol, să văd care-i situaţia.

Dar holul era aproape gol, cu excepţia unor tipi care semănau a codoşi şi a unor blonde care semănau a dame.

Dar se auzea orchestra în „Salonul albastru”, aşa că am intrat acolo. Nu prea era lume. Totuşi, mi-au dat o masă infectă, tocmai în fund. Ar fi trebuit să-i flutur chelnerului un dolar pe sub nas. La New York, când ai bani, ai orice. Zău că da.

Orchestra era o porcărie. Formaţia Buddy Singer. Suflători mulţi, dar proşti. Afară de asta, în local se aflau foarte puţini clienţi de vârsta mea. De fapt, de vârsta mea nu era niciunul. Majoritatea erau nişte bătrâni, care încercau să facă impresie, şi damele lor. Masa de lângă mine, însă, făcea excepţie. Era ocupată de trei fete de vreo treizeci de ani. Toate trei destul de urâte şi purtau nişte pălării după care se vedea cât de colo că nu-s din New York. Una dintre ele însă, cea blondă, nu arăta chiar atât de rău. Într-un fel, era chiar drăguţă blonda. Dar, tocmai când începusem s-o fixez, a apărut chelnerul să-mi ia comanda. Am cerut whisky şi sifon şi i-am spus să mi le servească separat, l-am vorbit energic, fără să ezit, căci, dacă te codeşti şi te bâlbâi, simte imediat că n-ai douăzeci şi unu de ani şi refuză să-ţi servească băuturi alcoolice. Dar, oricum, tot n-a folosit la nimic.

— Vă rog să mă scuzaţi, mi-a zis, nu cumva aveţi vreo legitimaţie pe care să scrie vârsta? Poate un permis de conducere sau altceva?

M-am uitat la el cu o privire glacială, de parcă m-ar fi insultat îngrozitor, şi i-am spus:

— Vrei să spui că par minor?

— Vă rog să mă scuzaţi, dar avem dispoziţii care.

— Bine, bine, i-am zis, înjurând în sinea mea. Adu-mi o coca-cola.

Dădu să plece, dar l-am oprit:

— N-ai putea să-i adaugi o picătură de rom sau altceva?

L-am rugat foarte frumos.

— Nu pot sta într-un local nenorocit ca ăsta fără să beau nimic. N-ai putea să adaugi măcar o picătură de rom sau de orice?

— Îmi pare foarte rău. Mi-a zis şi a şters-o.

N-avea nici o vină. Dacă-i prinde că servesc băuturi alcoolice minorilor, îşi pierd slujba. Şi eu sunt un amărât de minor.

Am început din nou să fixez zâneie de la masa de alături. Adică, pe cea blondă. Celelalte două erau crimă şi pedeapsă. Nu m-am uitat totuşi prea insistent. Le-am privit pe toate trei cu un aer indiferent. Şi totuşi, ştiţi ce-au făcut când m-am uitat la ele? Au început toate trei să chicotească, de parc-ar fi fost sărmane cu duhul. Probabil îşi închipuiau că sunt prea tânăr să mă uit la fete. Asta m-a enervat îngrozitor – ai fi zis că le cerusem în căsătorie sau mai ştiu eu ce. După asta s-ar fi cuvenit să le întorc spatele, dar, din nenorocire, aveam chef să dansez. Sunt zile, aşa, când am un chef nebun să dansez, şi asta era una din ele. Aşa că, deodată, m-am aplecat puţin spre masa lor şi am întrebat:

— Nu vreţi să dansaţi, fetelor?

Nu le-am întrebat golăneşte, sau mai ştiu eu cum. Am fost foarte politicos. Dar ele, lua-le-ar naiba, au socotit că spusesem ceva foarte nostim. Şi din nou au început să chicotească. Pe cuvântul meu dacă nu erau tâmpite din naştere.

— Haideţi, le-am zis, o să dansez cu fiecare pe rând. Ei? Ce părere aveţi? Haideţi!

Zău că aveam chef să dansez.

În cele din urmă, s-a ridicat blonda, fiindcă, de fapt, era clar că ei mă adresasem, şi ne-am îndreptat spre ringul de dans. Cele două sperietori aproape c-au leşinat de râs. Trebuie să fi fost la mare ananghie să-mi bat capul cu asemenea femei.

Dar, până la urmă, a meritat. Blonda era o dansatoare de mâna întâi. Nu ştiu dacă avusesem vreodată o parteneră care să danseze mai bine. Nu glumesc. Proastele astea dansează uneori dumnezeieşte! Şi, pe de altă parte, dansezi cu câte o fată într-adevăr deşteaptă şi tot timpul încearcă să conducă ea sau dansează atât de prost, că mai bine rămâi cu ea la masă şi bei pân' te-mbeţi.

— Bine mai dansezi! I-am zis blondei. Ai putea să fii dansatoare profesionistă. Vorbesc serios. Am dansat odată cu o dansatoare şi pot să-ţi spun că dansezi de o mie de ori mai bine decât ea. Ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?

— Cum?

Nici nu asculta ce spuneam. Se uita prin sală.

— Întrebam dacă ai auzit vreodată de Marco şi Miranda?

— Nu cred. Nu. Nu ştiu.

— Sunt dansatori. Ea e dansatoare. Da' nu-i prea grozavă! Face tot ce trebuie să facă o dansatoare, dar nimic mai mult. Ştii când poţi spune că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?

— Ce-ai spus?

Nici nu mă asculta. Era cu mintea aiurea. Prin sală.

— Ştii cum poţi să-ţi dai seama că o fată e o dansatoare într-adevăr bună?

— Îhî.

— Uite, aşa, punând mâna pe spatele ei. Dacă uiţi că are fund, şolduri, picioare sau mai ştiu eu ce – atunci înseamnă că partenera e o dansatoare grozavă.

Nici de data asta nu fusese atentă la ce-i spusesem. Aşa că, un timp, am ignorat-o. Dansam doar, şi atâta tot. Doamne, ce bine dansa proasta! Buddy Singer şi orchestra lui împuţită cântau „E ceva ce nu se poate explica.” şi nici chiar ei nu reuşeau să strice bucata de tot. E o bucată foarte frumoasă. Dansam fără figuri – nu pot să sufăr tipii care se dau în spectacol pe ringul de dans – dar variam totuşi destul de mult paşii şi ea mă urma de minune. Ce e nostim e că-mi închipuiam că şi ei îi place dansul, până când mi-a spus o tâmpenie cât capul ei de mare:

— Aseară l-am văzut pe Peter Lorre23, actorul de cinema, în carne şi oase. Eram cu prietenele mele. Cumpăra un ziar. Era tare drăgălaş!

— Aţi avut noroc, i-am zis. Mare noroc. Serios.

Zău că era săracă cu duhul. Dar ce dansatoare grozavă! Nu m-am putut abţine să n-o sărut în creştetul capului ei pătrat – chiar lângă cărare. Dar s-a supărat foc.

— Hei! Ce te-a apucat?

— Nimic. Absolut nimic. Dar dansezi grozav, i-am zis. Am o soră mică, care-i abia în clasa a patra, fir-ar a naibii de clasă! Şi dansezi aproape tot atât de bine ca ea, care dansează mai bine decât oricine, viu sau mort.

— Bagă, te rog, de seamă cum vorbeşti!

Mamă, ce doamnă. O adevărată regină. Zău.

— De unde sunteţi, fetelor? Am întrebat-o.

Dar nu mi-a răspuns. Îmi închipui că se tot uita să-l vadă ivindu-se pe Peter Lorre.

— De unde sunteţi voi, fetelor? Am întrebat-o din nou.

— Cum?

— De unde sunteţi? Dacă nu vrei, nu-mi spune. Nu vreau să te silesc să faci un efort prea mare.

— De la Seattle, din statul Washington, mi-a răspuns.

Avea aerul că-mi făcuse o mare concesie.

— Conversaţia cu dumneata e pasionantă! I-am spus. Ştii?

— Ce?

Am renunţat. Oricum, n-ar fi înţeles. Era prea subtil pentru ea.

— Vrei să dansăm un jitterbug24, dacă vine o bucată mai iute? Un jitterbug cinstit, frumos, fără ţopăială sau mai ştiu eu ce, un jitterbug ca la carte. Ai să vezi, cum cântă una mai iute, în afară de babalâci şi de graşi, toţi se întorc la mese, aşa că o s-avem destul loc, ce zici?

— Mie mi-e totuna, mi-a răspuns. Dar ia ascultă, câţi ani ai?

Nu ştiu de ce, dar asta m-a cam enervat

— Of, Doamne. De ce vrei să strici totul? Am doisprezece ani. Dar sunt înalt pentru vârsta mea.

— Ascultă. Ţi-am mai spus o dată că nu-mi place cum vorbeşti! Dacă mai vorbeşti aşa, să ştii că mă întorc la prietenele mele la masă.

M-am scuzat repede, ca un disperat, căci orchestra începuse să cânte, şi bucata era iute. Am început să dansăm jitterbug. Dansa frumos, uşor, nu ţopăia, era grozavă. Nu trebuia decât s-o atingi şi te urma întocmai. Iar când se rotea, îşi rotea fundul de ţi-era mai mare dragul. M-a dat gata. Pe cinstea mea. Când s-a terminat dansul, aproape că mă îndrăgostisem de ea. Aşa-i cu fetele. De câte ori se întâmplă să facă un lucru frumos, chiar dacă-s proaste de dau în gropi, tot te îndrăgosteşti puţin de ele, şi pe urmă nu mai ştii ce-i cu tine. Ah, fetele astea. Dumnezeule. Uneori te scot din minţi. Zău că da.

Nu m-au invitat să stau la masa lor – din lipsă de educaţie, desigur – dar tot m-am aşezat. Pe blonda cu care dansasem o chema Bernice nu mai ştiu cum, Crabs sau Krebs. Pe cele două urâte le chema Marty şi Laverne. Le-am spus că pe mine mă cheamă Jim Steele, numai aşa, de banc. Apoi am încercat să duc o conversaţie cât de cât inteligentă cu ele, dar zău dacă se putea. Ar fi trebuit să le suceşti o mână şi tot n-ar fi servit la nimic. Mi-era foarte greu să mă hotărăsc care era cea mai proastă – era una mai proastă ca alta. Şi toate trei se tot uitau mereu prin sala aceea nenorocită, de parcă ar fi aşteptat să apară dintr-o clipă într-alta o turmă de vedete de cinema. Probabil îşi închipuiau că vedetele, când vin la New York, trag direct la „Salonul albastru”, în loc să se ducă la „Stork Club” sau la „El Morocco”25 sau într-alta parte. În orice caz, mi-a trebuit vreo jumătate de oră ca să aflu unde lucrează la Seattle şi, mă rog, tot restul. Lucrau toate trei la acelaşi birou de asigurare. Le-am întrebat dacă le place acolo, dar parcă puteai să scoţi un răspuns inteligent de la trei neroade ca ele? Am crezut că cele două urâte, Marty şi Laverne, erau surori, dar când le-am întrebat s-au simţit groaznic de jignite. Era clar că niciuna nu voia să semene cu cealaltă şi, de fapt, aveau dreptate, dar în orice caz era foarte amuzant.

Am dansat cu fiecare, pe rând. Una din urâte, Laveme, mai dansa cum mai dansa, dar cealaltă, Marty, era crimă şi pedeapsă. Ori că dansai cu ea, ori că târai după tine Statuia Libertăţii, totuna era. Mă gândeam că singurul lucru care m-ar distra în timp ce mă munceam cu ea pe ringul de dans ar fi să-mi bat puţin joc de ea, aşa încât i-am spus că l-am văzut în partea cealaltă a pistei pe Gary Cooper.

— Unde? M-a întrebat emoţionată la culme. Unde?

— Ei, l-ai pierdut! A ieşit chiar acum. De ce nu te-ai uitat când ţi-am spus?

S-a oprit din dans şi a început să se uite peste capetele tuturor, dacă nu cumva se mai vedea.

— Ei, taci! A exclamat ea.

O amărâsem cumplit. Zău că da! Îmi părea rău că-i trăsesem asemenea barbă. Sunt unii oameni de care n-ar trebui să-ţi baţi joc nici chiar dacă merită.

Totuşi, când ne-am întors la masă a fost foarte nostim. Marty le-a spus celorlalte două că Gary Cooper tocmai ieşise din local. Mamă, să le fi văzut atunci! Erau gata-gata să se sinucidă. Erau înnebunite. Şi o tot întrebau pe Marty dacă-l văzuse. Marty le-a spus că-l zărise doar în treacăt. Să mor de râs, nu alta.

Se apropia ora închiderii, aşa că, până să nu se închidă, am comandat repede două pahare de alcool pentru fiecare din ele şi două sticle de coca-cola pentru mine. Masa era împuţită şi plină de pahare. Urâta – cea pe care o chema Laverne – tot făcea bancuri că nu beau decât coca-cola. Avea un umor grozav. Ea şi Marty beau Tom Collins26 – şi încă în mijlocul lui decembrie. Doamne, ce idee! Pesemne nu ştiau că există băuturi mai bune! Blonda – Bernice – bea bourbon27 cu apă. Şi trebuie să vă spun că trăgea serios la măsea! Şi toate trei se tot uitau mereu în jur, doar-doar or vedea vreo vedetă de cinema. Nu vorbeau aproape deloc, nici măcar între ele. Marty vorbea totuşi mai mult decât celelalte două, dar spunea numai lucruri vulgare şi plicticoase, cum ar fi, de pildă, că ele numesc toaleta „camera fetiţelor” şi că bietul clarinetist amărât şi bătrân din orchestra lui Buddy Singer e grozav, mai ales când se ridică în picioare şi începe să sufle, scoţând nişte acute tăioase. Şi numea clarinetul lui „beţişor de lemn dulce”. Doamne, ce vulgară era. Cealaltă urâtă, Laverne, se credea plină de haz. Îmi tot spunea să-i telefonez tatii şi să-l întreb dacă nu cumva e liber în seara aceea. Mă tot întreba dacă tata are sau nu vreo ţipă. De patru ori m-a întrebat – spirituală, n-am ce zice! Bernice, blonda, aproape că nu deschidea gura. De câte ori o întrebam câte ceva, exclama: „Cum?” Şi asta, după un timp, zău că te scoate din sărite.

Deodată, după ce şi-au golit paharele, mi-au spus că trebuie să se ducă la culcare. Mi-au spus că vor să se scoale devreme, ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City28. Am încercat să le conving să mai stea puţin, dar n-au vrut. Aşa că le-am spus la revedere şi le-am promis c-am să le caut la Seattle, dacă ajung vreodată pe acolo, dar mă îndoiesc. Vreau să spun că mă-ndoiesc c-am să le caut.

Cu ţigările şi tot restul, nota s-a ridicat la treisprezece dolari. Cred că mi-ar fi putut măcar propune să plătească ceea ce consumaseră înainte de a mă aşeza la masa lor. Bineînţeles că nu le-aş fi lăsat să plătească, dar ar fi putut măcar să-mi propună. Totuşi, nu mi-a părut rău. Erau mult prea neştiutoare şi, pe urmă, aveau pălării atât de caraghioase, atât de jalnice. Şi faptul că voiau să se trezească în zori ca să apuce prima reprezentaţie la Radio City mă întrista cumplit. Doamne, de câte ori văd pe cineva, o fată, cu o pălărie îngrozitoare, de pildă, care a făcut tot drumul de la Seattle, din statul Washington, până la New York şi până la urmă se scoală în zori ca să vadă reprezentaţia aia nenorocită de la Radio City – şi încă prima reprezentaţie – mă apucă disperarea şi-mi vine să urlu. Le-aş fi plătit şi o sută de cocktail-uri, numai să nu-mi fi spus toate astea.

Am părăsit „Salonul albastru” imediat după ele. Oricum închideau, şi orchestra plecase de mult. Şi, pe urmă, era unul din localurile acelea în care te plictiseşti de moarte dacă n-ai cu cine să dansezi sau dacă nu-ţi dau băuturi adevărate şi te ţin numai în coca-cola. Nu există nici un bar pe lume unde să poţi sta la nesfârşit fără să comanzi de băut şi să bei până te faci arşice sau fără să ai lângă tine o fată care să te facă să-ţi pierzi minţile.