Capitolul 15

N-AM DORMIT PREA MULT ŞI CRED CĂ NU ERA DECÂT VREO zece când m-am trezit. Am aprins o ţigară şi îndată după aceea am simţit că mi-e foame. Nu mai mâncasem nimic de la cele două chiftele pe care le înghiţisem când am fost la cinema la Agerstown cu Brossard şi cu Ackley. Şi asta se întâmplase de mult. Mi se părea că trecuseră vreo cincizeci de ani de atunci. Telefonul era chiar lângă mine şi am vrut să sun să-mi trimită o gustare în cameră. Dar mi-era teamă să n-o trimită cu Maurice. Dacă vă închipuiţi că muream de dorul lui vă-nşelaţi. Aşadar, am stat în pat şi am mai fumat o ţigară. M-am gândit s-o chem pe Jane, să văd dacă se-ntorsese acasă, şi aşa mai departe, dar nu prea aveam chef.

Până la urmă, am sunat-o pe Sally Hayes. Sally învăţa la pensionul Mary A. Woodruff şi ştiam că se întorsese acasă, fiindcă-mi scrisese cu câteva săptămâni în urmă. Nu pot spune că eram mort după ea, dar o cunoşteam de ani de zile şi cu mintea mea cea proastă credeam că-i deşteaptă, pentru că ştia o grămadă de lucruri despre teatru şi piese şi literatură şi toate lucrurile astea. Când cineva ştie atât de multe despre lucrurile astea, îţi trebuie timp ca să-ţi dai seama dacă e prost sau nu. În cazul lui Sally, mi-au trebuit ani de zile ca să descopăr acest lucru. Cred că mi-aş fi dat seama mult mai repede dacă nu ne-am fi sărutat atât. Nenorocirea cu mine e că, de câte ori fac curte unei fete, am impresia că-i deşteaptă. De fapt, între lucrurile astea nu există nici cea mai mică legătură, cu toate acestea eu continuu să judec aşa.

Deci, i-am dat un telefon. Întâi mi-a răspuns fata din casă. Pe urmă tatăl ei şi, în cele din urmă, a venit şi ea la telefon.

— Sally? I-am zis.

— Da, cine-i acolo? M-a întrebat.

Era îngrozitor de prefăcută. Şi doar îi spusesem lui taică-su cine o caută.

— Holden Caulfield. Ce mai faci?

— Holden! Da' tu?

— Foarte bine! Ascultă, spune-mi ce-i cu tine? Vreau să spun, cum merge cu şcoala?

— Bine. Adică. Ştii tu.

— Bun. Uite ce voiam să te întreb. Eşti liberă azi? E drept că-i duminică, dar chiar şi duminica există întotdeauna câte un matineu, două. D-alea în scopuri de binefacere. Nu vrei să mergi cu mine?

— Ba da, ar fi minunat.

Minunat! Tare nu pot să sufăr acest cuvânt. Sună îngrozitor de fals. O clipă am fost cât pe-aci să-i spun că nu mai mergem nicăieri. Dar am continuat să stăm de vorbă, adică ea vorbea, că eu nu reuşeam să plasez nici un cuvânt. Întâi mi-a povestit de un băiat de la Harvard – probabil un boboc, dar asta bineînţeles că nu mi-a mai spus – care o înnebunea cu atenţiile şi-i telefona zi şi noapte – auzi, zi şi noapte, să mor de râs! Pe urmă mi-a spus de alt băiat, cadet la West Point34, care era gata să sară în foc pentru ea. Mare lucru. I-am dat întâlnire la două, sub ceasul din holul hotelului „Biltmore”. I-am spus să nu întârzie, fiindcă spectacolul începe probabil la două treizeci. Întârzia întotdeauna. Apoi am pus receptorul în furcă. Mă plictisea, dar era foarte frumoasă.

După ce am stabilit să mă întâlnesc cu Sally, m-am dat jos din pat, m-am îmbrăcat şi mi-am făcut valiza. Totuşi, înainte de a ieşi din cameră, m-am uitat o clipă pe fereastră, să văd ce mai fac perverşii de vizavi, dar aveau toţi storurile trase. Dimineaţa erau cât se poate de pudici şi de modeşti. Pe urmă, am coborât cu ascensorul şi am achitat nota la recepţie. Pe Maurice nu l-am văzut pe nicăieri. De altfel, nici nu mi-am pierdut vremea să caut o asemenea lepădătură.

Am ieşit şi am luat un taxi, dar n-aveam nici cea mai vagă idee unde să mă duc. Nici n-aveam unde. Era abia duminică. Acasă nu mă puteam duce până miercuri sau, în orice caz, până marţi. Şi n-aveam nici un chef să mă duc la alt hotel, să vină unul să-mi facă creierii pilaf. Aşa că i-am spus şoferului să mă ducă la Grand Central Station35. Era lângă hotelul „Biltmore”, unde trebuia să mă întâlnesc la două cu Sally, şi m-am gândit să dau valizele să mi le pună într-o casetă mare de fier, de la care îţi dă o cheie – şi pe urmă să mă duc să mănânc ceva. Mi-era cam foame. În timp ce eram în taxi, mi-am scos portofelul şi mi-am numărat banii. Nu mai ţin minte exact cât îmi rămăsese, dar nu era în nici un caz o avere. În două săptămâni amărâte, cheltuisem o sumă cu care ai fi putut răscumpăra un rege. Zău că da. De fapt, sunt înfiorător de mână-spartă. Şi ce nu cheltuiesc, pierd. De cele mai multe ori, aproape că uit să iau restul la bar sau la restaurant, sau mai ştiu eu ce. Pe părinţii mei asta-i înnebuneşte. Într-un fel, îi înţeleg. Tata-i foarte bogat, nu ştiu exact cât câştigă – că nu discută niciodată cu mine despre asta – dar îmi închipui că destul de mult. E consilierul juridic al unei corporaţii. Ăştia-s băieţi care câştigă bani cu carul. Şi mai e un motiv pentru care cred că are bani – finanţează mereu spectacole pe Broadway. Dar piesele cad, şi mama se înfurie groaznic de fiecare dată când tata bagă bani într-un spectacol. De când s-a prăpădit frate-meu Allie, mama se simte cam prost cu sănătatea. E foarte nervoasă. Ăsta-i încă un motiv pentru care mi-era groază să-i spun că mă dăduseră din nou afară.

După ce-am băgat valizele într-o casetă de fier, la gară, am intrat la bufet să mănânc ceva. Am luat o gustare, foarte substanţială pentru mine – o oranjadă, ochiuri cu slănină, pâine prăjită şi cafea. De obicei, nu beau decât o oranjadă. Nu sunt ceea ce se cheamă un mâncăcios. Zău că nu. D-asta sunt ca un ţâr. La drept vorbind, ar trebui să ţin regim şi să mănânc o grămadă de făinoase şi alte porcării d-astea care te îngraşă, dar nici nu mă gândesc. De obicei, când nu sunt acasă, nu mănânc decât un sandviş cu şvaiţer şi un pahar cu lapte şi cafea de malţ. Nu prea e cine ştie ce, dar laptele ăsta cu malţ conţine o grămadă de vitamine. H. V. Caulfield. Holden Vitamină Caulfield.

În timp ce mâncam ochiurile, au intrat două călugăriţe cu geamantane şi s-au aşezat lângă mine la bar. Văzându-le, m-am gândit că se mută la vreo altă mânăstire sau ceva de felul ăsta şi aşteaptă trenul. Nu ştiau ce naiba să facă cu geamantanele, aşa că le-am dat o mână de, ajutor. Erau geamantane din alea ordinare – imitaţie de piele, sau aşa ceva. Ştiu că n-are nici o importanţă, dar mie tare nu-mi place când cineva are geamantane ordinare. Ştiu că sună groaznic, dar sunt în stare să urăsc un om de la prima vedere dacă are geamantane ieftine. Mi s-a întâmplat odată ceva când eram la Elkton Mills, de care n-am uitat nici azi. Am locuit câtva timp în aceeaşi cameră cu un băiat, unul Dick Slagle, care avea nişte geamantane foarte ordinare şi, în loc să le ţină pe poliţă, le ascundea sub pat, ca să nu le vadă cineva lângă ale mele. Asta mă întrista cumplit, şi-mi venea să le arunc pe fereastră sau mai ştiu eu ce sau, la urma urmei, să fac schimb cu dânsul. Ale mele, care fuseseră cumpărate la „Mark Cross”, erau de box veritabil şi aveau fel de fel de rahaturi d-astea şi trebuie să fi costat bani buni. Dar s-a întâmplat un lucru ciudat. În cele din urmă, pentru ca Slagle să nu mai aibă complexe de inferioritate, am pus geamantanele mele sub pat în loc să le pun pe poliţă. Şi ştiţi ce-a făcut atunci? A doua zi după ce pusesem geamantanele sub pat, le-a scos şi le-a pus la loc pe poliţă. Şi ştiţi de ce a făcut asta? Mi-a trebuit câtva timp să descopăr. A făcut-o pentru că voia să se creadă că geamantanele mele ar fi ale lui. Zău că da. Era un tip foarte ciudat în privinţa asta. Uite, de pildă, îşi bătea mereu joc de ele, adică de geamantanele mele. Spunea că sunt prea noi, prea burgheze. Ăsta era cuvântul lui preferat. Îl auzise undeva sau îl găsise în vreo carte. Tot ce aveam eu era burghez. Îngrozitor de burghez. Până şi stiloul meu era burghez. Îmi cerea mereu să i-l împrumut, dar cu toate astea era burghez. Am fost colegi de cameră doar două luni, apoi am cerut amândoi să ne despartă. Dar partea nostimă e că, după ce ne-am despărţit, îi duceam câteodată dorul fiindc-avea un nemaipomenit simţ al umorului şi uneori, când stăteam împreună, ne distram grozav. Nu m-aş mira să-mi fi dus şi el dorul. La început, spunea doar în glumă că lucrurile mele sunt burgheze, şi mie puţin îmi păsa de fapt, avea oarecare haz. Apoi, după un timp, mi-am dat seama că nu mai glumeşte. Adevărul e că-i foarte greu să locuieşti cu altul în cameră când ai geamantane mult mai fine ca ale lui – când ale tale sunt într-adevăr de calitate bună, şi ale lui nu-s. Ai crede că, dacă-i deştept şi aşa mai departe şi are simţul umorului, puţin îi pasă care sunt mai bune. Şi totuşi, îi pasă. Zău că-i pasă. Ăsta-i şi unul din motivele pentru care m-am mutat cu măgarul şi cretinul de Stradlater. Cel puţin geamantanele lui erau tot atât de bune ca ale mele.

Stăteam deci lângă cele două călugăriţe şi, după un timp, am intrat în vorbă cu ele. Cea de lângă mine avea un coşuleţ de paie, din alea în care fetele din Armata Salvării şi călugăriţele obişnuiesc să strângă bani în preajma Crăciunului. Le întâlneşti pe la colţuri de stradă şi mai ales pe Fifth Avenue, în faţa magazinelor universale, şi aşa mai departe. Oricum, vecina mea a scăpat coşuleţul pe jos şi eu m-am aplecat să-l ridic. Am întrebat-o dacă strânge bani pentru scopuri de binefacere şi mi-a răspuns că nu. Coşul nu încăpuse în geamantan, aşa că-l ducea în mână. Zâmbetul ei era destul de atrăgător. Avea nasul mare şi ochelari cam urâţi, cu un fel de ramă de metal, dar avea o faţă foarte blândă.

— Voiam să spun că dacă făceaţi colectă aş fi putut să contribui şi eu cu ceva. Luaţi totuşi banii şi, când va fi cazul, adăugaţi-i la ceilalţi.

— Vai, ce drăguţ din partea dumitale, mi-a spus cea cu coşuleţul, în timp ce cealaltă, prietena ei, se uita la mine.

Până atunci citise o cărticică neagră, sorbind din cafea. Cartea semăna a Biblie, numai că era cam subţire. Dar semăna totuşi a Biblie. Nu consumaseră niciuna, nici alta decât o cafea cu pâine prăjită. Asta m-a întristat. Nu-mi place să mănânc ouă cu slăninuţă, şi altul lângă mine să bea doar cafea şi să mănânce pâine prăjită.

Le-am dat zece dolari pentru scopurile lor de binefacere. Au primit banii, dar m-au întrebat de o mie de ori dacă sunt sigur că mă pot lipsi de ei şi tot soiul de lucruri d-astea. Le-am spus c-am bani destui la mine, dar am impresia că nu prea m-au crezut. În cele din urmă, i-au luat însă. Mi-au mulţumit amândouă atât de mult, încât începusem să mă simt prost. Am schimbat vorba, abordând teme mai generale şi întrebându-le unde se duc. Mi-au spus că sunt învăţătoare, că tocmai veniseră de la Chicago şi că vor preda la o şcoală clericală pe Strada 168 sau 186 sau mai ştiu eu ce altă stradă, la mama dracului, în partea de nord a oraşului. Cea de lângă mine, care purta ochelari cu rame de fier, mi-a spus că preda engleza şi că prietena ei preda istoria şi constituţia americană. Şi atunci, ca un măgar ce sunt, am început să mă întreb ce o fi gândind cea de lângă mine, care preda engleza – ea fiind călugăriţă şi aşa mai departe – atunci când citea anumite cărţi obligatorii de literatură engleză. Nu mă gândeam numai la cele propriu-zis deşucheate, ci la cele în care era vorba de amor, şi aşa mai departe. Uite, de pildă, Eustacia Vye, din Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy, nu era cine ştie ce păcătoasă sau mai ştiu eu ce, dar, oricum, chiar şi aşa, tot nu poţi să nu te întrebi ce crede o călugăriţă când citeşte despre biata Eustacia. Dar bineînţeles că n-am întrebat-o nimic. Singurul lucru pe care l-am spus a fost că engleza e materia la care sunt eu cel mai tare.

— Serios? Vai, ce bine-mi pare! Mi-a spus cea cu ochelari, care preda engleza. Ce-ai citit anul ăsta? M-ar interesa foarte mult să ştiu.

Zău că era simpatică.

— Păi, mai tot anul i-am studiat pe anglo-saxoni. Beowulf36 şi Grendel37 şi Lord Randal, fiul meu şi toate celelalte. Dar, din când în când, trebuia să mai citim şi altfel de cărţi, pentru cultura generală. Am citit Reîntoarcerea pe meleagurile natale de Thomas Hardy şi Romeo şi Julieta şi Iuliu.

— A, Romeo şi Julieta! Ce frumos! Ţi-a plăcut?

Zău că nu vorbea ca o călugăriţă.

— Da. Mi-a plăcut. Mi-a plăcut mult. Au fost câteva lucruri ici-colo care mi-au plăcut mai puţin, dar, în general, e foarte emoţionant.

— Ce nu ţi-a plăcut? Nu-ţi aminteşti?

La drept vorbind, era cam delicat să discuţi despre Romeo şi Julieta cu ea. Vreau să spun că pe alocuri piesa este destul de indecentă, şi dânsa era călugăriţă, dar, mă rog, mi-a cerut să vorbesc, aşa c-am discutat un timp despre piesă.

— Ştiţi, de fapt, nu prea mă-nnebunesc după Romeo şi Julieta, i-am zis, adică îmi plac ei, dar. Nu ştiu. Uneori devin de-a dreptul enervanţi. Vreau să spun că mi-a părut mult mai rău când a murit Mercuţio decât când au murit Romeo şi Julieta. La drept vorbind, mie Romeo nici nu-mi place după ce moare Mercuţio, străpuns de spada tipului ăluia – vărul Julietei – cum îl cheamă?

— Tybalt.

— Da, Tybalt, am încuviinţat eu. Mereu uit cum îl cheamă. Vina e a lui Romeo. Vreau să spun că el, adică Mercuţio, mi-a plăcut cel mai mult din toată piesa. Nu ştiu exact de ce. Totuşi, Montague-ii şi Capuleţii sunt foarte bine – mai ales Julieta – dar Mercuţio. Nu ştiu cum să spun. Era foarte deştept şi plin de haz, şi tot la un loc. Pe mine mă înfurie grozav când un om, mai ales când e deştept şi are haz şi o grămadă de calităţi, moare din vina altuia. Romeo şi Julieta cel puţin mor din vina lor.

— La ce şcoală înveţi? M-a întrebat.

Pesemne că voia să schimbe subiectul.

I-am spus că-nvăţ la Pencey. Auzise de Pencey. Mi-a spus că-i o şcoală foarte bună. Am lăsat-o să spună. Apoi, cealaltă călugăriţă, cea care preda istoria şi constituţia, a spus c-ar fi timpul să plece. Am luat nota şi am vrut să plătesc ceea ce consumaseră, dar nu m-au lăsat. Cea cu ochelari mi-a spus să-i dau nota înapoi.

— Ai fost mai mult decât generos, mi-a spus. Eşti un băiat foarte drăguţ.

Zău că era simpatică. Mi-aducea puţin aminte de mama lui Ernest Morrow, pe care o întâlnisem în tren. Mai ales când zâmbea.

— Ne-a făcut mare plăcere să stăm de vorbă cu dumneata, mi-au spus.

Le-am răspuns că şi mie-mi făcuse plăcere să stau de vorbă cu ele şi să nu credeţi că minţeam. Dar cred că mi-ar fi făcut şi mai mare plăcere dacă nu mi-ar fi fost teamă tot timpul c-or să mă întrebe dacă-s catolic. Aşa sunt catolicii, încearcă totdeauna să afle dacă eşti şi tu catolic. Mie asta mi se întâmplă foarte des, poate pentru că numele meu de familie e irlandez, şi majoritatea celor care sunt de origine irlandeză sunt catolici. De fapt, tata a fost, cândva, catolic, numai că s-a lăsat când s-a însurat cu mama. Dar catolicii vor să afle dacă eşti catolic, chiar dacă nu-ţi cunosc numele de familie. Când eram la Whooton, am făcut cunoştinţă cu un băiat care era catolic, unul Louis Shaney. Fusese primul băiat cu care făcusem cunoştinţă acolo. Stătusem unul lângă altul pe scaun în faţa infirmeriei, în prima zi de şcoală. Aşteptând să ne vină rândul la vizita medicală, intrasem în vorbă şi începusem să discutăm despre tenis. Pe amândoi ne pasiona tenisul. Mi-a spus că se duce în fiecare vară la campionatele naţionale de la Forest Hills. I-am spus că şi eu mă duc, şi pe urmă am discutat o grămadă despre anumiţi jucători de clasă. Pentru un puşti de vârsta lui ştia foarte multe despre tenis. Zău că ştia. Apoi, după un timp, în mijlocul discuţiei, m-a întrebat:

— Nu cumva ai observat unde e catedrala catolică din oraş?

După felul cum pusese întrebarea am priceput că, de fapt, încerca să afle dacă sunt catolic sau nu. Zău că da. Nu c-ar fi avut prejudecăţi sau mai ştiu eu ce, dar voia să ştie. Îi făcuse plăcere să discute cu mine despre tenis şi toate cele, dar era clar că i-ar fi făcut şi mai mare plăcere dac-ar fi aflat că sunt catolic şi aşa mai departe. Genul ăsta de lucruri mă scoate din minţi. Nu vreau să spun că ne-a omorât discuţia, sau mai ştiu eu ce – nu – dar nici bine nu i-a făcut. D-asta am fost mulţumit că cele două călugăriţe nu m-au întrebat dacă-s catolic. Dacă m-ar fi întrebat asta, n-ar fi omorât discuţia, dar ar fi schimbat cursul. Nu vreau să spun cu asta că-i condamn pe catolici. Nici gând. Dac-aş fi catolic, poate c-aş fi şi eu curios ca ei. Dacă vreţi, într-un fel treaba asta e puţin ca povestea cu geamantanele de care v-am spus. Stinghereşte desfăşurarea normală a discuţiei. Doar atât.

Când s-au ridicat să plece, mi-am dat în petic şi am făcut ceva foarte nepoliticos. Fumam, şi când m-am ridicat să-mi iau rămas bun de la ele le-am suflat din greşeală fumul în nas. N-am făcut-o într-adins, totuşi am făcut-o. M-am scuzat ca un nebun. Au fost cât se poate de drăguţe şi de amabile, dar, oricum, a fost un moment foarte penibil.

După ce au plecat, a început să-mi pară rău că le dădusem numai zece dolari pentru colectă. Dar aveam întâlnire să merg la un matineu cu Sally Hayes şi trebuia să păstrez nişte bani pentru bilete şi tot restul. Totuşi, mi-a părut rău. Lua-i-ar naiba de bani. Întotdeauna ajungi să-ţi pierzi buna dispoziţie din pricina lor.