Capitolul 23

AM FĂCUT REPEDE NUMĂRUL, CĂ MI-ERA TEAMĂ SĂ NU PICE părinţii drept în mijlocul conversaţiei. Dar n-au picat, şi domnul Antolini a fost foarte drăguţ. Mi-a spus că pot să vin imediat, dacă vreau. Cred că i-am trezit pe amândoi – şi pe el şi pe nevastă-sa – fiindcă le-a trebuit o veşnicie până să răspundă. Primul lucru care m-a întrebat a fost dacă s-a întâmplat ceva rău şi i-am spus că nu. I-am spus totuşi că mă dăduseră afară de la Pencey. M-am gândit că e totuşi mai bine să-i spun. Când a auzit asta, a exclamat: „Mamă, Doamne!”. Avea un simţ al umorului deosebit. Mi-a spus să vin imediat, dacă am chef.

Domnul Antolini era cel mai bun profesor din câţi avusesem eu vreodată. Era destul de tânăr, cam de vârsta lui frate-meu D. B., şi puteai să glumeşti cu el cât vrei, fără ca asta să însemne că-l respecţi mai puţin. EI a fost cel care, până la urmă, l-a ridicat de pe jos pe James Castle – băiatul de care v-am povestit că se aruncase pe fereastră. Antolini i-a luat pulsul şi tot, şi pe urmă şi-a scos haina, l-a acoperit şi l-a dus în braţe până la infirmerie. Nici nu-i păsa că i se umpleau hainele de sânge.

Când m-am întors în camera lui D. B., Phoebe dăduse drumul la radio. Se cânta muzică de dans. Dar îl lăsase totuşi încet, ca să n-audă femeia de serviciu. Păcat că n-aţi văzut-o. Stătea drept în mijlocul patului, peste cuverturi, cu picioarele sub ea, ca ăia care practică yoga. Asculta muzica. Tare mă mai distrează.

— Hai, i-am zis. Nu vrei să dansezi?

O învăţasem să danseze când era mică de tot. Dansează foarte bine. Vreau să spun că am învăţat-o doar câteva noţiuni. Restul învăţase singură. De fapt, nu poţi învăţa un om să danseze.

— Dar ai pantofi în picioare, a obiectat ea.

— Îi scot. Hai.

Aproape c-a sărit din pat, şi pe urmă a aşteptat până mi-am scos pantofii. Apoi am dansat un timp cu ea. Zău că dansează grozav de bine. Mie nu-mi place când văd oameni mari dansând cu copii – de cele mai multe ori arată groaznic. Adică, dacă eşti la restaurant şi vezi un tip bătrân care-şi ia fetiţa la dans. De obicei, o conduce atât de stângaci, încât din greşeală îi ridică rochiţa la spate, şi puştoaica habar n-are să danseze şi totul pare îngrozitor. Dar eu nu dansez niciodată cu Phoebe în public. Ne distrăm numai aşa, prin casă. Şi oricum, cu ea nu-i acelaşi lucru, fiindcă ştie să danseze. Te urmează perfect, orice pas ai face. Numai că trebuie s-o ţii foarte strâns, ca să nu o incomodeze că ai picioarele mult mai lungi ca ea. Te urmează perfect. Poţi face orice pas sau piruetă, poţi să dansezi şi jitterbug, şi se ţine perfect de tine. Poţi dansa cu ea chiar şi tango. Zău.

Am dansat, cred, vreo patru bucăţi. Între dansuri, Phoebe e tare caraghioasă. Rămâne nemişcată şi aşteaptă. Nu vrea nici măcar să vorbească. Te sileşte să rămâi şi tu în poziţie de dans şi să aştepţi până începe orchestra din nou. Asta mă-nnebuneşte. Şi nu-ţi dă voie nici măcar să râzi sau mai ştiu eu ce.

Am dansat deci vreo patru dansuri, şi pe urmă am închis radioul. Phoebe a sărit înapoi în pat şi s-a vârât sub plapumă.

— Nu-i aşa ca fac progrese? M-a întrebat.

— Oho! I-am răspuns.

Şi m-am aşezat din nou lângă ea pe pat. Îmi cam pierdusem suflul. Fumam atât de mult, încât oboseam din te miri ce. Ea nu gâfâia deloc.

— Ia pune mâna pe fruntea mea, mi-a spus ea deodată.

— De ce?

— Pune mâna. Numai o dată.

Am pus mâna pe fruntea ei, dar n-am simţit nimic.

— Frige tare? M-a întrebat.

— Nu. Dar de ce? Ai temperatură?

— Da. Pot să am temperatură când vreau. Ia mai pune o dată mâna!

I-am pus din nou mâna pe frunte, şi tot n-am simţit nimic. I-am spus totuşi:

— Parcă începe.

Nu voiam să capete complexe de inferioritate.

A dat din cap:

— Ştii că pot face şi termonetrul să urce.

— Termometrul. Cine ţi-a spus asta?

— Alice Holmborg mi-a arătat cum să fac. Stai picior peste picior, îţi ţii răsuflarea şi te gândeşti la ceva foarte, foarte fierbinte, un radiator sau altceva. Şi atunci fruntea ţi se înfâerbântă aşa de tare, că poţi arde şi mâna cuiva, dacă te atinge.

Îmi venea să mor de râs. Mi-am tras repede mâna de pe fruntea ei, de parcă aş fi fost în mare pericol.

— Îţi mulţumesc că m-ai prevenit, i-am zis.

— Nu, că ţie nu ţi-aş fi ars mâna. M-aş fi oprit înainte de a se încinge tare. Sst!

Apoi, deodată, s-a ridicat repede, repede în capul oaselor.

M-am speriat îngrozitor.

— Ce s-a întâmplat? Am întrebat-o.

— Uşa de la intrare! Mi-a spus în şoaptă, dar totuşi destul de tare. Ei sunt!

Am sărit repede de pe pat şi am alergat să sting lampa de pe birou. Pe urmă, mi-am stins ţigara de talpă şi am băgat-o în buzunar. Am vânturat fumul cu mâna ca să-l împrăştii. N-ar fi trebuit să fumez. Ah, Doamne! Apoi mi-am înşfăcat pantofii, m-am vârât în dulapul de haine şi am închis uşa în urma mea. Mamă, ce-mi mai bătea inima, parcă înnebunise.

Am auzit-o pe mama intrând în cameră.

— Phoebe? Hai, lasă, nu te mai preface. Am văzut lumină, domnişoară.

— Bună seara! Am auzit-o apoi pe Phoebe. N-am putut să dorm. V-aţi distrat bine?

— Minunat, a spus mama, dar se vedea cât de colo că nu-i adevărat.

Ea nu prea se distrează când iese în oraş.

— Aş vrea să ştiu de ce nu dormi. Ţi-a fost frig?

— Nu. Mi-e bine, dar n-am putut să dorm.

— Phoebe, nu cumva ai fumat? Te rog să nu mă minţi, domnişoară.

— Cum? A întrebat Phoebe.

— Ai auzit foarte bine ce-am spus.

— Am aprins o ţigară, o clipă. Şi am tras doar un fum. Pe urmă, am aruncat-o pe fereastră.

— De ce? Dacă-mi dai voie să te întreb.

— Nu puteam să dorm.

— Nu-mi place asta, Phoebe, nu-mi place deloc, i-a spus mama. Mai vrei o pătură?

— Nu, mulţumesc, noapte bună, i-a spus Phoebe.

Se vedea cât de colo că voia să scape de ea.

— Cum a fost filmul? A întrebat-o mama.

— Grozav, numai că mama lui Alice se tot apleca mereu peste mine s-o întrebe dacă nu simte că face o gripă. Ne-am întors acasă cu taxiul.

— Ia să-ţi văd fruntea. Arde?

— N-am luat nimic de la ea. N-avea nici pe dracu'. Era numai o ideea a maică-şi.

— Bine. Hai, culcă-te. Cum a fost masa?

— Infectă.

— Ai auzit ce ţi-a spus tata despre cuvântul ăsta. Şi pe urmă, de ce spui c-a fost infectă? Ai avut un cotlet splendid de miel. Am fost tocmai până la Lexington Avenue să ţi-l.

— N-am nimic împotriva cotletului. A fost foarte bun, numai că Charlene îmi suflă veşnic în faţă când pune ceva pe masă. Suflă peste mâncare, peste toate, peste toate.

— Bine. Hai, culcă-te. Pup-o pe mama. Ţi-ai făcut rugăciunea?

— Da, la baie. Noapte bună!

— Noapte bună. Hai, dormi. Am o durere de cap îngrozitoare, a spus mama.

Are foarte des dureri de cap. Zău.

— Ia nişte aspirine, i-a spus Phoebe. Holden se întoarce miercuri, nu-i aşa?

— Da, după câte ştiu eu. Hai, vâră-te acolo sub plapumă. Uite-aşa.

Am auzit-o pe mama ieşind şi închizând uşa. Am aşteptat câteva clipe, apoi am ieşit şi eu din dulap. În întuneric m-am ciocnit de Phoebe, care se dăduse jos din pat şi venea către mine.

— Te-am lovit? Am întrebate.

Acum, când erau părinţii acasă, trebuia să vorbim în şoaptă.

— Trebuie s-o iau din loc, i-am spus.

Cu toate că era întuneric, am reuşit totuşi să găsesc marginea patului. M-am aşezat şi mi-am pus pantofii. Eram cam nervos. Recunosc.

— Nu pleca acum, mi-a şoptit Phoebe. Aşteaptă să adoarmă!

— Nu. Plec acum. E cel mai bine, i-am zis eu. Mama e la baie, şi tata a pus probabil radioul să asculte ultimele, ştiri sau altceva. Acuma e cel mai bine.

Eram atât de nervos, încât nici şireturile nu reuşeam să mi le leg ca lumea, nu că m-ar fi omorât sau mai ştiu eu ce dacă m-ar fi găsit acasă, dar ar fi fost foarte neplăcut.

— Unde naiba eşti? Am întrebat.

Era atât de întuneric, că nu reuşeam s-o văd.

— Aici.

Era chiar lângă mine. Dar eu n-o văzusem.

— Am lăsat valizele alea păcătoase la gară, i-am zis. Ascultă, nu cumva ai nişte bani? Sunt pe jantă.

— N-am decât banii pentru cadourile de Crăciun, n-am cumpărat încă nimic.

— Aha!

Nu voiam să-i iau banii de cadouri.

— Vrei să-ţi dau ceva din ei?

— Nu vreau să-ţi iau banii de cadouri.

— Aş putea totuşi să-ţi împrumut ceva din ei.

Apoi am auzit-o cum se duce la biroul lui D. B. şi deschide şi bijbâie într-un milion de sertare. În cameră era întuneric beznă.

— Dar dacă pleci, n-ai să mă mai vezi în piesă, mi-a spus.

Vocea-i sunase cam curios când mi-a spus asta.

— Ba nu. Am să plec după reprezentaţie. Crezi că vreau să pierd spectacolul? Ştii ce-am să fac? Am să stau la domnul Antolini până marţi seara, şi pe urmă am să vin acasă. Dacă pot, îţi dau un telefon.

— Uite, na, mi-a spus Phoebe.

Încerca să-mi dea banii, dar nu-mi găsea mâna.

— Unde eşti?

Mi-a pus banii în palmă.

— Dar n-am nevoie de atâţia. Dă-mi doi dolari şi gata. Vorbesc serios. Na!

Am încercat să-i dau banii înapoi, dar n-a vrut să-i ia.

— Poţi să-i iei pe toţi. Las' că mi-i dai tu înapoi. Adu-i la spectacol.

— Dar, pentru Dumnezeu, cât mi-ai dat?

— Opt dolari şi optzeci şi cinci de cenţi. Adică nu, şaizeci şi cinci, că am mai cheltuit din ei.

Şi, deodată, am început să plâng. N-am putut să mă stăpânesc. Am plâns înăbuşit, ca să nu m-audă nimeni, dar totuşi am plâns. Phoebe s-a speriat îngrozitor când a văzut că plâng şi a venit lângă mine, căutând să mă potolească, dar, după ce ai început, nu te mai poţi opri la comandă. Stăteam tot pe marginea patului şi Phoebe m-a luat de gât, iar eu am luat-o în braţe, dar tot nu m-am putut opri. Am plâns aşa multă vreme. Aveam impresia că de atâta plâns o să mă înec sau mai ştiu eu ce. Mamă, ce-am mai speriat-o pe biata Phoebe. Păcătoasa de fereastră era deschisă şi o simţeam pe Phoebe cum tremură, că n-avea pe ea decât pijamaua. Am încercat s-o conving să se bage în pat, dar n-a vrut.

În cele din urmă, m-am oprit din plâns. Dar asta după multă, multă vreme. Apoi, mi-am încheiat paltonul şi m-am pregătit de plecare. I-am spus c-am să-i dau un semn de viaţă şi ea mi-a spus că pot rămâne să dorm cu ea, dacă vreau, dar i-am spus că-i mai bine să mă topesc, că m-aşteaptă domnul Antolini şi aşa mai departe. Apoi am scos şapca de vânătoare din buzunarul hainei şi i-am dat-o. Ei îi plac pălăriile astea aiurite. La început n-a vrut s-o ia, dar pe urmă am convins-o. Sunt sigur că a dormit cu ea pe cap. Zău că-i plac pălăriile astea. Pe urmă, i-am mai spus o dată c-am s-o sun dac-am să pot şi am plecat.

Nu ştiu de ce, dar mi-a fost mult mai uşor să ies din casă decât să intru. În primul rând, pentru că nu-mi mai păsa dacă mă prinde sau nu. Zău că nu. Mă gândeam că, dacă au să mă prindă, au să mă prindă şi gata. Şi, de fapt, aproape că doream să mă prindă.

În loc să iau ascensorul, am coborât pe scară. Pe scara de serviciu. Era cât pe-aci să-mi rup gâtul, împiedicându-mă de zece milioane de lăzi de gunoi, dar până la urmă am ajuns cu bine în stradă. Băiatul de la ascensor nici măcar nu m-a văzut. Cred că-şi închipuie că mai sunt şi acum la familia Dickstein.