Capitolul 3

SUNT CEL MAI MARE MINCINOS PE CARE L-AŢI CUNOSCUT vreodată! E groaznic. Uite, de pildă, dacă mă duc la un magazin să cumpăr o revistă şi în drum mă întâlnesc cu cineva care mă întreabă unde mă duc, ei bine, sunt în stare să spun că mă duc la Operă. E îngrozitor! Când i-am spus bătrânului Spencer că trebuie să mă duc să-mi strâng lucrurile din sala de gimnastică era o minciună sfruntată. Nici măcar nu-mi ţineam la sală echipamentul acela nenorocit.

La Pencey, locuiam în aripa Ossenburger a clădirii, într-unul din dormitoarele noi. Acolo nu stăteau decât cei din ultima şi penultima clasă. Eu eram în penultima. Colegul meu de cameră era în ultima. Aripa purta numele unuia, Ossenburger, care învăţase la Pencey. După ce terminase şcoala, câştigase o grămadă de bani cu pompele funebre. Deschisese sucursale în toată ţara, prin intermediul cărora puteai aranja să-ţi îngropi neamurile pe o nimica toată – cinci dolari de căciulă. Păcat că n-aţi văzut niciodată mutra lui Ossenburger. Sunt sigur că bagă morţii pur şi simplu într-un sac şi îi aruncă în apă. În orice caz, a donat o groază de bani şcolii, aşa că au botezat aripa noastră cu numele lui. În fiecare an, cu ocazia primului meci de fotbal, venea la şcoală în „Cadillac”-ul lui blestemat şi trebuia să ne ridicăm toţi drepţi şi să-l întâmpinăm cu ovaţii. După aceea, în dimineaţa următoare, la capelă, ne ţinea un discurs care dura vreo zece ceasuri! Începea cu vreo cincizeci de glume răsuflate, numa' aşa, ca să ne arate ce tip bine e! Treabă serioasă, ce mai! Pe urmă, începea să ne spună cum, de câte ori se afla la ananghie, nu se sfia să cadă în genunchi şi să se roage lui Dumnezeu. Ne îndemna şi pe noi să facem la fel – să vorbim cu Domnul, şi mai ştiu eu ce – oriunde am fi! Ne spunea să ne gândim la Cristos ca la un Coleg! Şi aşa mai departe. Ne spunea că el mereu vorbeşte cu Cristos. Chiar şi atunci când e la volan. Îmi venea să mor de râs. Îl şi vedeam pe bătrânul pezevenghi băgând motorul într-a-ntâia şi rugându-se lui Cristos să-i mai trimită câteva cadavre. Singurul lucru nostim s-a întâmplat pe la mijlocul discursului. Tocmai ne spunea ce tip grozav e el, ce tip bine şi aşa mai departe, când, deodată, un băiat, Edgar Marsalla, care stătea chiar în rândul din faţa mea, a făcut un zgomot cât se poate de neruşinat. Era o grosolănie să faci asta în biserică, dar, pe de altă parte, era foarte nostim. Bravo, Marsalla! A făcut un zgomot de era să se dărâme tavanul. Nimeni n-a râs tare, şi bătrânul Ossenburger s-a făcut că n-aude, dar bătrânul Thurmer, directorul nostru, stătea chiar lângă el, la catedră, şi s-a văzut cât de colo că dânsul auzise. Mamă, ce s-a mai înfuriat! Nu ne-a spus nimic atunci pe loc, dar a doua zi, seara, ne-a convocat Ia şcoală în timpul nostru liber şi ne-a ţinut un discurs. Ne-a spus că băiatul care făcuse măgăria aceea în biserică nu era vrednic să înveţe la Pencey şi aşa mai departe. Am încercat cu toţii să-l facem pe amicul Marsalla să tragă o salvă drept în mijlocul discursului, dar nu avea condiţii. Deci, cum spuneam, acolo am locuit la Pencey. În dormitoarele noi din aripa Ossenburger.

Plecând de la bătrânul Spencer, am fost foarte fericit, căci toţi se duseseră la meci şi în cameră era, ca niciodată, cald. Cald şi plăcut. Mi-am scos haina şi cravata şi mi-am descheiat gulerul şi pe urmă mi-am pus şapca pe care o cumpărasem de dimineaţă la New York. Era o şapcă roşie de vânătoare, cu un cozoroc foarte, foarte lat. O văzusem în vitrina unui magazin de sport când ieşisem din metrou, imediat după ce-mi dădusem seama că pierdusem blestematele alea de florete. Nu m-a costat decât un dolar. Am pus-o pe cap cu cozorocul la spate, era caraghios, recunosc, dar mie aşa îmi plăcea. Aşa îmi stătea bine! Pe urmă, mi-am luat cartea pe care începusem s-o citesc şi m-am aşezat în fotoliu. În fiecare cameră se aflau câte două fotolii. Unul era al meu şi celălalt al colegului meu de cameră, Ward Stradlater. Braţele ajunseseră într-o stare jalnică, fiindcă toţi obişnuiau să se aşeze pe ele, dar fotoliile erau destul de comode.

Citeam o carte pe care o luasem de la bibliotecă din greşeală. Mă pomenisem cu altceva decât cerusem, şi nu-mi dădusem seama de asta decât după ce mă întorsesem în cameră. Cartea era Din adâncurile Africii de Isak Dinesen. Mi-am închipuit că trebuia să fie o porcărie. Dar nu era! Era o carte foarte bună. De fapt, sunt foarte incult, dar de citit, citesc mult. Autorul meu preferat e frate-meu D. B., şi după el, Ring Lardner9. Am o carte de Ring Lardner de la frate-meu. Mi-a dat-o de ziua mea, puţin înainte de a intra la Pencey. Era o carte cu piese, nişte piese foarte comice şi foarte trăsnite, şi cu o poveste despre un agent de circulaţie care se îndrăgosteşte de o fată frumoasă foc care depăşea mereu viteza legală. Numai că el – poliţistul – era însurat şi nu putea să se însoare cu ea şi aşa mai departe. Şi, pe urmă, fata moare într-un accident, fiindcă depăşea mereu viteza.

Povestea asta îmi plăcea grozav. Dar mie cel mai mult îmi plac cărţile care, măcar din când în când, sunt comice. Citesc eu şi cărţi clasice, multe cărţi clasice, ca Întoarcerea pe meleagurile natale10 şi altele, şi-mi plac; citesc şi o grămadă de cărţi de război şi de romane poliţiste şi altele de genul ăsta, dar nu prea mă-nnebunesc după ele. Mie îmi plac cărţile care, după ce le isprăveşti, simţi c-ai vrea ca autorul să fie cel mai bun prieten al tău şi să-l poţi chema la telefon ori de câte ori ai chef. Dar asta nu prea se întâmplă. I-aş fi telefonat cu cea mai mare plăcere acestui Isak Dinesen. Şi lui Ring Lardner, numai că D. B. mi-a spus c-a murit. Dar uite, să luăm, de pildă, o carte ca Robii de Somerset Maugham. Am citit-o vara trecută. Nu e o carte rea, nu e rea deloc, dar nu mi-ar da niciodată prin gând să-i telefonez lui Somerset Maugham. Nu ştiu de ce. Nu e genul de tip căruia să-ţi vină să-i dai telefon. Asta e tot! Mai degrabă i-aş telefona bătrânului Thomas Hardy. Îmi place Eustacia Vye11.

Deci îmi pusesem şapca cea nouă şi mă aşezasem în fotoliu să citesc Din adâncurile Africii. O citisem o dată în întregime, şi acum voiam să recitesc anumite pasaje. Dar n-apucasem să citesc trei pagini, când am auzit pe cineva dând la o parte perdeaua cabinei de duş şi intrând în cameră. Mi-am dat imediat seama cine e, chiar şi fără să ridic ochii de pe carte. Robert Ackley, un băiat care locuia în camera de alături. În aripa noastră era câte un duş pentru fiecare două odăi, şi Ackley ăsta venea pe capul meu cel puţin de optzeci şi cinci de ori pe zi. În afară de mine, era probabil singurul băiat din toată clădirea care nu se dusese la meci. Dar e drept că nu se ducea aproape niciodată nicăieri. Un tip foarte ciudat. Era în ultimul an, şi, cu toate că învăţa de patru ani la Pencey, toţi îi spuneau pe numele de familie: Ackley. Nimeni nu-i spusese niciodată „Bob” sau „Ack”, nici chiar Herb Gale, colegul lui de cameră. Şi dacă s-o însura vreodată, cred că nevastă-sa o să-i spună tot Ackley. Era un tip foarte, foarte înalt şi adus din umeri – avea şase picioare şi patru ţoii – şi avea dinţii stricaţi. Cât timp am fost vecini, nu l-am văzut niciodată spălându-se pe dinţi. Păreau veşnic putrezi şi murdari, şi, când îl vedeai la masă cu gura plină de piure de cartofi sau de mazăre, ţi se întorcea stomacul pe dos. Şi unde mai pui că era şi plin de coşuri. Nu numai pe frunte sau pe bărbie, ca mai toţi băieţii, ci pe toată faţa. Şi, în plus, avea şi un caracter infect. Şi mai era şi cam răutăcios. Aşa că, la drept vorbind, nu prea mă înnebuneam după el.

Îl simţeam cum stă în pragul cabinei de duş, drept în spatele fotoliului meu, şi cum se uită să vadă dacă nu cumva e şi Stradlater în odaie. Îl ura pe Stradlater şi nu venea niciodată când ştia că-i acolo. De fapt, ura aproape pe toată lumea.

Coborî de pe pragul cabinei de duş şi intră în cameră.

— Bună! Îmi spuse.

Vorbea întotdeauna de parc-ar fi fost obosit sau plictisit la culme, nu voia să crezi cumva că vine să-ţi facă o vizită sau, mă rog. Voia să-ţi dea impresia c-a venit aşa, din greşeală. Doamne, ce tip.

— Bună, i-am zis, fără să ridic ochii de pe carte.

Cu un tip ca Ackley, dacă ridicai ochii de pe carte erai pierdut. Erai pierdut oricum, dar, dacă nu ridicai ochii imediat, pierdeai mai încet.

Începu să se plimbe prin cameră, încet, tacticos, aşa cum obişnuia întotdeauna, punând mâna pe toate lucrurile mele de pe birou sau de pe scrin şi uitându-se la ele. Întotdeauna făcea aşa. Mamă, ce mă călca pe nervi.

— Cum a fost la scrimă? M-a întrebat.

Voia cu tot dinadinsul să mă împiedice să citesc şi să-mi strice tot cheful. De scrimă nici nu-i păsa!

— Cine a câştigat, noi sau ăilalţi?

— Nimeni! I-am răspuns, fără să ridic capul.

— Cee?

Întotdeauna te silea să repeţi lucrurile.

— N-a câştigat nimeni, i-am spus, aruncându-i o privire pe furiş, ca să văd ce tot făcea în dreptul scrinului.

Se uita la poza fetei cu care umblam la Hew York, Sally Hayes. De când o primisem, cred că se uitase la nenorocita aia de fotografie de cel puţin cinci mii de ori. Şi, de câte ori o punea la loc, greşea şi o punea într-altă parte. O făcea dinadins. Se vedea cât de colo.

— N-a câştigat nimeni? Cum asta?

— Am uitat blestematele alea de florete şi tot echipamentul în metrou.

Continuam să stau cu ochii pe carte.

— În metrou, Dumnezeule! Vrei să spui că le-ai pierdut?

— Ne-am urcat greşit într-alt metrou şi a trebuit să mă scol mereu şi să mă tot uit la o hartă nenorocită de pe perete!

Se apropie de mine şi se aşeză în dreptul ferestrei, luându-mi lumina.

— Ascultă, i-am zis. De când ai intrat, am citit de douăzeci de ori aceeaşi frază.

Oricine, în afară de Ackley, ar fi înţeles naibii aluzia. Oricine, dar el nu.

— Crezi c-o să te pună să le plăteşti?

— Nu ştiu, şi nu-mi pasă! Dar ce-ar fi să te aşezi pe un scaun sau undeva, Ackley, puştiule? Îmi iei toată lumina.

Nu-i plăcea când i se spunea „puştiule”. Mie mereu îmi spunea că sunt un puşti nenorocit, fiindcă aveam şaisprezece ani, şi el avea optsprezece. Dar, când îi spuneam eu „puştiule”, se înfuria îngrozitor.

Rămăsese ţintuit în mijlocul camerei. Era exact genul de om care nu se dădea la o parte din lumină când îl rugai. Până la urmă tot se dădea, dar când îl rugai se lăsa mult mai greu.

— Ce naiba citeşti acolo? Mă întrebă el.

— Nu vezi? O carte!

Puse mâna pe carte, întorcând-o ca să-i vadă titlul.

— E bună?

— Fraza pe care o citesc acum e grozavă.

Când vreau, pot să fiu foarte ironic. Totuşi, n-a simţit aluzia. A început din nou să se plimbe prin cameră şi să apuce toate lucrurile mele şi ale lui Stradlater. În cele din urmă, am pus cartea jos pe podea. Degeaba încercai să citeşti. În prezenţa unui tip ca Ackley era imposibil.

M-am lăsat cât am putut în fotoliu şi am început să-l privesc pe amicul Ackley cum se instalează comod, cum pune stăpânire pe camera mea. Călătoria la New York şi tot ce se întâmplase mă cam obosise, aşa că am început să casc. Apoi am început să fac pe nebunul. Mi se întâmplă uneori să fac pe nebunul, aşa, ca s-alung plictiseala. Mi-am întors şapca cu cozorocul în faţă şi pe urmă am tras-o peste ochi. Nu mai vedeam absolut nimic.

— Auleu, mi se pare că orbesc! Am strigat cu glas răguşit. Vai, mamă, ce întuneric e aici înăuntru!

— Dumnezeule! Ai înnebunit? Mormăi Ackley.

— Mamă, măicuţă, dă-mi mâna! De ce nu-mi dai mâna?

— Pentru Dumnezeu, lasă puştismele!

Am început să bâjbâi primprejur ca un orb, dar fără să mă scol de pe scaun. Şi tot timpul spuneam:

— Mamă, măicuţă, de ce nu-mi întinzi mâna?

Făceam pe nebunul, bineînţeles. Uneori îmi place grozav să fac pe nebunul. Şi, pe urmă, ştiam că-l scot din sărite pe Ackley. Ackley mă făcea întotdeauna să devin sadic, chiar foarte sadic. În cele din urmă însă, m-am lăsat păgubaş. Mi-am întors din nou şapca cu cozorocul la spate şi m-am potolit.

— A cui e asta? Spuse Ackley.

Ţinea în mână genunchiera colegului meu de cameră. Era în stare să pună mâna pe orice. Chiar şi pe un suspensor sau altceva. I-am spus că-i a lui Stradlater. Aşa că a aruncat-o pe pat. O luase de pe scrin, aşa că era normal s-o arunce pe pat.

Apoi s-a aşezat pe braţul fotoliului lui Stradlater. Nu se aşeza niciodată în fotoliu, ci întotdeauna pe braţul fotoliului.

— Unde naiba ai găsit şapca asta? Întrebă el.

— La New York.

— Cât?

— Un dolar.

— Te-au jecmănit, îmi zise şi începu să-şi cureţe unghiile păcătoase cu un capăt de chibrit.

Îşi curăţa mereu unghiile. De fapt, era nostim! Avea întotdeauna dinţii împuţiţi şi urechile îngrozitor de murdare, dar în schimb îşi curăţa mereu unghiile. Pesemne îşi închipuia că asta-l făcea să pară foarte îngrijit. Pe când îşi curăţa unghiile, se mai uită o dată la şapca mea.

— Ce Dumnezeu, acasă purtăm pălării d-astea la vânătorile de cerbi. E o pălărie pentru vânătorii de cerbi!

— Pe dracu, i-am răspuns.

Apoi mi-am scos-o şi m-am uitat la ea. Am închis un ochi, de parc-aş fi vrut să ochesc ceva.

— E o pălărie pentru vânătoarea de oameni, i-am spus, eu o pun când vânez oameni.

— Bătrânii tăi ştiu că te-a dat afară?

— Nu.

— Da' unde naiba-i Stradlater?

— La meci. Are întâlnire cu o fată.

Am căscat. Căscam tot timpul. În primul rând pentru că era mult prea cald în cameră, şi căldura asta te toropea. La Pencey ori îngheţai de frig, ori mureai de cald.

— Marele Stradlater, zise Ackley. Hei, ia dă-mi puţin foarfecă ta! O ai la îndemână?

— Nu, am împachetat-o. E tocmai sus în dulap.

— Scoate-o puţin! Stărui Ackley. Am o pieliţă care mă supără şi vreau s-o tai!

Puţin îi păsa dacă un lucru era împachetat sau dacă era sus în dulap. Totuşi, am scos-o şi i-am dat-o. Numai că, scoţând-o, era cât pe-aci să rămân lat. Când am deschis uşa dulapului, racheta de tenis a lui Stradlater, cu presă de lemn cu tot, mi-a căzut drept în cap. A făcut zdrang şi m-a durut de-am văzut stele verzi. Ackley, în schimb, s-a prăpădit de râs. Râdea cu vocea lui piţigăiată şi falsă şi a continuat să râdă tot timpul până am dat jos valiza şi am scos foarfecă. Aşa era Ackley, când vedea câte un tip căruia îi cădea un bolovan sau altceva în cap, făcea pe el de ris.

— Da' ştii c-ai umor, nu glumă, puştiule, i-am zis. Ştiai? I-am întins foarfecă. Nu vrei să mă iei ca impresar? Dacă nu te vâr într-o emisie la radio, să-mi spui mie ce-oi vrea!

M-am aşezat din nou în fotoliu, şi el a început să-şi taie ghearele.

— Ce-ar fi să faci treaba asta deasupra mesei? I-am spus. Taie-le deasupra mesei, auzi? N-am nici un chef, la noapte, să mă înţep în unghiile tale împuţite.

Dar a continuat să le semene pe jos. Halal educaţie, n-am ce zice!

— Cu cine are întâlnire Stradlater? M-a întrebat el.

Îi ţinea întotdeauna cont cu cine se întâlneşte, cu toate că nu putea să-l sufere.

— Nu ştiu. Da' de ce?

— Fără nici un motiv. Mamă, ce silă mi-e de porcu' ăsta. Nu pot să-l sufăr!

— În schimb, el pe tine te iubeşte la nebunie. Mi-a spus că, după părerea lui, eşti un prinţ!

Când fac pe nebunul, mi se întâmplă destul de des să numesc oamenii „prinţi”. Mă distrează. Şi, mă rog.

— Se uită de sus la oameni, dădu să explice Ackley. Nu pot să-l sufăr. E un porc! Îşi închipuie că.

— Ascultă, poate totuşi te hotărăşti să-ţi tai unghiile deasupra mesei? I-am spus. Pân-acum te-am rugat de cel puţin cincizeci de ori să.

— Umblă mereu cu nasul pe sus, spuse Ackley. După mine, porcu' nici măcar nu-i deştept. Dar se crede. Crede că-i cel mai.

— Ackley! Pentru Dumnezeu, fii, te rog, amabil şi taie-ţi unghiile deasupra mesei! Te-am rugat de cincizeci de ori!

Şi într-adevăr, ca variaţie, începu să-şi taie unghiile deasupra mesei. Dar nu se supunea niciodată decât după ce răcneai la el.

L-am privit un timp. Apoi i-am spus:

— Eşti furios pe Stradlater fiindcă ţi-a spus c-ar fi bine să te mai speli din când în când pe dinţi. N-a vrut să te jignească. Nu e bine că ţi-a spus-o în gura mare, dar de jignit, n-a vrut să te jignească. A vrut doar să te facă să înţelegi că ai arăta şi te-ai simţi mai bine dacă ai încerca să te speli măcar din când în când pe dinţi.

— Mă spăl! Nu mă lua cu d-astea!

— Nu, nu te speli. Te-am urmărit şi am văzut că nu te speli! I-am spus.

Dar nu i-am spus-o cu răutate. Într-un fel, mi-era chiar milă de el. Adică înţeleg foarte bine că nu e plăcut să ţi se spună că nu te speli pe dinţi.

— Stradlater e simpatic. E mai simpatic decât ţi se pare, i-am spus eu. Tu nu-l cunoşti. Asta-i nenorocirea!

— Dar tot spun că-i un porc! Un porc încrezut!

— E încrezut, dar în unele privinţe e foarte generos. Zău că e! Uite, să zicem de exemplu că Stradlater poartă într-o zi o cravată sau ceva care-ţi place ţie. Hai să zicem o cravată. Şi ţie îţi place cravata asta la nebunie. Îţi dau doar un exemplu. Ştii ce-i în stare să facă? S-o ia de la gât şi să ţi-o dea ţie. Zău că da. Sau. Ştii ce-ar fi în stare să facă? Ar lăsa-o pe patul tău sau, mă rog, undeva. În orice caz, ţi-ar dărui-o. Pe când alţii s-ar mulţumi să.

— Aiurea! Spuse Ackley, dac-aş avea banii lui, aş face şi eu la fel.

— Ba n-ai face-o, i-am spus, dând din cap. N-ai face-o, Ackley, puştiule. Dac-ai avea banii lui ai fi cel mai mare.

— Isprăveşte o dată cu „puştiule”. Ce dracu'! Sunt destul de bătrân să-ţi fiu tată.

— Ba nu eşti.

Mamă, tare mă mai enerva uneori, nu scăpa niciodată prilejul să-ţi aducă aminte că are optsprezece ani şi tu n-ai decât şaisprezece.

— În primul rând că nici nu te-aş lăsa să intri în familia mea, i-am spus.

— În orice caz să nu te mai prind că-mi spui.

În clipa aceea, se deschise uşa şi amicul Stradlater dădu buzna în odaie. Părea foarte grăbit. Întotdeauna era foarte grăbit. Totul la el avea o importanţă capitală. S-a apropiat de mine şi mi-a dat, cică în glumă, o palmă pe fiecare obraz, ceea ce te poate scoate din sărite.

— Ascultă, m-a întrebat, te duci undeva astă-seară?

— Nu ştiu. S-ar putea. Dar ce naiba se întâmplă afară, ninge?

Era plin de zăpadă pe haine.

— Ninge! Ascultă, dacă nu te duci nicăieri, ce-ar fi să-mi împrumuţi scurta ta?

— Cine a câştigat? Am întrebat eu.

— Abia s-a terminat prima repriză! Dar plecăm. Spune drept, ai nevoie de scurtă, sau nu? Pe a mea, aia de flanelă gri, am pătat-o. Am vărsat nu ştiu ce pe ea.

— Nu, dar nu vreau să mi-o lărgeşti cu umerii tăi păcătoşi, am spus eu.

Era înalt cam cât mine, dar cântărea de două ori mai mult şi era foarte lat în umeri.

— Nu ţi-o lărgesc, spuse, repezindu-se la dulap. Ce se mai aude, băiete? Îl întrebă el pe Ackley.

Era, cel puţin, amabil, nu era el chiar sută-n sută sincer când se arăta prietenos faţă de Ackley, dar măcar spunea întotdeauna bună ziua şi aşa mai departe.

Ackley, auzind întrebarea lui Stradlater, scoase un soi de mormăit. N-avea nici un chef să-i răspundă, dar era prea laş să nu mormăie ceva. Apoi mi-a spus:

— Plec. Ne mai vedem noi.

— Bine, i-am răspuns.

N-aş putea spune că plângea nimeni când se hotăra în sfârşit să se care de undeva.

Stradlater îşi scoase haina şi cravata şi tot.

— Poate c-ar fi bine să mă bărbieresc la iuţeală, îmi zise.

Avea o barbă destul de deasă. Zău că avea.

— Unde-ai lăsat fata? Îl întrebai.

— Aşteaptă în clădirea de alături.

Ieşi din cameră, cu aparatul de ras şi prosopul în mână. Fără cămaşă, în pielea goală. Întotdeauna umbla aşa, căci se credea foarte bine făcut. Şi chiar era. Asta trebuie s-o recunosc.