Capitolul 16

CÂND AM ISPRĂVIT DE MÂNCAT, NU ERA DECÂT ORA douăsprezece şi eu n-aveam întâlnire cu Sally decât la două, aşa că m-am hotărât să fac o plimbare. Cele două călugăriţe mă obsedau. Îmi tot venea în minte coşuleţul de paie prăpădit cu care umblau să strângă bani când n-aveau ore la şcoală. Încercam să mi-o închipui pe mama sau pe altcineva, pe mătuşă-mea, sau pe nebuna aia de mamă a lui Sally Hayes stând în faţa unui magazin universal şi adunând bani pentru săraci, într-un coşuleţ de paie vechi şi jerpelit. Era greu să mi le închipui. Pe mama, la urma urmei, mi-o mai puteam închipui, dar pe celelalte două, deloc. Mătuşă-mea e o persoană destul de miloasă – lucrează pentru Crucea Roşie şi alte lucruri d-astea – dar e foarte elegantă şi, când ia parte la acţiuni filantropice, e întotdeauna îmbrăcată impecabil şi fardată şi aşa mai departe. Nu mi-aş putea-o închipui făcând filantropie dac-ar trebui să poarte haine cernite şi nici un pic de fard. Cât despre mama lui Sally Hayes, mamă Doamne. N-ar fi umblat cu cheta decât dacă fiecare din cei care i-ar fi dat bani ar fi sărutat-o şi în fund. Dacă oamenii s-ar fi mărginit să-i pună banii în coş şi să plece fără să-i spună o vorbă, fără să-i dea nici o atenţie, fără nimic, s-ar fi lăsat păgubaşă după mai puţin de o oră. S-ar fi plictisit. Ar fi dat coşul înapoi şi s-ar fi dus să mănânce într-un restaurant de lux. De asta-mi plăcuseră mie cele două călugăriţe. Se vedea cât colo că nu se duc niciodată să mănânce la restaurante de lux. Gândul că nu se duc niciodată în asemenea localuri mă întrista îngrozitor. Ştiu că asta nu are o importanţă capitală, dar totuşi mă întrista.

M-am îndreptat spre Broadway, numai aşa, de plăcere, fiindcă nu mai fusesem pe acolo de ani de zile. În afară de asta, voiam să găsesc un magazin de discuri care să fie deschis duminica. Voiam să-i cumpăr lui Phoebe un disc care se chema Little Shirley Beans şi care se găsea foarte greu. Era despre o fetiţă care nu voia să iasă din casă fiindcă-i căzuseră doi dinţi din faţă şi-i era ruşine. Auzisem discul la Pencey. Îl avea un băiat care stătea la etajul de deasupra. Am încercat să-l cumpăr de la el, fiindcă ştiam că o să-i placă lui Phoebe la nebunie, dar tipul n-a vrut să mi-l vândă. Era un disc grozav, foarte vechi, pe care cântăreaţa aceea neagra, Estelle Fletcher, îl imprimase acum vreo douăzeci de ani. Îl cânta în stil Dixieland38, foarte păcătos, ca la tavernă, fără sentimentalism de prost-gust. O cântăreaţa albă l-ar fi cântat ca un copilaş, ar fi pus accentul pe sentimentalism, dar Estelle Fletcher îşi cunoştea foarte bine meseria şi era unul dintre cele mai bune discuri din câte am auzit vreodată. Mă gândeam să caut discul într-unul din magazinele deschise duminica, să-l cumpăr şi să-l iau cu mine în parc. Era duminică, şi duminica, Phoebe obişnuia să se ducă în parc cu patinele cu rotile. Ştiam pe unde se plimba de obicei.

Nu era chiar atât de frig ca în ajun, dar soarele tot nu apăruse şi nu era o vreme prea plăcută pentru plimbare. Şi totuşi, mi s-a întâmplat un lucru foarte simpatic. În faţa mea mergea o familie care se vedea cât de colo că ieşise de la biserică – mama, tata şi un puşti de vreo şase ani. Păreau cam săraci. Tatăl purta o plărie gris-perle dintr-acelea pe care le poartă oamenii săraci când vor să pară eleganţi. Mergea discutând cu nevastă-sa, fără să se sinchisească de puşti. Puştiul era foarte simpatic. Mergea pe partea carosabilă a drumului, nu pe trotuar, dar totuşi la margine. Mergea de parcă ar fi urmat o linie dreaptă, aşa cum fac de obicei copiii, şi cânta ca pentru el. M-am apropiat puţin, ca să aud ce cânta. Era un cântec pe care-l ştiam: Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Avea o voce tare frumoasă. Se vedea cât de colo că nu cântă decât aşa, pentru plăcerea lui. Maşinile treceau cu un zumzet surd şi se auzea scârţâit de frâne-n dreapta şi-n stânga, părinţii nici nu-l băgau în seamă, iar el îşi vedea de drum, mergând pe lângă trotuar şi cântând Dacă cineva prinde pe careva venind prin lanul de secară. Asta m-a făcut să mă simt mai bine. Mi-a mai luminat puţin sufletul.

Pe Broadway – o lume şi o înghesuială nebună. Deşi era duminică în jurul orei douăsprezece, pe Broadway era o aglomeraţie nebună. Toată lumea se ducea la cinema – la „Paramount” sau la „Astor”, la „Strand” sau la „Capitol” sau într-altă sală absurdă. Şi toţi erau gătiţi, fiindcă era duminică, şi asta făcea ca totul să pară şi mai jalnic. Cel mai groaznic însă era faptul că se vedea de la o poştă că toţi voiau să se ducă la cinema. Nu puteam să mă uit la ei, îmi făcea rău. La urma urmei, aş putea să înţeleg pe cineva care se duce la cinema neavând altceva mai bun de făcut, dar când cineva vrea cu tot dinadinsul să se ducă şi, mai mult încă, să se grăbească să ajungă cât mai repede acolo, asta mă deprimă cumplit. Mai ales când văd milioane de oameni stând la coadă – o coadă lungă până în celălalt colţ al străzii – şi aşteptând cu o răbdare de înger să cumpere bilete şi aşa mai departe. Mamă, nu ştiam cum să ies mai repede de acolo. Am avut noroc. Am găsit Littile Shirley Beans în primul magazin de discuri în care am intrat. M-au uşurat de cinci dolari, fiindcă discul era aproape epuizat, dar nu mi-a părut rău. Mamă, ce fericit mă simţeam deodată. Aproape că nu mai aveam răbdare s-ajung în parc, s-o caut pe Phoebe şi să i-l dau.

Ieşind din magazin, am trecut pe lângă un drugstore. Am intrat cu gândul să-i dau amicei Jane un telefon să mă interesez dacă luase vacanţă şi se întorsese acasă. Aşa că m-am dus la o cabină telefonică şi am sunat-o. Din nenorocire, a răspuns maică-sa, aşa c-a trebuit să închid. N-aveam nici un chef să încep o conversaţie nesfârşită cu ea. În general, nu-mi prea place să vorbesc la telefon cu mamele fetelor. Totuşi, ar fi trebuit cel puţin s-o întreb dacă Jane se întorsese acasă. N-aş fi murit dintr-atât. Dar n-aveam chef, şi asemenea lucruri nu se fac dacă n-ai chef.

Trebuia să cumpăr bilete pentru teatrul ăla nefericit, aşa c-am luat un ziar şi m-am uitat să văd ce spectacole sunt în ziua aia. Nu se dădeau decât vreo trei piese, că era duminică. Aşa că m-am dus şi am cumpărat două bilete, pentru fotoliu de orchestră, la piesa O ştiu eu pe dragostea mea. Era un spectacol care se dădea în scopuri filantropice sau aşa ceva. Eu unul nu mă prăpădeam să văd piesa, dar ştiam că Sally, regina snoabelor, va înnebuni când îi voi spune că am luat bilete la o piesă în care joacă soţii Lunt39. Sally moare după spectacole cărora le merge vestea că ar fi ultrarafinate şi serioase şi aşa mai departe şi în care joacă soţii Lunt. Eu însă nu. Dacă-i vorba pe asta, mie nici nu-mi place teatrul. Nu e chiar atât de rău ca cinematograful, dar totuşi nu cred că e cazul să înnebuneşti de entuziasm după el. În primul rând că nu pot să sufăr actorii. Nu joacă niciodată natural. Îşi închipuie că joacă natural. Unii dintre cei buni se poartă oarecum ca în viaţă, dar n-au nici un haz. Şi dacă un actor e într-adevăr mare, se vede de la o poştă că ştie că-i mare şi asta strică totul. Uite, de exemplu, Laurence Olivier. L-am văzut în Hamlet. D. B. ne-a luat pe Phoebe şi pe mine să-l vedem anul trecut. Ne-a invitat întâi la restaurant şi pe urmă ne-a dus la cinema. Mai văzuse o dată filmul, şi, după câte ne povestise la masă, ardeam de nerăbdare să-l văd. Dar nu prea mi-a plăcut. Nu-mi dau deloc seama de ce-l consideră lumea pe Laurence Olivier atât de grozav. E adevărat că are o voce nemaipomenită şi e al naibii de frumos, şi-ţi face plăcere să-l priveşti când se mişcă sau când se bate în duel, dar nu e deloc aşa cum îmi spusese D. B. că ar fi Hamlet. Semăna mult mai mult cu un blestemat de general decât cu un tip trist şi ţăcănit. Partea cea mai bună din film e atuncea când fratele Ofeliei – cel care se bate în duel cu Hamlet la sfârşit de tot – pleacă undeva departe, şi taică-su îi dă fel de fel de sfaturi. Şi în timp ce taică-su îi dă fel de fel de sfaturi, Ofelia se tot joacă cu frate-su, îi scoate pumnalul din teacă, îl tachinează şi aşa mai departe, în timp ce el se străduieşte din răsputeri să dea impresia că-l interesează bărbile lui taică-su. A fost o scenă frumoasă. Mi-a plăcut la nebunie. Dar asemenea scene n-au fost multe. Singurul lucru care i-a plăcut lui Phoebe a fost scena în care Hamlet îşi mângâie câinele pe cap. După părerea ei, asta era nostim şi simpatic, şi aşa şi era. De fapt, ştiţi ce trebuia să fac? Să citesc piesa! Nenorocirea cu mine e că trebuie să citesc lucrurile cu ochii mei. Când le joacă un actor, mi-e foarte greu să ascult. Mă tot întreb mereu dacă nu cumva o să facă ceva aiurea.

După ce am cumpărat bilet la piesa cu soţii Lunt, am luat un taxi până la Central Park. Ar fi trebuit să merg cu metroul sau cu altceva de felul ăsta, că începuseră să mi se rărească banii, dar voiam să ies cât mai repede de pe Broadway-ul ăsta nenorocit.

În parc era groaznic. Nu era prea frig, dar soarele nu ieşise din nori, şi pe jos nu se vedea altceva decât murdărie de câine, scuipat şi trabucuri aruncate de bătrâni, iar băncile păreau ude. Totul era deprimant şi, din când în când, fără nici un motiv, mergând aşa, te treceau fiori, nici n-ai fi zis că vine Crăciunul. Părea mai degrabă că nu mai vine nimic, niciodată. M-am dus totuşi până la aleea acoperită cu pergole, fiindcă acolo mergea Phoebe când era în parc. Îi place să patineze lângă platforma fanfarei. Ciudat! Ăsta-i locul unde-mi plăcea şi mie să patinez când eram mic.

Dar când am ajuns acolo, n-am văzut-o nicăieri. Erau câţiva copii care patinau şi doi băieţi care jucau baseball cu o minge moale, dar de Phoebe nici urmă. Am văzut totuşi o puştoaică de vârsta ei, care stătea singură pe o bancă şi-şi strângea patina. M-am gândit că poate o cunoaşte şi-mi spune unde s-o găsesc sau, mă rog, măcar ceva, aşa că m-am dus şi m-am aşezat lângă ea, pe bancă, şi-am întrebat-o:

— Nu cumva o cunoşti pe Phoebe Caulfield?

— Pe cine? M-a întrebat.

Purta pantaloni lungi şi vreo douăzeci de pulovere. Se vedea că le tricotase maică-sa, căci erau îngrozitor de lăbărţate.

— Phoebe Caulfield. Locuieşte pe strada 71. E în clasa a patra la.

— Dumneata o cunoşti pe Phoebe?

— Da. E sora mea. Nu cumva ştii unde e?

— E în clasa domnişoarei Callon, nu-i aşa? Spuse fetiţa.

— Nu ştiu. Ba da, cred că da.

— O fi la muzeu. Noi am fost sâmbăta trecută.

— Care muzeu? Am întrebat-o.

Fata păru că dă din umeri.

— Nu ştiu, spuse. La muzeu!

— Da, dar la care? La ăla unde-s tablouri, sau la ăla unde-s indieni?

— La ăla unde-s indieni.

— Mulţumesc frumos.

M-am ridicat să plec, dar deodată mi-am amintit că era duminică.

— Dar azi e duminică, i-am spus puştoaicei, care şi-a ridicat privirea şi mi-a spus:

— Aha, atunci nu-s acolo!

Se chinuia îngrozitor să-şi strângă patina. M-avea mănuşi, n-avea nimic, şi mâinile îi erau îngheţate şi roşii. Am ajutat-o să şi-o fixeze. Mamă, nu mai ţinusem de ani de zile o cheie de patine-n mână. Totuşi, nu mi s-a părut curios. Uite, dacă peste cincizeci de ani îmi dai o cheie de patine şi e întuneric beznă, eu tot ştiu ce e. După ce i-am strâns patina, mi-a mulţumit. Era o fetiţă foarte simpatică şi politicoasă. Doamne, tare-mi plac copiii care-s drăguţi şi politicoşi când le strângi patinele sau când le faci vreun alt serviciu. Majoritatea sunt aşa. Zău că sunt. Am întrebat-o dacă nu vrea să bea o ciocolată cu lapte sau altceva, dar mi-a spus „nu, mulţumesc”. Mi-a spus că trebuie să se întâlnească la patinaj cu prietena ei. Ăştia micii au întotdeauna câte o prietenă care-i aşteaptă. Asta mă distrează grozav.

Cu toate că era duminică şi eram sigur că Phoebe şi clasa ei nu-s acolo, cu toate că era atât de umed şi de urât afară, am întins-o pe jos până la Muzeul de istorie naturală. Ştiam că ăsta-i muzeul de care vorbise fetiţa cu cheia. Cunoşteam pe dinafară tot tipicul în legătură cu vizitarea muzeului. Phoebe mergea la aceeaşi şcoală la care urmasem şi eu când eram puşti şi ne duceam mereu la muzeu. Aveam o învăţătoare, domnişoara Aigletinger, care ne căra la muzeu aproape în fiecare sâmbătă. Uneori ne uitam la animale, alteori ne uitam la obiectele făcute de indieni pe vremuri. Olărie şi coşuri de paie şi alte lucruri d-astea. Când îmi amintesc de toate astea-mi face plăcere. Chiar şi azi. Mi-aduc aminte că, de obicei, după ce ne uitam la indieni, ne duceau în amfiteatrul cel mare să vedem un film. Un film despre Columb. Ni-l arătau mereu pe Columb cum a descoperit America, cum s-a zbătut să-i convingă pe Ferdinand şi pe Isabela să-i împrumute gologanii de care avea nevoie ca să cumpere corăbii şi cum, în cele din urmă, marinarii s-au răsculat împotriva lui şi aşa mai departe, niciunul din noi nu se sinchisea cine ştie ce de Columb, dar aveam întotdeauna la noi bomboane şi gumă de mestecat, şi sala aceea avea un miros foarte plăcut. Mirosea de parc-afară ar fi plouat, chiar dacă era senin, iar tu te aflai în singurul loc simpatic, uscat şi comod de pe pământ. Tare-mi mai plăcea blestematul ăsta de muzeu. Mi-aduc aminte că, în drum spre sala de proiecţie, trebuia să treci prin Sala indiană. Sala indiană era lungă, lungă şi n-aveai voie să vorbeşti decât în şoaptă. Profesoara mergea înainte şi elevii veneau pe urmă, în rând, câte doi. Fiecare avea perechea lui. Eu mă nimeream de cele mai multe ori lângă o fată pe care o chema Gertrude Levine. Voia mereu s-o ţin de mână, şi mâna ei era întotdeauna umedă sau lipicioasă sau mai ştiu eu ce. Podeaua era de piatră, şi, dacă aveai bile în mâna şi le scăpai din greşeală pe jos, săreau pe podea ca nebunele, făcând un zgomot asurzitor, şi profesoara oprea clasa-n loc, ca să se întoarcă să vadă ce naiba se întâmplă. Totuşi, nu se supăra niciodată. Pe urmă, treceai pe lângă o barcă de război indiană lungă, lungă cam cât trei blestemate de „Cadillac”-uri puse cap la cap. În barcă erau vreo douăzeci de indieni. Unii vâsleau, alţii stăteau în picioare şi se uitau, iar feţele lor erau pictate ca de război. În spatele bărcii era unul care semăna a stafie şi avea pe faţă o mască. Era vraciul. De câte ori îl vedeam, mi se făcea părul măciucă – dar totuşi îmi plăcea. Şi mai era ceva. Dacă, trecând pe acolo, atingeai vreo vâslă sau alt obiect, paznicul spunea „nu puneţi mâna, copii!”, dar o spunea întotdeauna cu blândeţe, nu ca păcătoşii ăia de curcani. Pe urmă, treceai pe lângă o vitrină mare, de sticlă, cu indieni, care frecau nişte beţe ca să facă foc, şi o indiană care ţesea o pătură. Indiana care ţesea pătura stătea atât de aplecată, că i se vedeau sânii, şi toţi trăgeau cu coada ochiului cât puteau, chiar şi fetele, fiindcă erau mici şi nu aveau sâni mai mari ca noi. Şi la urmă, chiar la intrarea dinspre sala de spectacol, chiar lângă uşi, era un eschimos. Pescuia într-un lac îngheţat, stând aplecat deasupra unei copci. Lângă el avea vreo doi peşti, pe care îi prinsese tocmai atunci. Mamă, muzeul ăsta era plin de vitrine. Şi sus la etaj erau şi mai multe vitrine cu cerbi care beau apă la izvor, sau cu păsări care zburau să-şi petreacă iarna în sud. Păsările din faţă erau împăiate şi atârnate de o sârmă, cele din fund erau doar pictate pe perete, dar toate păreau că zboară de-adevărat şi, dacă plecai capul şi te uitai la ele de jos în sus, păreau şi mai grăbite să zboare spre sud. Totuşi, lucrul cel mai grozav la acest muzeu era că toate rămâneau întotdeauna pe loc. Nimic nu se mişca. Te puteai duce la muzeu de o sută de mii de ori şi tot găseai eschimosul pescuind, după ce tocmai prinsese doi peşti, păsările zburând spre sud, cerbii, cu coarnele lor frumoase şi picioarele lor subţiri, bând apă la izvor, şi femeia indiană cu sânii goi ţesând aceeaşi pătură. Totul era neschimbat. Singurul lucru care se schimba erai tu. Nu c-ai fi fost mult mai bătrân sau, mă rog. Nu asta. Dar erai altfel. Aveai poate un palton pe tine pe care data trecută nu-l avuseseşi sau fetiţa care-ţi fusese pereche ultima dată se îmbolnăvise de scarlatină şi acum aveai altă pereche. Sau nu eram însoţiţi de domnişoara Aigletinger, ci de o suplinitoare. Sau îi auziseşi pe părinţi certându-se groaznic în baie sau pur şi simplu trecuseşi pe stradă pe lângă o băltoacă cu benzină în care văzuseşi un curcubeu. Vreau să spun că erai cumva altfel – nu pot să vă explic ce vreau să spun. Şi chiar dac-aş putea, nu ştiu sigur dac-aş vrea.

În timp ce mă îndreptam spre muzeu, am scos şapca roşie de vânătoare din buzunar şi mi-am pus-o pe cap. Ştiam că n-am să mă întâlnesc cu nimeni cunoscut, şi afară era destul de umed. Am mers şi-am tot mers şi, în timp ce mergeam, mă gândeam la Phoebe, care se ducea sâmbăta la muzeu, aşa cum mă dusesem şi eu la vremea mea. Mă gândeam că vede aceleaşi lucruri pe care le văzusem şi eu şi că va fi mereu alta de fiecare dată când se va duce la muzeu. Nu pot spune că gândul ăsta mă întrista, dar nici nu mă înveselea cine ştie ce. Există anumite lucruri care ar trebui să rămână aşa cum sunt. Ar trebui să le poţi vârî într-o vitrină de muzeu şi să le laşi acolo. Ştiu că-i imposibil, dar, oricum, e păcat. În orice caz, tot drumul până la muzeu numai la asta m-am gândit.

Am trecut pe lângă un teren de joc, m-am oprit şi m-am uitat la nişte copii mititei de tot care se dădeau în leagăn. Unul din ei era cam grăsuţ, aşa că am apăsat cu mâna în partea unde stătea cel mai slăbuţ ca să creez un echilibru, dar, dându-mi seama că n-aveau chef de mine, i-am lăsat în pace.

Apoi s-a întâmplat un lucru curios. Când am ajuns la muzeu, am simţit deodată că n-aş mai fi intrat înăuntru nici dacă mi-ai fi dat un milion de dolari. Nu mă mai trăgea inima – cu toate că străbătusem tot parcul ăsta blestemat şi mă gândisem cu plăcere să intru înăuntru. Dacă Phoebe ar fi fost acolo, probabil c-aş fi intrat, dar Phoebe nu era. Aşa că am luat un taxi din faţa muzeului şi i-am spus şoferului să mă ducă la „Biltmore”.

Nu prea aveam chef să mă duc la „Biltmore”. Dar îmi fixasem întâlnire cu Sally.