Capitolul 11

DEODATĂ, PE CÂND MĂ ÎNDREPTAM SPRE HOLUL HOTELULUI, mi-a venit din nou în minte Jane Gallagher. Mi s-a cuibărit în minte şi n-am mai putut s-o scot de acolo. M-am aşezat pe unul din fotoliile greţoase din hol şi am început să mă gândesc la ea şi la Stradlater în maşina ticălosului de Ed Banky şi, cu toate că eram cât se poate de convins că nu se întâmplase nimic între ei – doar o cunoşteam bine pe Jane – tot nu reuşeam să mă gândesc la altceva. O cunoşteam foarte bine. Zău că da. Vreau să spun, în afară de jocul de dame, îi plăceau grozav şi celelalte sporturi, alea care cereau efort fizic, şi, după ce am ajuns să ne cunoaştem mai bine, am jucat tenis aproape în fiecare dimineaţă şi golf aproape în fiecare după-masă, toată vara. Am ajuns s-o cunosc foarte bine. Nu din punct de vedere fizic sau mai ştiu eu ce – nu, asta nu – dar ne vedeam tot timpul. Nu trebuie să fii neapărat în amor cu o fată ca să ajungi s-o cunoşti.

Ştiţi cum ne cunoscusem? Câinele ei doberman venea mereu să-şi facă nevoile în grădina noastră şi mama se enerva grozav. Aşa că într-o zi i-a telefonat mamei lui Jane şi a făcut un tărăboi nemaipomenit. Mama e în stare să facă un tărăboi foarte mare când e vorba de lucruri d-astea. Pe urmă, s-a întâmplat că, după câteva zile, am văzut-o pe Jane la club, întinsă pe burtă lângă bazinul de înot, şi am salutat-o. Ştiam că locuieşte lângă noi, dar până atunci nu stătusem niciodată de vorbă cu ea, şi-aşa mai departe. În orice caz, în ziua aceea când am salutat-o, m-a tratat cu o indiferenţă totală. Mi-au ieşit ochii încercând s-o conving că mi-e absolut egal unde-şi face câinele ei nevoile. După mine, ar fi putut să şi le facă şi în salon, că totuna mi-era. În orice caz, după asta, ne-am împrietenit şi, chiar în după-masa aceea, am jucat împreună golf. Mi-aduc aminte c-a pierdut opt mingi. Opt. M-am chinuit îngrozitor până am reuşit s-o conving să deschidă măcar ochii când loveşte mingea. În orice caz, până la urmă, datorită mie a făcut mari progrese. Sunt un foarte bun jucător de golf. Dacă v-aş spune de ce performanţe sunt în stare, probabil că nici nu m-aţi crede. Odată, era cât pe-aci să apar într-un film documentar, dar m-am răzgândit în ultima clipă. Am socotit că, urând filmele cum le urăsc, aş fi un ipocrit dacă i-aş lăsa să mă vâre într-un documentar.

Jane era o fată curioasă, n-aş putea spune că era propriu-zis frumoasă. Şi totuşi, mă înnebunea. E drept c-avea o gură pe care o mişca prea mult, adică atunci când vorbea şi o emoţiona câte ceva gura ei părea că se dezlănţuie în cincizeci de direcţii deodată – gura, cu buze cu tot. Şi asta mă distra grozav. Şi n-o închidea niciodată de tot, gura, vreau să spun. O ţinea tot timpul întredeschisă, dar mai ales când juca golf şi se pregătea să dea o lovitură sau când citea câte o carte. De altfel citea mereu cărţi foarte bune. Poezii şi tot felul de lucruri de-astea. E singura persoană, în afară de familia mea, căreia îi arătasem mănuşa aceea de baseball a lui Allie cu poeziile. Nu-l cunoştea pe Allie, nu-l întâlnise niciodată, căci asta era prima vacanţă pe care o petrecea în Maine – înainte de asta fusese mereu la Cape Cod – dar i-am povestit multe despre el. O interesau lucrurile de felul ăsta.

Mama n-o prea plăcea, vreau să spun că mamei i se păruse întotdeauna că Jane şi cu mama ei se uită de sus la ea, şi mai ştiu eu ce, şi d-asta n-o salutau niciodată. Mama se întâlnea mereu cu ele prin oraş, fiindcă Jane venea foarte des cu maică-sa la piaţă, în „La Salle”-ul lor decapotabil. Mama nici măcar n-o găsea frumoasă. Eu însă da. Mie îmi plăcea cum arăta. Asta e!

Mi-amintesc de o după-masă. A fost singura dată când era cât pe-aci s-o sărut de-adevărat. Era sâmbătă, afară ploua cu găleata şi eu eram la ea, pe verandă. Aveau o verandă mare acoperită. Jucam dame. O tachinam din când în când fiindcă nu voia nici în ruptul capului să-şi mişte regii din ultimul rând. Dar n-o tachinam prea tare. Parcă nu prea-ţi venea s-o tachinezi pe Jane. De fapt, când se iveşte ocazia, îmi place să tachinez fetele până le fac să sară în sus. Dar ce e curios e că, atunci când îmi place serios o fată, nu-mi mai vine s-o tachinez. Uneori am impresia că le place să le tachinezi – de fapt, ştiu că le place – dar îţi vine greu să începi, când le cunoşti de mult şi nu le-ai tachinat niciodată. Vă povesteam deci de după-masa în care era cât pe-aci s-o sărut pe Jane. Turna cu găleata şi noi stăteam pe verandă şi, deodată, beţivul cu care era măritată maică-sa a ieşit pe verandă şi-a întrebat-o pe Jane dacă e vreo ţigară prin casă. Nu-l cunoşteam prea bine, dar părea să fie exact omul care nu vorbeşte cu tine decât dacă vrea să-ţi ceară ceva. Nesuferit individ. În orice caz, Jane n-a vrut să-i răspundă când a întrebat-o dacă nu ştia unde erau ţigările. Atunci a mai întrebat-o o dată, dar Jane nu i-a răspuns nici a doua oară. Nici măcar n-a ridicat ochii de pe tabla de joc. În cele din urmă, tipul s-a întors în casă. După ce a plecat, am întrebat-o pe Jane ce naiba se întâmplă. Dar n-a vrut să-mi răspundă nici mie. Cel puţin nu atunci. S-a prefăcut că se concentrează asupra jocului, şi aşa mai departe. Apoi, deodată, a picat o lacrimă pe tabla de joc. Pe unul din pătrăţelele roşii, mamă, parc-o văd şi acum. Apoi a şters lacrima, frecând tabla cu degetul. Doar atât. Nu ştiu de ce, dar asta m-a indispus îngrozitor. Aşa că m-am ridicat, m-am dus lângă ea şi am silit-o să-mi facă puţin loc pe balansoar, ca să mă pot aşeza şi eu alături. De fapt, m-am aşezat pe genunchii ei. Atunci a început să plângă de-a binelea, şi, înainte de a-mi da seama ce fac, m-am trezit sărutând-o unde nimeream – peste tot – pe ochi, pe nas, pe sprâncene, pe frunte, peste tot, chiar şi pe urechi, pe tot obrazul, doar pe buze nu. Se tot ferea şi parcă nu voia să mă lase s-o sărut pe gură. În orice caz, mai mult decât atât n-am sărutat-o niciodată. După un timp, s-a ridicat, a intrat în casă, şi-a pus puloverul acela alb cu roşu care mă dădea gata şi ne-am dus la o porcărie de film. Am întrebat-o pe drum dacă domnul Cudahy – ăsta era numele beţivanului – încercase vreodată să se dea la ea. Era foarte tânără, dar foarte bine făcută şi n-aş fi pus mâna-n foc că secătura de Cudahy n-ar fi fost în stare să se dea la ea. Totuşi, Jane mi-a spus că nu. N-am descoperit niciodată ce naiba se întâmpla acolo. Sunt fete aşa, de la care de fapt nu afli niciodată ce se întâmplă.

N-aş vrea să vă închipuiţi că Jane ar fi fost un sloi de gheaţă sau mai ştiu eu ce, numai pentru că nu ne-am sărutat şi nu ne-am aiurit niciodată prea mult. Nu era. Uite, de exemplu, ne ţineam mereu de mână. Îmi dau seama că asta nu pare cine ştie ce, şi totuşi era minunat să te ţii cu ea de mână. Cu alte fete, când te ţii de mână, ai impresia că mâna lor parc-ar muri într-a ta sau îşi închipuie că tot timpul trebuie să-şi mişte mâna, de parcă s-ar teme ca nu cumva să te plictisească sau mai ştiu eu ce. Jane era altfel. Ne duceam la câte o porcărie de film şi, de îndată ce ne aşezam, ne luam de mână şi nu ne mai dădeam drumul până la sfârşit, când se isprăvea filmul. Şi fără să schimbăm poziţia sau să facem mare caz de asta. Cu Jane nici măcar nu-ţi făceai probleme dacă mâna ţi-e transpirată sau nu. Singurul lucru de care-ţi dădeai seama era că eşti fericit. Zău că da.

Şi mi-am mai adus aminte de ceva. În ziua aceea, la cinema, Jane a făcut un lucru care m-a dat gata. Rula jurnalul de actualităţi sau ceva asemănător şi, deodată, am simţit o mână pe ceafă, mâna ei. Era un gest foarte neaşteptat. Vreau să spun că era foarte tânără şi aşa mai departe şi aproape toate fetele pe care le vezi mângâind pe cineva pe ceafă au douăzeci şi cinci sau treizeci de ani şi, de obicei, fac asta cu bărbatul sau copilul lor. Uite, de exemplu, eu fac aşa uneori cu soră-mea Phoebe. Dar dacă e vorba de o fată tânără de tot şi te apucă de ceafă, e un gest atât de frumos, că te dă gata.

În orice caz, la asta mă gândeam în timp ce stăteam în fotoliul ăla greţos din hol. Da, la Jane. Şi de câte ori îmi aminteam că ieşise cu Stradlater în maşina blestematului de Ed Banky, simţeam că-mi pierd minţile. Ştiam că n-o să-l lase să-şi atingă scopul, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Şi, dacă vreţi să ştiţi, mie nu-mi place nici măcar să vorbesc de asta.

În hol, nu mai era aproape nimeni. Mici măcar damele blonde. Şi deodată am simţit nevoia imperioasă să ies de acolo. Hotelul ăsta era prea sinistru, şi eu nu eram obosit deloc. Aşa că m-am urcat în cameră şi mi-am luat paltonul. Am aruncat o privire pe fereastră să văd ce mai fac perverşii de peste drum, dar nu mai era nici o lumină nicăieri. Am coborât cu ascensorul, am luat un taxi şi i-am spus şoferului să mă ducă la „Ernie”. „Ernie” e un cabaret din Greenwich Village29 pe care-l frecventa destul de des frate-meu D. B. înainte de a pleca să se prostitueze la Hollywood. Obişnuia să mă ia şi pe mine din când în când. Ernie e un negru mare şi gras care cântă la pian. E îngrozitor de snob şi aproape că nici nu stă de vorbă cu tine dacă nu eşti un grangur, o celebritate sau ceva în genul ăsta. Dar de cântat, cântă grozav. Cântă atât de bine, că uneori te şi enervează. Nu pot să vă explic exact de ce, dar asta e. Îmi place să-l aud cum cântă la pian, dar uneori parcă-mi vine să răstorn pianul lui blestemat cu picioarele în sus. Cred că-i din pricină că uneori, când cântă, se simte în felul lui de a cânta că-i genul de tip care n-ar sta de vorbă cu tine decât dacă eşti cineva.