Capitolul 2

SOŢII SPENCER AVEAU CAMERE SEPARATE. ERAU OAMENI LA vreo şaptezeci de ani sau poate chiar peste. Cu toate astea, tot se mai bucurau de viaţă. Ştiu că pare meschin din partea mea, dar nu la asta m-am gândit. Voiam să spun că m-am gândit destul de mult la bătrânul Spencer, şi, dacă te gândeşti prea mult la el, începi să te întrebi la ce naiba mai trăieşte. Voiam să spun că-i cocârjat de tot şi abia mai merge, iar în clasă, la tablă, dacă scapă creta din mână trebuie să iasă unul dintre băieţii din rândul întâi să i-o ridice. Şi, după părerea mea, asta-i îngrozitor. Dar, dacă te gândeşti la el, cât trebuie şi nu prea mult, ajungi la concluzia că n-o duce prea rău. De pildă, odată, într-o duminică, atunci când, împreună cu câţiva băieţi, am fost la el şi ne-a servit cacao, ne-a arătat o pătură Navajo ³ , veche şi zdrenţuită, pe care el şi doamna Spencer o cumpăraseră de la un indian din Yellowstone Park. Fără îndoială că se bucurase grozav când o cumpărase. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi. Uite, vezi pe câte unul bătrân ca naiba care totuşi e în stare să se bucure când cumpără o pătură!

Uşa camerei lui era deschisă, dar eu tot am bătut, aşa, în treacăt, de politeţe. Îl vedeam foarte bine prin uşa deschisă. Stătea într-un fotoliu mare de piele, învelit cu pătura de care v-am spus. Când am bătut, s-a întors şi s-a uitat la mine.

— Cine e? Caulfield? Intră, băiete, intră! Mi-a strigat.

Întotdeauna răcnea când nu era în clasă. Uneori te scotea pur şi simplu din sărite.

Nici n-am apucat bine să intru, că mi-a şi părut rău că venisem. Citea un număr din Atlantic Monthly ⁴ , şi peste tot erau doctorii şi hapuri şi totul mirosea a picături Vick's contra guturaiului. Cam trist. Mie şi aşa nu prea-mi plac bolnavii! Dar neplăcerea era sporită de faptul că bătrânul Spencer mai purta şi halatul acela vechi, trist şi ros, pe care cred că-l avea de când se născuse. Şi mie nu prea-mi place să văd bătrâni în pijama sau în halat. Li se văd mereu pieptul şi coastele, ca să nu mai vorbim de picioare! Aţi văzut vreodată bătrâni pe plajă? Picioarele lor par întotdeauna albe şi fără păr.

— Bună ziua, sir, am început. Am primit biletul dumneavoastră.

Vă mulţumesc. Îmi scrisese un bilet să trec să-mi iau rămas bun înainte de vacanţă. Ştia că nu mă mai întorc. Nu trebuia să vă mai necăjiţi, că oricum veneam să vă spun la revedere!

— Ia loc acolo, băiete, spuse bătrânul Spencer.

„Acolo” însemna pe pat.

M-am aşezat şi am întrebat:

— Cum merge cu gripa?

— Dacă m-aş simţi mai bine, răspunse bătrânul Spencer, ar trebui să trimit după doctor. (Asta îl distra grozav.) Începu să chicotească nebuneşte. Apoi, în cele din urmă, se potoli şi întrebă: De ce nu te-ai dus la meci? Credeam că azi e meciul cel mare.

— Da, este. Am fost. Numai că abia adineauri m-am întors de la New York cu echipa de scrimă, i-am spus eu.

Mamă, ce pat avea! Beton, nu alta!

Domnul Spencer luă o mutră cât se poate de gravă. Ştiam c-aşa o să se întâmple.

— Va să zică ne părăseşti? Spuse.

— Da, dom'le profesor, aşa cred!

Începu să dea din cap, era un tic al lui. În viaţa mea n-am văzut un om care să dea atâta din cap. N-ajungeai niciodată să te lămureşti dacă dădea din cap fiindcă se gândea la ceva sau fiindcă era un bătrânel care, din ramoleală, nu-şi mai deosebea fundul de cot.

— Ce ţi-a spus doctorul Thurmer, băiete? Am auzit că aţi avut o discuţie destul de lungă.

— Da, am avut. Aşa e. Cred c-am stat vreo două ore în biroul lui.

— Şi ce ţi-a spus?

— Păi. Că viaţa e un joc de noroc şi aşa mai departe. Şi că jocul ăsta trebuie jucat după anumite reguli. A fost destul de cumsecade. Vreau să spun că nu şi-a ieşit din pepeni sau, mă rog. N-a făcut decât să-mi repete că viaţa-i un joc şi aşa mai departe. Ştiţi dumneavoastră.

— Da, viaţa este într-adevăr un joc! Este un joc pe care se cade să-l joci după regulile lui.

— Da, sir. Ştiu. Ştiu că-i aşa.

Joc, aiurea! Frumos joc! Dacă nimereşti în tabăra în care sunt aşii, atunci e un joc – recunosc. Dar, ce joc mai poate fi dacă nimereşti de partea cealaltă, unde-s numai mazete? Nu mai e joc. Nu mai e nimic!

— Spune-mi, doctorul Thurmer le-a scris părinţilor sau încă nu? M-a întrebat bătrânul Spencer.

— Mi-a spus că o să le scrie luni.

— Dar tu i-ai înştiinţat?

— Nu, sir, nu i-am înştiinţat, fiindcă m-am gândit că miercuri seara tot mă întorc acasă.

— Şi ce crezi c-au să spună când au s-audă?

— Păi. Or să se cam enerveze, i-am răspuns. Sunt sigur c-or să se enerveze. Pencey e, mi se pare, a patra şcoală la care am urmat.

Şi am dat din cap. Mi se întâmplă destul de des să dau din cap.

— Mamă! Am spus.

Mi se întâmplă destul de des să spun „Mamă!” Mai întâi pentru că am un vocabular păcătos, şi pe urmă pentru că uneori mă port ca un puşti. Pe atunci aveam şaisprezece ani, acum am şaptesprezece, şi uneori mă port de parcă aş avea treisprezece. Şi zău dacă nu-i caraghios, că doar am şase picioare şi doi ţoli juma5 şi o grămadă de fire de păr alb. Zău că am. Într-o parte a capului – în partea dreaptă – am milioane de fire albe. Le am de când eram mic. Şi totuşi, câteodată mă port de parcă n-aş avea decât doisprezece ani. Toţi spun aşa, mai cu seamă tata. În parte-i adevărat, însă numai în parte. Dar oamenii îşi închipuie întotdeauna că lucrurile sunt sută la sută cum spun ei. Mie puţin îmi pasă, dar uneori mă cam plictiseşte când mi se spune să mă port ca un băiat mare. Uneori mă port de parc-aş fi mult mai mare decât sunt, zău că da, numai că de asta oamenii nu-şi dau seama niciodată. Dar ei nu-şi dau seama de nimic.

Bătrânul Spencer începu din nou să dea din cap. Şi să se scobească în nas. Încerca să dea impresia că doar se scarpină, dar de fapt îşi vârâse în nas tot degetul mare. Îmi închipui că s-a gândit că n-are importanţă, fiindcă nu eram decât eu în cameră. Mie puţin îmi păsa, numai că e cam dezgustător să vezi un om care se scobeşte în nas.

După un timp, mi-a spus:

— Am avut cinstea să-ţi cunosc părinţii acum câteva săptămâni, când au venit să discute cu doctorul Thurmer. Sunt minunaţi.

— Da, sunt! Sunt foarte drăguţi.

„Minunaţi.” Ăsta-i un cuvânt pe care nu pot să-l sufăr. Zău! Sună îngrozitor de fals. De câte ori îl aud mi se face greaţă.

Şi, deodată, am avut impresia că bătrânul Spencer vrea să-mi spună ceva foarte inteligent, foarte subtil. Se îndreptă în fotoliu şi păru că se întoarce. Dar se dovedi a fi o falsă alarmă. Nu făcu altceva decât să ia revista Atlantic Monthly din poală şi să încerce s-o arunce lângă mine pe pat. Dar n-a nimerit. Patul era doar la vreo câţiva centimetri distanţă, dar totuşi n-a nimerit. M-am ridicat, am luat revista de pe jos şi am pus-o pe pat. Subit mi-a venit să ies naibii din cameră. Simţeam că mă paşte o predică îngrozitoare. În principiu, n-aveam nimic împotrivă, dar n-aveam chef să înghit o predică şi în acelaşi timp să mai suport şi mirosul picăturilor Vick's şi să-l văd pe bătrânul Spencer în pijama şi-n halat. Zău că n-aveam chef.

Aşa cum mă aşteptam, începu:

— Ce se întâmplă cu tine, băiete? Mă întrebă. Vorbea destul de aspru pentru felul lui de a fi. Câte materii ai urmat în trimestrul ăsta?

— Cinci, domnule profesor.

— Cinci? Şi la câte ai căzut?

— La patru.

Îmi amorţise fundul stând pe pat. În viaţa mea nu stătusem pe un pat atât de tare.

— La engleză am trecut, i-am spus, fiindcă poveştile cu Beowulf6 şi cu Lord Randal, fiul meu7 le-am învăţat încă de pe vremea când eram la Whooton. Şi, de fapt, la engleză nu trebuia să fac mai nimic, decât să scriu din când în când câte o compunere.

Bătrânul nici nu mă asculta. N-asculta niciodată când îi vorbeai.

— Eu unul te-am trântit la istorie fiindcă n-ai ştiut absolut nimic.

— Ştiu, domnule profesor, vă înţeleg. Ce era să faceţi?

— Absolut nimic, repetă el.

Tare mă înfurie când oamenii repetă de două ori un lucru pe care tu l-ai recunoscut de prima dată. Şi pe urmă a mai spus-o şi a treia oară.

— Dar absolut nimic. Ai deschis cartea măcar o dată, în trimestrul ăsta? Eu mă îndoiesc. Spune drept!

— Păi, ştiţi, am răsfoit-o. De vreo două ori, am spus.

Nu voiam să-l jignesc. Îi plăcea istoria la nebunie!

— A, ai răsfoit-o! Spuse el foarte ironic. Uite, hm, teza ta e acolo sus pe raft, deasupra teancului de caiete. Ad-o, te rog, încoace.

Era o figură urâtă din partea lui. Dar n-am avut încotro, m-am dus şi i-am adus-o. Pe urmă, m-am aşezat din nou pe patul lui de ciment. Mamă, nici nu ştiţi ce rău începuse să-mi pară că venisem să-mi iau rămas bun.

Ţinea lucrarea mea de parc-ar fi fost o bucată de rahat sau mai ştiu eu ce.

— Am studiat cu voi egiptenii de la 4 noiembrie la 2 decembrie, îmi zise. Singur ai ales să scrii despre ei la lucrarea facultativă de control. Vrei să auzi ce-ai scris?

— Nu, domnule profesor, nu face, i-am răspuns.

Cu toate astea, începu să citească. Nu poţi opri niciodată un profesor să facă un anumit lucru, dacă s-a hotărât să-l facă. Oricum, face tot ce vrea el!

Egiptenii sunt o rasă veche de caucazieni care locuiesc într-una din regiunile din nordul Africii. Africa, după cum ştim cu toţii, e cel mai mare continent în emisfera răsăriteană.

Şi eu eram obligat să stau şi s-ascult toate tâmpeniile astea! Zău că era urât din partea lui.

Pe noi, astăzi, egiptenii ne interesează din mai multe motive. Ştiinţa modernă n-a descoperit nici până azi ce substanţe misterioase întrebuinţau când îmbălsămau morţii, pentru ca feţele lor să nu putrezească secole la rând. Această enigmă interesantă continuă să constituie o sfidare pentru ştiinţa modernă a secolului XX.

Se opri şi puse jos lucrarea. Începusem să-l urăsc!

— Eseul tău, ca să-i zicem aşa, se opreşte aici, spuse cât se poate de ironic. N-ai crede că un tip atât de bătrân poate fi atât de ironic şi aşa mai departe. Apoi adăugă: Şi în josul paginii mi-ai scris şi mie câteva cuvinte.

— Ştiu, ştiu, i-am răspuns precipitat, ca să-l opresc înainte de a-ncepe să citească.

Dar parcă mai putea cineva să-l oprească?! Ardea ca un fitil de dinamită.

Dragă domnule Spencer (citi el cu glas tare), asta e tot ce ştiu eu despre egipteni. Nu reuşesc să mă intereseze, cu toate că dumneavoastră predaţi foarte frumos. Să ştiţi totuşi că nu mă supăr dacă mă trântiţi – că în afară de engleză tot am picat la toate materiile. Cu stimă, al dumneavoastră, Holden Caulfield.

În sfârşit, a pus jos lucrarea mea nenorocită şi mi-a aruncat o privire de parcă m-ar fi bătut măr la ping-pong sau mai ştiu eu ce. Cât oi trăi nu cred c-am să-l iert c-a citit cu glas tare toate rahaturile alea. Dacă le-ar fi scris el, eu unul nu i le-aş fi citit niciodată. Zău că nu. Şi, de fapt, nu-i scrisesem notiţa aia nenorocită decât ca să nu-i pară prea rău că mă trânteşte.

— Mă condamni că te-am trântit, băiete? M-a întrebat el.

— Nu, domnule profesor, zău că nu! I-am răspuns eu.

Numai de-ar fi încetat naibii să-mi mai zică „băiete”!

Nemaiavând nevoie de teza mea, încercă s-o arunce pe pat. Numai că n-a nimerit bineînţeles, nici de data asta. A trebuit să mă scol din nou, s-o ridic şi s-o pun peste Atlantic Monthly. E plicticos să faci asta din două în două minute.

— Tu ce-ai fi făcut în locul meu? Întrebă el. Spune drept, băiete!

Se vedea bine: îi părea rău că mă trântise. Aşa c-am început să-i trag nişte bărbi. I-am spus că pe mine nu prea m-ajută mintea, că sunt cam cretin şi aşa mai departe, că eu, dacă eram în locul lui, aş fi procedat exact la fel şi că oamenii nu-şi dau seama ce greu e să fii profesor şi aşa mai departe. Mă rog, tot soiul de bărbi d-astea.

Dar ce-i curios e că, în timp ce vorbeam, mă gândeam la cu totul altceva. Locuiesc la New York şi mă gândeam la lacul din Central Park8, de lângă capătul dinspre sud al parcului. Mă întrebam dac-am să-l găsesc îngheţat când m-oi întoarce acasă şi, dac-a îngheţat, ce s-au făcut raţele? Mă întrebam unde se duc raţele când îngheaţă tot lacul. Mă întrebam dacă nu cumva vine vreun tip cu un camion să le ia şi să le ducă la o grădină zoologică sau altundeva. Sau dacă nu zboară pur şi simplu într-altă parte.

Totuşi am noroc. Vreau să spun c-am noroc să-i pot trage bărbi bătrânului Spencer şi în acelaşi timp să mă gândesc la raţe. E curios! Nu trebuie să te concentrezi prea mult când vorbeşti cu un profesor. Dar, când mă aşteptam mai puţin, m-a întrerupt. Întotdeauna întrerupea.

— Ce părere ai despre toate astea, băiete? M-ar interesa foarte mult să ştiu. Foarte mult.

— Adică ce părere am că m-au dat afară de la Pencey? L-am întrebat.

Tare aş fi vrut să-şi acopere pieptul rahitic. Nu era o privelişte prea frumoasă.

— Dacă nu mă înşel, ai avut oarecare greutăţi şi la Whooton şi la Elkton Hills.

Tonul lui nu mai era ironic, era de-a dreptul veninos.

— La Elkton Hills n-am prea avut greutăţi, i-am spus. N-am rămas propriu-zis repetent sau aşa ceva. Pur şi simplu m-am retras.

— Dar de ce, îmi dai voie să întreb de ce?

— De ce? E o poveste lungă. Şi destul de complicată.

N-aveam nici un chef să-i povestesc de ce şi cum plecasem de acolo. Tot n-ar fi înţeles, nu era în stare. De fapt, plecasem de la Elkton Hills mai ales pentru că eram înconjurat de ipocriţi, de lepre. Asta a fost. Totul se făcea aşa, de paradă! Uite, de exemplu, directorul lor, domnul Haas, era cea mai mare lepră din câte am întâlnit vreodată. Era de zece ori mai rău ca bătrânul Thurmer. Duminica, bătrânul Haas strângea mâna tuturor părinţilor care veneau cu maşina la şcoală să-şi vadă copiii. Şi era de o afabilitate că ţi se făcea greaţă. În afară doar de cazul în care părinţii vreunuia erau nişte bătrâni mai pârliţi. Să-l fi văzut cum s-a purtat cu părinţii colegului meu de cameră. Vreau să spun că, dacă mama vreunui băiat era grasă sau sărăcăcios îmbrăcată, iar tatăl purta o haină d-alea cu umeri foarte înalţi şi pantofi ordinari, alb cu negru, bătrânul Haas le întindea doar două degete, zâmbea fals şi apoi se ducea să stea de vorbă cu alţi părinţi, cu care stătea câte o jumătate de oră. Nu pot să sufăr lucrurile astea! Mă scot din sărite. Mă întristează până la disperare. M-am putut să înghit acest nenorocit de Elkton Hills niciodată!

Tocmai atunci, bătrânul Spencer m-a întrebat ceva, dar nu l-am auzit. Mă gândeam la bătrânul Haas.

— Ce-aţi spus, sir? L-am întrebat.

— N-ai deloc remuşcări că pleci de la Pencey?

— Ba da. Am unele remuşcări. Sigur. Da' nu prea multe, nu deocamdată. Pesemne că încă nu-mi dau bine seama că plec. Mie îmi trebuie întotdeauna puţin timp ca să-mi dau seama că mi se întâmplă un anumit lucru. Deocamdată nu mă gândesc decât că mă-ntorc miercuri acasă. Eu, ştiţi, cu mintea stau cam prost.

— Dar nu te preocupă deloc viitorul tău, băiete?

— Ba da, cum să nu mă preocupe? Sigur. Sigur că mă preocupă. Apoi, după o pauză, am adăugat: Dar nu prea mult. Nu prea mult.

— Într-o zi o să te preocupe, spuse bătrânul Spencer. O să te preocupe, băiete. O să te preocupe, dar o să fie prea târziu.

Nu-mi plăcea să-l aud vorbind aşa! Îmi dădea impresia c-am murit sau mai ştiu eu ce. Mă întrista îngrozitor.

— Se poate, i-am spus.

— Aş vrea să te fac să-nţelegi, băiete. Să-ţi deschid ochii. Vreau să încerc să te-ajut. Vreau să te-ajut, dacă pot!

Voia într-adevăr. Se vedea bine. Numai că punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Asta e!

— Ştiu că vreţi să m-ajutaţi, i-am spus. Vă mulţumesc! Serios! Vă sunt recunoscător. Zău că da!

Şi m-am ridicat de pe pat. Mamă, cred că n-aş mai fi putut să stau pe patul ăla încă zece minute nici dacă mă omorai.

— Din păcate, acum trebuie să plec. Trebuie să-mi strâng echipamentul şi lucrurile din sala de gimnastică, să le iau acasă. Zău că trebuie.

Bătrânul a ridicat privirea spre mine cu o expresie foarte gravă şi a început din nou să dea din cap. Şi, deodată, mi s-a făcut îngrozitor de milă de el. Dar nu puteam să mai zac aici. Punctele noastre de vedere erau diametral opuse. Şi, pe urmă, tot arunca mereu câte ceva pe pat şi nimerea alături, şi mai era şi halatul lui vechi şi jalnic, prin care i se vedeau coastele, şi mirosul acela pătrunzător al picăturilor contra guturaiului, care plutea prin cameră.

— Domnule profesor, vreau să vă spun ceva. Nu vă mai necăjiţi din pricina mea. Zău! O să se aranjeze totul. Deocamdată trec printr-o pasă proastă. Toţi trecem la un moment dat printr-o pasă proastă, nu-i aşa?

— Nu ştiu, băiete, nu ştiu.

Tare mă enervează când cineva îmi răspunde în felul ăsta.

— Sunt sigur. Sunt sigur că aşa se întâmplă, i-am spus. Vă rog să nu vă necăjiţi din pricina mea. Apoi i-am pus mâna pe umăr şi l-am întrebat: Bine?

— N-ai vrea să bei o ceaşcă de cacao înainte de plecare? Doamna Spencer ar fi foarte.

— Aş sta, zău c-aş sta, dar adevărul e că trebuie să plec imediat. Trebuie să mă reped la sala de gimnastică. Totuşi, vă mulţumesc, domnule profesor. Vă mulţumesc foarte mult, sir.

Ne-am strâns mâna. Şi alte prostii d-astea. Prostii, prostii, dar mă întristau al naibii.

— Am să vă scriu. Şi îngrijiţi-vă să scăpaţi de gripă!

— La revedere, băiete.

Închisesem uşa în urma mea şi o pornisem spre hol când l-am auzit strigându-mi ceva, dar n-am auzit bine ce. Mi se pare că mi-a strigat: „Noroc!”. Sper însă că nu. Sper totuşi că nu. Eu unul n-aş striga niciodată cuiva „Noroc!”. Sună absurd, dacă stai să te gândeşti bine.