Capitolul 21

CÂND AM AJUNS ACASĂ, AM AVUT UN NOROC CUM NU MAI avusesem de ani de zile: Pete, liftierul de noapte, pe care-l cunoşteam, nu era de serviciu. În locul lui era unul nou, pe care nu-l văzusem niciodată, şi atunci m-am gândit că, de nu mă întâlnesc nas în nas cu părinţii şi totul merge bine, am s-o pot vedea pe Phoebe şi pe urmă s-o şterg fără să bănuiască nimeni c-am fost p-acolo. Zău c-am avut noroc. Şi ce a fost şi mai bine e că liftierul cel nou era mai degrabă cretin, l-am spus cu o voce cât se poate de indiferentă că vreau să mă duc sus la familia Dickstein. Ăştia erau vecinii noştri de palier. Îmi scosesem şapca de vânătoare ca să nu par suspect sau mai ştiu eu ce. Şi am dat buzna în ascensor, de parc-aş fi fost într-o grabă nebună.

Închisese uşile ascensorului şi se pregătea s-apese pe buton când, deodată, s-a întors şi mi-a zis:

— Nu-s acasă. Sunt la o petrecere, la etajul 14.

— Nu-i nimic. Mi-au spus să-i aştept. Sunt nepotul lor.

S-a uitat la mine cu o privire cretină şi bănuitoare, şi pe urmă mi-a spus:

— Ştii ce, mai bine-i aştepţi jos în holul de la intrare!

— N-aş avea nimic împotrivă, zău că nu – i-am răspuns – dar am un picior bolnav şi trebuie să-l ţin într-o anumită poziţie. Aşa c-ar fi mai bine dacă m-aş aşeza pe fotoliul din faţa apartamentului lor.

Cred că n-a priceput nimic din ce i-am spus, aşa că a mormăit doar un „Aha” şi m-a dus sus. Mamă, ce simplu e. Ce nostim. Ajunge să spui unuia un lucru pe care nu-l înţelege nimeni, şi face aproape orice-i ceri.

M-am dat jos la etajul nostru şi – şchiopătând ca un nebun – m-am îndreptat spre apartamentul familiei Dickstein. Apoi, când am auzit că s-au închis uşile de la ascensor, m-am întors şi am pornit-o spre apartamentul nostru. Totul mergea ca pe roate – şi nici măcar beat nu mai eram. Am scos cheia din buzunar şi am deschis uşa cât se poate de încet. Apoi am intrat în vârful picioarelor şi am închis uşa în urma mea. Zău c-ar fi trebuit să mă fac spărgător.

În hol era, bineînţeles, întuneric beznă şi bineînţeles că nu puteam s-aprind nici o lumină. Trebuia să bag de seamă să nu răstorn nimic şi să nu fac nici un zgomot. Simţeam totuşi că sunt acasă. Vestibulul nostru are un miros ciudat, pe care nu-l întâlneşti nicăieri într-altă parte. Nu ştiu ce naiba e. Nu e nici conopidă, nici parfum – nu ştiu ce.

— Dar te face să simţi că eşti acasă. Am vrut să-mi scot paltonul şi să-l agăţ în dulapul din hol, dar dulapul ăla e plin de umeraşe care zăngăne ca nebunele când deschizi uşa, aşa că nu l-am mai scos. Am pornit-o încet, încet, spre camera lui Phoebe. Ştiam că femeia nu m-aude, fiindcă era fudulă de o ureche, îmi spusese odată că frate-su îi băgase un pai în ureche când era mică şi-i perforase timpanul. Era aproape surdă. În schimb, părinţii mei, mai ales mama, au nişte urechi de copoi. Aşa că, prin faţa uşii lor, am păşit cât se poate de încet. Ba, mai mult chiar, mi-am ţinut şi răsuflarea, zău. Nu-mi era de tata, că pe el poţi să-l trăsneşti şi cu un scaun în cap şi tot nu se trezeşte, dar mi-era de mama, că mama te aude chiar dac-ai tuşi undeva în Siberia. E îngrozitor de nervoasă. Stă nopţi întregi şi fumează ţigară de la ţigară.

Cred că mi-a trebuit vreo oră ca s-ajung în camera lui Phoebe. Dar ea nu era acolo. Uitasem de asta. Uitasem că, atunci când D. B. e la Hollywood sau într-altă parte, Phoebe doarme în camera lui. Îi place să doarmă acolo, fiindcă-i camera cea mai mare din tot apartamentul. Şi pe urmă, e acolo un birou vechi şi foarte mare, pe care D. B. l-a cumpărat de la o cucoană beţivă din Philadelphia, şi un pat mare, mare, lat de vreo zece mile şi tot atât de lung. Nu ştiu unde l-a găsit D. B. Fapt e că lui Phoebe îi place să doarmă în camera lui D. B. ori de câte ori e plecat şi îi dă el voie. Ar trebui s-o vedeţi când îşi face lecţiile sau scrie la biroul acela dement. E aproape tot atât de mare ca patul. Se pierde când îşi face lecţiile la el. Dar lucrurile astea mari îi plac la nebunie. Spune ca odaia ei nu-i place, că-i prea mică. Spune că-i place să se întindă. Asta mă înnebuneşte. Ce are Phoebe de întins? Nimic.

În orice caz, m-am dus tiptil, tiptil în camera lui D. B. şi am aprins lampa de pe birou. Dar Phoebe nici măcar nu s-a mişcat. După ce am aprins lampa şi aşa mai departe, am stat câteva clipe şi m-am uitat la ea. Dormea cu faţa pe marginea pernei şi cu gura căscată. E curios. Adulţii, când dorm cu gura deschisă, arată îngrozitor, copiii, nu. Copiii arată bine. Chiar când umplu perna de scuipat, tot bine arată.

M-am plimbat foarte încet prin cameră, uitându-mă la lucruri. Începusem dintr-o dată să mă simt foarte bine. Nu mai aveam nici măcar impresia c-o să mă îmbolnăvesc de pneumonie sau de mai ştiu eu ce. Mă simţeam, în sfârşit, bine. Lucrurile lui Phoebe erau puse pe un scaun chiar lângă pat. E foarte ordonată, pentru un copil. Adică n-ai s-o vezi niciodată zvârlindu-şi hainele pe unde apucă, cum fac unii puşti. Nu-i deloc neglijentă. Jacheta costumului cafeniu-roşiatic, pe care l-a cumpărat mama în Canada, atârna pe speteaza scaunului, bluza şi restul erau pe scaun, pantofii şi ciorapii pe jos, drept sub scaun, unul lângă altul. Nu mai văzusem pantofii aceia pân-atunci. Erau noi. Erau un soi de mocasini maro-închis, cam ca pantofii mei, şi se potriveau grozav cu costumul pe care i-l adusese mama din Canada. Mama o îmbracă foarte frumos. Zău că da. Are un gust nemaipomenit la anumite lucruri. Nu ştie să cumpere patine sau lucruri d-astea, dar, când e vorba de îmbrăcăminte, n-o întrece nimeni. Vreau să spun că Phoebe are întotdeauna rochii care te înnebunesc. Majoritatea copiilor mici, chiar dacă au părinţi bogaţi şi aşa mai departe, sunt îmbrăcaţi îngrozitor. Îmi pare rău că n-o puteţi vedea pe Phoebe cu costumul pe care i l-a cumpărat mama din Canada. Vorbesc serios.

M-am aşezat la biroul lui D. B. şi m-am uitat la lucrurile de pe birou. Majoritatea erau cărţi de şcoală şi caiete de-ale lui Phoebe. Mai mult cărţi. Cea de deasupra se chema Aritmetica distractivă. Am întors prima pagină şi m-am uitat la ce scria:

PHOEBE WEATHERFIELD CAULFIELD.

Clasa a 4-a B-l.

Asta scrisese Phoebe pe carte. Să mor de ris. Al doilea prenume al ei era, de fapt, Josephine, nu Weatherfield. Dar nu-i plăcea. Mereu îşi găseşte alt nume.

Sub aritmetică era o geografie, şi sub geografie un îndreptar ortografic. E foarte tare la ortografie. E tare la toate materiile, dar la ortografie n-o întrece nimeni. Sub îndreptarul ortografic se afla un teanc de caiete. Are vreo cinci mii de caiete. Niciodată n-am văzut un copil cu atâtea caiete. L-am deschis pe primul, pe cel de deasupra, şi m-am uitat la prima pagină. Pe prima pagină scria:

Berenice aşteaptă-mă la recreaţie am să-ţi spun ceva foarte foarte important.

Pe prima pagină nu scria decât atât. Pe a doua însă scria:

De ce există atâtea fabrici de conserve în sud-estul Alaskăi?

Fiindcă-i foarte mult somon.

De ce are păduri preţioase?

Fiindcă are o climă potrivită pentru asta.

Ce-a făcut guvernul nostru ca să uşureze viaţa eschimoşilor din Alaska?

De căutat mâine!

Phoebe Weatherfield Caulfield.

Phoebe Weatherfield Caulfield.

Phoebe Weatherfield Caulfield.

Phoebe W. Caulfield.

Phoebe Weatherfield Caulfield Esq.

Dă-l te rog lui Shirley!

Shirley ai spus că zodia ta e săgetătorul dar e doar taurul adu-ţi patinele când vii la mine.

Am stat la biroul lui D. B. şi am citit tot caietul. N-a durat prea mult, şi aş putea să stau să citesc genul ăsta de lucruri – caiete de copii, ale lui Phoebe sau ale oricui – toată ziua şi toată noaptea. Caietele copiilor mă distrează grozav. Pe urmă, am mai aprins o ţigară – era ultima. Cred că am fumat vreo treizeci şi şase de pachete în ziua aia. Apoi, în cele din urmă, am trezit-o. Vreau să spun că nu puteam rămâne acolo la birou tot restul vieţii, şi, pe urmă, mi-era frică să nu dea părinţii buzna aşa, din senin, şi voiam s-apuc să schimb măcar două vorbe cu Phoebe. Aşa c-am trezit-o.

Se trezeşte destul de uşor. Vreau să spun că nu trebuie să strigi sau mai ştiu eu ce. Nu trebuie să faci altceva decât să te aşezi pe pat şi să spui: „Trezeşte-te, Phoebe!” şi gata, s-a şi trezit.

— Holden! Mi-a spus imediat, luându-mă de gât.

E foarte drăgăstoasă. Vreau să spun că-i foarte drăgăstoasă pentru un copil. Uneori e chiar prea drăgăstoasă. Am pupat-o, şi ea mi-a spus:

— Când te-ai întors?

Era grozav de bucuroasă că mă vede. Se vedea cât de colo.

— St! Mai încet! Acu' am sosit! Tu ce mai faci?

— Eu, bine! Ai primit scrisoarea mea? Ţi-am scris vreo cinci pagini şi.

— Da, da. Mulţumesc. Dar vorbeşte mai încet.

Îmi scrisese o scrisoare. Dar n-avusesem timp să-i răspund. Umpluse pagini întregi ca să-mi povestească despre o piesă care se punea în scenă la şcoală şi în care avea un rol. Îmi scria să nu-mi fac nici un program sau mai ştiu eu ce pentru vineri, ca să pot veni s-o văd.

— Cum e piesa? Am întrebat-o. Cum zici că-i spunea?

— Paradă de Crăciun pentru americani. Piesa-i împuţită, dar eu îl joc pe Benedict Arnold. De fapt, am rolul cel mai mare, mi-a zis.

Mamă, ce-i trecuse somnul! Se înfierbântă foarte tare când povesteşte lucruri d-astea.

— Piesa începe când eu sunt în pragul morţii. Şi vine o stafie în seara de Ajun şi mă întreabă dacă mi-e ruşine, şi aşa mai departe. Ştii tu. Ruşine că mi-am trădat patria şi tot restul. Vii la spectacol?

Se ridicase în pat şi stătea în capul oaselor:

— Despre asta ţi-am scris. Vii?

— Sigur că vin. Te cred.

— Tata nu poate veni. Trebuie să plece cu avionul în California, mi-a spus.

Mamă, cum se trezise. Nu-i trebuie decât două clipe şi nici nu se mai vede că s-a sculat din somn. Se aşezase – în genunchi – în pat şi mă ţinea de mână.

— Ascultă, mama mi-a spus că te întorci miercuri. A spus miercuri.

— Mi-au dat drumul mai devreme. Nu mai vorbi aşa de tare, că scoli toată casa.

— Cât e ceasul? Mama a spus că se întoarce foarte târziu. S-au dus la o petrecere la Norwalk, în Connecticut. Ghici ce-am făcut azi după-masă? Ghici ce film am văzut? Ghici!

— Nu ştiu. Ascultă, nu ţi-au spus la ce oră.

— Doctorul a continuat Phoebe. E un film special pe care l-au dat la Fundaţia Lister. Nu l-au dat decât azi, azi a fost singura zi. E despre un doctor din Kentucky care omoară un copil infirm care nu poate umbla. Îl înăbuşă cu o pătură. Şi pe urmă, doctorul e trimis la închisoare şi aşa mai departe. Grozav film.

— Ascultă-mă o clipă. Nu ţi-au spus la ce oră.

— Lui îi e milă de copil – doctorului. D-asta îi acoperă faţa cu pătura, şi tot, şi-l înăbuşă. Şi, pe urmă, îl bagă la închisoare pe viaţă, dar copilul pe care l-a sufocat cu pătura vine să-l vadă tot timpul şi îi mulţumeşte pentru ce-a făcut. Îl ucisese din milă. Numai că el ştie că merită închisoarea, fiindcă un doctor nu trebuie să ia asupra lui ceea ce trebuie să facă Dumnezeu. Ne-a dus mama unei fete din clasă de la mine, Alice Holmborg. E cea mai bună prietenă a mea. E singura fată din toată.

— Taci o clipă, nu vrei să m-asculţi? I-am zis. Te-am întrebat ceva. Ţi-au spus la ce oră se întorc sau nu?

— Nu, dar în orice caz foarte târziu. Tata a luat maşina ca să nu-şi bată capul cu mersul trenurilor. Ştii că acu' avem radio în maşină? Numai că mama a spus că nu putem să-i dăm drumul când e prea mare circulaţie.

Începusem să mă mai liniştesc. Vreau să spun că până la urmă a încetat să-mi mai pese dac-au să mă găsească acasă sau nu. „Ce mai, m-am gândit, dacă mă găsesc, mă găsesc. Şi gata”.

Păcat că n-aţi văzut-o pe Phoebe. Avea o pijama albastră cu elefanţi roşii pe guler. Phoebe moare după elefanţi.

— Va să zică era bun filmul? Am întrebat-o.

— Grozav, numai că Alice era răcită, şi maică-sa o tot întreba din cinci în cinci minute dacă nu crede că face o gripă. Drept în mijlocul filmului. De câte ori era ceva interesant, maică-sa se apleca peste mine şi o întreba pe Alice dacă nu se simte rău. M-a călcat pe nervi.

Apoi i-am spus de disc.

— Ascultă, ţi-am cumpărat o placă. Numai c-am spart-o pe drum.

Am scos bucăţile din buzunarul paltonului şi i le-am arătat.

— Eram pilit, i-am zis.

— Dă-mi bucăţile, mi-a spus ea. Le păstrez.

Mi le-a luat din mână şi le-a pus în sertarul măsuţei de noapte. Tare mă mai distrează.

— Vine D. B. de Crăciun acasă? Am întrebat-o.

— Mama a spus că nu ştie sigur. Depinde. S-ar putea să fie nevoie de el la Hollywood să scrie un scenariu despre Annapolis.43

— Doamne fereşte! De ce tocmai despre Annapolis?

— E o poveste de dragoste şi, mă rog. Ştii tu! Ghici, cine o să joace? Ce vedete? Ghici!

— Nu mă interesează. Ce i-o fi venit cu Annapolis, Dumnezeule? Ce ştie D. B. despre Annapolis? Ce legătură are asta cu lucrurile pe care le scrie el? I-am spus.

Tare mă mai înfuria povestea asta! Păcătosul ăsta de Hollywood.

— Ce ai păţit la mână? Am întrebat-o, văzând că are o bucată mare de plasture pe cot.

Am observat-o pentru că pijamaua ei n-avea mâneci.

— A, un băiat, unu' Curtis Weintraub, care-i în clasă cu mine, mi-a dat brânci când coboram treptele în parc. Vrei să vezi?

Şi a început să-şi dezlipească plasturele.

— Lasă-l în pace! Dar de ce ţi-a dat brânci?

— Nu ştiu. Cred că mă urăşte. M-am apucat, cu o altă fată, una Selma Atterbury, să-i mânjesc vindiacul cu cerneală.

— Asta nu-i fumos. Ce, eşti copil mic, pentru Dumnezeu?

— Nu, dar de câte ori mă duc în parc mă urmăreşte peste tot. Tot timpul. Mă enervează.

— Poate că-i eşti simpatică. Ăsta nu-i un motiv să-i mânjeşti.

— Nu vreau să-i fiu simpatică, mi-a replicat ea.

Apoi a început să se uite la mine într-un fel curios.

— Holden, mi-a zis, de ce nu te-ai întors miercuri?

— Cum?

Mamă, ce grijă trebuie să ai cu ea. Trebuie să fii mereu atent. Şi trebuie să fii nebun să crezi că nu e deşteaptă.

— De ce nu te-ai întors miercuri? M-a întrebat ea din nou. Nu cumva te-au dat afară sau mai ştiu eu ce?

— Ţi-am mai spus o dată. Ne-au dat drumul mai devreme. Ne-au dat drumul.

— Te-au dat afară! Asta e! Exclamă Phoebe.

Şi apoi m-a lovit cu pumnul peste picior. Are un pumn foarte greu când vrea.

— Te-au dat afară! Vai, Holden!

Îşi dusese mâna la gură. E foarte emotivă. Zău că e.

— Cine a spus că m-au dat afară? Nimeni n-a spus că.

— Te-au dat afară. Te-au dat.

Apoi m-a lovit din nou cu pumnul. Trebuie să fii nebun să crezi că nu doare.

— Tata o să te omoare! Mi-a spus.

Apoi s-a trântit în pat pe burtă şi şi-a pus perna peste cap. Face asta destul de des. Uneori parcă-şi iese din minţi.

— Hai, astâmpără-te, am rugat-o. N-o să mă omoare nimeni. Nici măcar n-o să. Hai, Phoebe, dă jos porcăria aia de pe cap. N-o să mă omoare nimeni.

Totuşi, n-a vrut să dea perna jos. Dacă nu vrea, n-o poţi convinge să facă un lucru nici în ruptul capului. Repeta doar într-una: „Tata o să te omoare”. Abia puteai s-o auzi cu perna aceea păcătoasă pe cap.

— N-o să mă omoare nimeni. Gândeşte-te puţin. În primul rând, că plec. Aş putea să găsesc de lucru la un ranch sau ceva, orice, pentru început. Cunosc un băiat al cărui bunic e proprietar de ranch în Colorado. S-ar putea să găsesc de lucru acolo, i-am zis. Am să-ţi scriu după ce plec, dacă plec. Hai, dă jos perna de pe cap. Hai, Phoebe, te rog. Te rog, hai.

Totuşi n-a dat-o jos. Am încercat să i-o iau cu forţa, dar are putere, nu glumă. Oboseşti luptând cu ea. Dacă vrea să ţină o pernă pe cap, o ţine.

— Phoebe, te rog. Ieşi de-acolo. Îi tot spuneam eu. Hai. Ha, Weatherfield, ieşi afară.

Dar ea tot nu ieşea. Uneori nu e sensibilă nici măcar la logică. În cele din urmă, m-am ridicat şi am ieşit în hol. Am luat nişte ţigări din cutia de pe masă şi le-am băgat în buzunar. Eram frânt de oboseală.