Capitolul 20

AM RĂMAS ACOLO, PILINDU-MĂ DIN CE ÎN CE MAI TARE ŞI aşteptându-le pe Tina şi pe Janine să vină să-şi facă numărul, dar nu erau acolo. În schimb, a venit un tip cu părul ondulat şi cu mutră de pederast, care s-a apucat să cânte la pian, şi pe urmă a venit o fată nouă, una Valencia, care s-a apucat să cânte din gură. Nu era nimic de capul ei, dar oricum cânta mai bine decât Tina şi Janine, şi cântecele ei erau cel puţin frumoase. Pianul era chiar lângă bar, unde stăteam eu, aşa că Valencia stătea chiar lângă mine. Am început s-o fixez, dar s-a făcut că nici nu mă vede. Cred că dacă n-aş fi fost beat criţă n-aş fi fixat-o aşa. După ce a isprăvit de cântat, a şters-o atât de repede, încât nici măcar n-am apucat s-o invit să bea ceva cu mine, aşa c-a trebuit să chem chelnerul. L-am rugat s-o întrebe pe Valencia dacă nu vrea să bem ceva împreună. Mi-a spus c-o s-o întrebe, dar eu cred că n-a întrebat-o nimic. Oamenii nu transmit niciodată nimănui nimic.

Am stat la barul acela păcătos cam până la ora unu şi m-am îmbătat ca un porc. Mamă, ce m-am îmbătat. Aproape că nici nu mai vedeam. Totuşi, am avut mare grijă nu cumva să fac scandal sau mai ştiu eu ce. Nu voiam să fiu observat, sau să risc să vină careva să mă-ntrebe câţi ani am. Dar, mamă, ce se mai învârtea barul cu mine. Şi când m-am pilit de-a binelea, am început din nou să-mi imaginez povestea aceea stupidă cu glontele în burtă. Eram singur la bar, cu un glonte în burtă. Mă ţineam cu mâna de burtă, pe sub haină, ca să nu se umple totul de sânge, căci nu voiam să ştie nimeni că sunt rănit. Ascundeam faptul că eram un biet nenorocit care pierde sânge. În cele din urmă, am simţit nevoia să-i dau un telefon lui Jane, să văd dacă nu se întorsese totuşi acasă. Am cerut nota şi am plătit. Apoi m-am ridicat de la bar şi m-am îndreptat spre cabinele telefonice. Continuam să mă ţin cu mâna pe sub haină ca să nu cumva să-mi curgă sânge. Mamă, ce beat eram.

Când am intrat în cabină, n-am mai avut nici un chef s-o sun pe Jane. Pesemne pentru că eram prea beat. Aşa că i-am dat un telefon lui Sally Hayes.

A trebuit să formez de vreo douăzeci de ori numărul până am nimerit. Mamă, ce chior eram.

— Alo, am zis, când mi-a răspuns cineva la păcătosul ăla de telefon.

Am cam urlat, e drept, dar eram beat criţă.

— Cine e? M-a întrebat o femeie cu voce glacială.

— Eu sunt. Holden Caulfield, vă. Rog să mi-o daţi pe Sally.

— Sally doarme. La telefon e bunica ei. De ce suni la ora asta, Holden? Dumneata ştii cât e ceasul?

— Îhî! Vreau să vorbesc cu Sally. Foarte urgent. Vă-vă rog!

— Sally doarme, tinere. Telefonează-i mâine. Noapte bună.

— Treziţi-o! Zău, treziţi-o.

Bravo, băiete!

Şi deodată, la capătul celălalt al firului se auzi o altă voce.

— Holden, eu sunt.

Era Sally.

— Ce te-a apucat?

— Sally, tu eşti?

— Da. Nu mai urla aşa. Eşti beat?

— Da. Ascultă. Ascultă-mă. Am să vin în seara de ajun! Bine? Am să împodobesc blestematul ăla de pom pentru tine. Bine? Bine, Sally?

— Bine. Eşti beat. Du-te şi te culcă. Unde eşti? Cu cine eşti?

— Sally? Am să vin să. Împodobesc pomul pentru tine. Bine? Bine?

— Bine. Dar acum du-te şi te culcă. Unde eşti? Cu cine eşti?

— Cu nimeni. Sunt singur. Eu şi cu mine.

Mamă, ce beat eram! Atât de beat, încât tot mă mai ţineam de burtă să nu-mi scap maţele pe jos.

— M-au răpus! Banda lui Rocky m-a răpus! Ştiai? Ştiai, Sally?

— Nu te aud. Du-te şi te culcă. Trebuie să te las. Sună-mă mâine.

— Hei, Sally! Vrei să vin să împodobesc pomul? Da? Vrei? Da?

— Da. Noapte bună. Du-te acasă şi te culcă!

Şi mi-a închis telefonul.

— Noapte bună. Noapte bună, Sally, mititico. Sally, scumpo, iubito, i-am zis.

Vă daţi seama ce beat eram? Am pus şi eu receptorul jos, spunându-mi că Sally se întorsese pesemne de undeva din oraş. Mi-o închipuiam undeva cu soţii Lunt, cu papiţoiul ăla de la Andover şi cu mai ştiu eu cine, înotând într-un ceainic blestemat şi spunând lucruri rafinate, zâmbind amabil şi fiind îngrozitor de artificiali. Îmi părea rău că telefonasem. Doamne, ce rău îmi părea. Când sunt beat, îmi pierd minţile.

Am rămas câtva timp în cabina aceea blestemată, ţinându-mă de telefon să nu leşin. La drept vorbind, nu prea mă simţeam grozav. Până la urmă însă, am ieşit şi m-am dus la toaletă, împleticindu-mă ca un cretin, şi am umplut una din chiuvete cu apă rece. Apoi mi-am băgat capul în apă până la urechi, nici măcar nu m-am sinchisit să mă usuc. N-am făcut nimic. Am lăsat apa să picure. După aia, m-am dus la radiatorul de lângă fereastră şi m-am aşezat pe el. Era plăcut şi cald. M-am simţit bine, fiindcă tremuram ca varga. E curios, dar, de câte ori mă pilesc, tremur îngrozitor.

N-aveam nimic de făcut, aşa c-am stat pe radiator şi am început să număr pătrăţelele albe de faianţă de pe jos. Eram ud leoarcă. Cred că-mi picurase pe ceafă un galon de apă şi-mi udase cravata şi gulerul şi tot, dar nu-mi păsa. Eram prea beat ca să-mi pese. După un timp destul de scurt, tipul care o acompania pe Valencia la pian, ăla cu părul creţ şi cu mutră de pederast, a venit la toaletă să-şi pieptene buclele blonde. Am schimbat o vorbă, două, cu el, în timp ce se pieptăna, dar nu prea era prietenos.

— Spune-mi, te rog, o mai vezi pe Valencia când te întorci la bar? L-am întrebat.

— Sunt oarecare şanse, mi-a răspuns.

Era spiritual măgarul. Eu nu întâlnesc toată vremea decât măgari d-ăştia spirituali.

— Ascultă, transmite-i complimente din partea mea. Întreab-o dacă păcătosul acela de chelner i-a transmis ce i-am spus. Vrei?

— De ce nu te duci acasă, Mac? Câţi ani ai?

— Optzeci şi şase. Ascultă. Transmite-i complimente din partea mea. Vrei?

— De ce nu te duci acasă, Mac?

— Eu, acasă? Nu mă cunoşti. Mamă, bine mai cânţi la pian, i-am zis.

Voiam doar să-l măgulesc. De fapt, dacă vreţi să ştiţi, adevărul, cânta ca o cizmă.

— Ar trebui să cânţi la radio. Un bărbat frumos ca dumneata. Cu bucle blonde ca astea. N-ai cumva nevoie de un impresar?

— Du-te acasă, Mac, fii cuminte. Du-te acasă şi te culcă.

— N-am casă. N-am unde să mă duc. Dar, zău. N-ai nevoie de un impresar?

Nu mi-a răspuns. A ieşit. Isprăvise cu pieptănatul şi potrivitul buclelor, aşa că s-a cărat. Ca Stradlater. Toţi frumoşii ăştia-s la fel. După ce-şi piaptănă buclele lor împuţite, se duc şi te lasă mască.

Când, în sfârşit, am coborât de pe radiator şi m-am dus la vestiar, plângeam. Nu ştiu de ce, dar plângeam. Poate fiindcă mă simţeam îngrozitor de singur şi de trist. Când am ajuns la vestiar, nu mi-am mai găsit numărul, fir-ar al naibii de număr. Dar garderobiera a fost totuşi foarte drăguţă şi mi-a dat haina. Mi-a dat şi discul cu Little Shirley Beans pe care-l cărasem tot timpul cu mine. Am vrut să-i dau un dolar, că prea fusese drăguţă, dar n-a vrut să-l ia. Îmi tot spunea să mă duc acasă şi să mă culc. Am încercat s-o conving să ne întâlnim, când termină lucrul, dar n-a vrut. Mi-a spus c-ar putea să-mi fie mamă şi aşa mai departe. Atunci i-am arătat părul meu alb şi i-am spus că am patruzeci şi doi de ani. Bineînţeles că i-am spus-o doar de banc. Dar a fost totuşi drăguţă. I-am arătat şapca mea roşie de vânătoare, şi i-a plăcut. Mi-a spus s-o pun pe cap înainte de a ieşi, fiindcă părul mi-era încă ud. Era o femeie de treabă.

Când am ieşit în stradă, nu mă mai simţeam chiar atât de beat, dar era foarte frig şi au început să-mi clănţăne dinţii îngrozitor. Nu mai reuşeam să mă potolesc. Am ieşit în Madison Avenue şi am început să aştept autobuzul, fiindcă nu mai aveam aproape nici un ban şi trebuia să încep să fac economii, să nu mai iau taxiuri şi aşa mai departe. Totuşi, nu-mi venea să mă urc într-un amărât de autobuz. Şi, în afară de asta, nici nu prea aveam idee unde să mă duc. Aşa că, ştiţi ce am făcut? Am pornit-o pe jos spre Central Park. M-am gândit să trec pe lângă lac să vad ce naiba fac raţele. Dacă sunt acolo sau nu. De altfel, nici până azi n-am aflat ce se întâmplă cu ele. Central Park nu era prea departe şi, cum n-aveam unde să mă duc – nici măcar nu ştiam încă unde o să dorm – m-am dus. Nu eram obosit, nu mi-era somn, mă simţeam doar îngrozitor de trist.

Şi deodată – când să intru în parc – s-a întâmplat un lucru îngrozitor. Am scăpat discul lui Phoebe din mână. S-a spart în vreo cincizeci de bucăţi. Era împachetat într-un plic mare şi aşa mai departe, dar totuşi s-a spart. Era cât pe-aci să plâng de necaz. Am scos bucăţile din plic şi le-am pus în buzunarul de la haină. Nu mai erau bune de nimic, dar nu-mi venea să le arunc. Apoi am intrat în parc. Mamă, ce întuneric era.

Am trăit la New York toată viaţa şi cunosc parcul cum îmi cunosc buzunarul, fiindcă aici mă plimbam cu patinele cu rotile sau cu bicicleta când eram puşti, şi totuşi, în noaptea aceea, mi-a fost îngrozitor de greu să găsesc lacul. Ştiam precis unde se află – chiar la capătul dinspre sud al parcului – şi totuşi nu-l găseam. Trebuie să fi fost mai beat decât credeam. Am tot mers şi am mers şi se făcea din ce în ce mai întuneric şi din ce în ce mai sinistru. Şi cât am umblat prin parc, n-am întâlnit un om. De fapt, îmi pare mai bine. Cred c-aş fi leşinat de spaimă. Apoi, în sfârşit, l-am găsit. Era pe jumătate îngheţat. Dar n-am văzut nici o raţă nicăieri. Am înconjurat lacul – de fapt, era să şi cad în el, mama lui de lac – dar n-am văzut nici măcar o singură raţă. M-am gândit că, poate, dacă sunt acolo, dorm sau stau lângă malul apei, lângă iarbă sau, mă rog, pe undeva prin apropiere. D-asta era să şi cad în apă. Dar raţe n-am văzut.

În cele din urmă, m-am aşezat pe o bancă, unde nu era chiar atât de beznă. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunu', şi, cu toate că-mi pusesem şapca de vânătoare pe cap, părul de pe ceafă mi se transformase în ţurţuri mici de gheaţă. Asta m-a cam îngrijorat. M-am gândit c-o să fac pneumonie şi-o să mor. Parcă vedeam milioanele de papiţoi venind la înmormântare şi aşa mai departe. Tata-mare din Detroit – care spunea întotdeauna cu glas tare numărul străzilor pe lângă care trecea când eram împreună într-un amărât de autobuz – şi mătuşile – cred. Că am vreo cincizeci – şi toţi verii mei împuţiţi. Ce îngrămădeală ar fi. Când s-a prăpădit Allie, au venit toţi – toată liota aia păcătoasă şi cretină. Am o mătuşă, una complet cretină şi căreia îi miroase gura, şi D. B. mi-a povestit că tot spunea ce liniştit părea Allie pe catafalc. Eu n-am fost la înmormântare. Eram încă la spital. Mă duseseră la spital după ce mă rănisem la mână şi aşa mai departe. În orice caz, acum mă gândeam cu groază că o să fac o pneumonie din cauza ţurţurilor din păr şi c-o să mor. Mi se rupea inima de mama şi de tata. Mai ales de mama, că tot nu şi-a revenit după pierderea lui Allie. Mă gândeam la ea, cum o să stea şi n-o să ştie ce să facă cu toate costumele mele şi cu tot echipamentul meu sportiv. Singurul lucru bun e că ştiam că n-o s-o lase pe Phoebe să vină la înmormântare, fiindcă era prea mică. Asta era singurul lucru bun. Pe urmă, m-am gândit la toată liota care mă va vârî într-un blestemat de cimitir sub o piatră cu numele meu şi tot restul – înconjurat de toţi tipii ăia morţi. Mamă, ce te mai aranjează după ce ai murit. Trag totuşi nădejde c-atunci când m-oi prăpădi o să aibă cineva destul cap să mă arunce pur şi simplu într-un râu sau, mă rog, aşa ceva. Oriunde, dar nu într-un blestemat de cimitir. Ca să nu mai vorbim de oamenii care vin duminica şi-ţi pun buchete de flori pe burtă, şi alte rahaturi d-astea. La ce-ţi mai servesc florile dacă tot ai murit? La nimic.

Părinţii mei se duc destul de des, când e frumos afară, şi depun flori pe mormântul lui Allie. Am fost şi eu de câteva ori cu ei. Dar am renunţat. În primul rând că nu-mi face nici o plăcere să-l văd în cimitirul ăla sinistru. Înconjurat de morţi, de pietre funerare şi tot restul. Şi încă pe soare mai mergea, dar de două ori – da, de două ori – când eram acolo ne-a apucat ploaia. A fost înfiorător. Ploua pe piatra lui nenorocită, ploua pe iarba care-i crescuse pe burtă. Ploua peste tot. Cei care vizitau cimitirul au început să alerge ca nebunii spre maşinile lor. Şi asta aproape că m-a înnebunit. Toţi vizitatorii se puteau urca în maşină, puteau să deschidă radioul şi pe urmă să se ducă la un restaurant simpatic, să mănânce. Toţi în afară de Allie. Simţeam că înnebunesc. Ştiu bine că la cimitir nu e decât trupul lui şi că sufletul lui e în cer. Ştiu toate aiurelile astea, dar totuşi simţeam că înnebunesc. Aş fi vrut să nu fie acolo. Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut. Dacă l-aţi fi cunoscut, aţi înţelege ce vreau să spun. Pe soare încă mai merge, dar soarele nu iese decât dacă are chef.

După un timp, ca să nu mă mai gândesc la pneumonie şi la tot restul, mi-am scos banii şi-am început să-i număr la lumina chioară a felinarului. Nu mai aveam decât trei dolari, patru monezi de douăzeci şi cinci de cenţi şi una de cinci. Mamă, cheltuisem o avere de când plecasem de la Pencey. Şi pe urmă, ştiţi ce-am făcut? M-am dus pe marginea lacului şi am lăsat să cadă monedele de douăzeci şi cinci de cenţi şi pe cea de cinci în apă, acolo unde nu se prinsese gheaţa. Nu ştiu de ce, dar aşa am făcut. Poate c-am crezut că aşa n-am să mă mai gândesc la pneumonie şi la moarte. Dar n-am reuşit.

Am început să mă gândesc cum s-ar simţi Phoebe dac-aş face o pneumonie şi aş muri. Era o copilărie să mă gândesc la asta, dar nu mă mai puteam stăpâni. S-ar simţi destul de rău, dacă s-ar întâmpla un lucru ca ăsta. Ţine foarte mult la mine. Vreau să spun că mă iubeşte. Zău că da. În orice caz, nu reuşeam deloc să-mi scot gândurile astea din cap, aşa că, în cele din urmă, m-am hotărât să mă duc pe furiş acasă s-apuc s-o mai văd o dată, dacă s-ar întâmpla cumva să mor şi aşa mai departe. Aveam la mine cheia de la intrare, aşa că m-am gândit să intru tiptil în apartament, să nu m-audă nimeni, şi pe urmă să stau puţin de vorbă cu ea. Singurul lucru care mă neliniştea era uşa de la intrare. Scârţâia ca nebuna. Blocul e destul de vechi, şi administratorui e un porc şi un leneş, aşa că totul zdrăngăne şi scârţâie. Mi-era teamă să nu mă audă părinţii când intru. Dar m-am hotărât totuşi să încerc.

Aşa c-am ieşit din parc şi m-am îndreptat jspre casă. Am făcut tot drumul pe jos. Nu era prea departe şi nu mai eram obosit şi nici măcar beat. Numai că gerul pişcă îngrozitor, şi în jur nici ţipenie de om.