Capitolul 24

DOMNUL ŞI DOAMNA ANTOLINI AVEAU UN APARTAMENT foarte luxos în Sutton Place, cu două trepte pe care trebuie să le cobori ca să ajungi în living room şi un bar şi tot soiul de lucruri d-astea. Fusesem de multe ori la ei, fiindcă, după ce am plecat de la Elkton Hills, domnul Antolini a venit foarte des la noi la masă, ca să vadă ce mai fac. Pe atunci nu era însurat. Pe urmă, după ce s-a însurat, jucam mereu tenis cu el şi cu doamna Antolini la West Side Tennis Club, la Forrest Hilis, în Long Island. Doamna Antolini era membră la clubul ăla. Era o femeie putred de bogată. Avea vreo şaizeci de ani mai mult decât domnul Antolini, dar păreau că se înţeleg destul de bine. Mai întâi, că amândoi erau foarte intelectuali, mai ales domnul Antolini, deşi, când stăteai de vorbă cu el, băgai de seamă că este mai mult spiritual decât intelectual, cam aşa cum e şi D. B. Doamna Antolini era aproape tot timpul serioasă. Suferea destul de rău de astmă. Citiseră amândoi toate schiţele şi nuvelele lui D. B.

— Chiar şi doamna Antolini – şi, când a fost cu plecarea lui D. B. la Hollywood, domnul Antolini i-a telefonat şi l-a sfătuit să nu se ducă. Dar el tot s-a dus. Domnul Antolini spunea că un om care scrie cum scrie D. B. n-are ce căuta la Hollywood. Şi, de fapt, asta-i exact ce-am spus şi eu.

Aş fi mers pe jos până la ei, fiindcă nu voiam să cheltuiesc din banii lui Phoebe decât dacă era neapărat nevoie, dar când am ajuns în stradă m-am simţit cam ciudat. Aveam un fel de ameţeală. Aşa că am luat un taxi. N-am vrut să-l iau, dar până la urmă tot l-am luat. A fost îngrozitor de greu să-l găsesc.

Când am sunat – după ce măgarul de liftier s-a hotărât, în sfârşit, să mă lase să urc – mi-a deschis chiar domnul Antolini. Era în halat şi în papuci şi ţinea în mână un pahar înalt cu whisky şi gheaţă. Era un tip foarte rafinat şi un băutor serios.

— Holden, băiete, mi-a spus. Doamne, ai mai crescut cu vreo douăzeci de ţoli. Îmi pare bine că te văd!

— Ce mai faceţi, domnule Antolini? Ce mai face doamna?

— Perfect, amândoi. Ia dă-mi paltonul.

Mi l-a luat şi l-a agăţat în cuier.

— M-aşteptam să te văd c-un prunc de-o zi în braţe. Fără adăpost. Cu fulgi de zăpadă pe gene.

E foarte spiritual uneori. Apoi s-a întors şi a strigat spre bucătărie:

— Lillian, ce se aude cu cafeaua?

Lillian este prenumele doamnei Antolini.

— E gata! A strigat ea. A venit Holden? Bună seara, Holden!

— Bună seara, doamnă Antolini!

În casa asta a lor se striga mereu, pentru că nu erau niciodată amândoi în acelaşi timp în aceeaşi cameră. Într-un fel, era nostim.

— Stai jos, Holden, m-a poftit domnul Antolini.

Se vedea cât de colo că era puţin pilit. Camera arăta ca după petrecere. Peste tot pahare şi farfurii cu alune.

— Scuză, te rog, deranjul, mi-a zis, am avut nişte prieteni din Buffalo de-ai nevesti-mi. Nişte buffaloes.

Am râs, şi doamna Antolini mi-a strigat ceva din bucătărie, dar n-am înţeles.

— Ce-a spus? L-am întrebat pe domnul Antolini.

— A spus să nu te uiţi la ea când o să vină încoace. Tocmai a ieşit din cârpe. Nu vrei o ţigară? Ai început să fumezi?

— Mulţumesc.

Am luat o ţigară din cutia pe care mi-a întins-o.

— Fumez doar din când în când. Nu sunt un fumător prea serios.

— Cred, cred, mi-a zis.

Apoi mi-a dat să aprind de la o brichetă mare de pe masă.

— Deci ai divorţat de Pencey, mi-a spus.

Întotdeauna vorbea aşa. Uneori mă distra grozav, alteori, însă, nu mă distra deloc. Sărea peste cal. Nu pot să spun că nu era spiritual – din contra, era chiar foarte spiritual – dar uneori e enervant când un om spune un lucru ca: „Deci ai divorţat de Pencey”. Şi D. B. sare uneori peste cal.

— Ce s-a întâmplat? M-a întrebat domnul Antolini. Ce-ai făcut la engleză? Dac-ai căzut la engleză, nu te mai primesc aici, tu, care erai asul aşilor la compuneri.

— Nu, la engleză am trecut, cu toate că ne-am ocupat mai mult de literatură. N-am scris decât vreo două compuneri trimestrul ăsta, i-am spus. Dar am căzut la retorică. Aveam un curs pe care trebuia să-l urmăm – un curs de retorică – şi la ăla am căzut.

— De ce?

— Nu ştiu de ce.

Nu prea aveam chef să-i înşir toată povestea. Tot mai aveam ameţeală şi mă mai apucase şi o straşnică durere de cap. Zău că da. Dar se vedea cât de colo că-l interesa problema, aşa că i-am povestit puţin despre toate astea.

— E vorba de un curs la care fiecare băiat din clasă trebuie să se ridice să ţină un discurs. Ştiţi şi dumneavoastră cum e. Un discurs liber, spontan, şi dacă băiatul o ia cât de cât pe alături, trebuie să strigi tare şi cât de repede poţi „Digresiune”. Şi asta mă enerva la culme. Am luat, de altfel, un insuficient.

— De ce?

— Nu ştiu. Povestea asta cu digresiunea mă scotea din sărite. Nu ştiu. Nenorocirea cu mine e că mie-mi place când o ia unul pe alături. E mult mai interesant.

— Nu te interesează ca atunci când cineva îţi spune un lucru să se ţină de subiect?

— Ba da! Îmi place să se ţină de subiect, dar nu-mi place să se ţină scai de el. Nu ştiu, dar cred că nu-mi place când un om se ţine tot timpul de subiect. Recunosc că băieţii care aveau notele cele mai bune la retorică erau cei care se ţineau tot timpul scai de subiect. Dar era un băiat, unul Richard Kinsella, care nu prea se ţinea de subiect, şi căruia veşnic îi strigau „Digresiune”. Şi asta era îngrozitor, fiindcă în primul rând era un tip foarte nervos – vreau să spun, foarte nervos – căruia îi tremurau buzele de câte ori îi venea rândul să vorbească, şi, dacă stăteai în fundul clasei, abia îl auzeai. Când se mai liniştea şi nu-i mai tremurau buzele, vorbea mai interesant decât toţi ceilalţi. Pe mine, cel puţin, mă interesa. Totuşi, era cât pe-aci să cadă şi el. A luat un suficient cu plus fiindcă tot strigau mereu că face digresiuni. Odată, a vorbit despre o fermă pe care o cumpărase taică-su în Vermont. Şi tot timpul cât a vorbit au urlat la el că o ia pe alături, şi profesorul, domnul Vinson, i-a dat un insuficient, fiindcă nu spusese ce animale şi legume şi alte lucruri cultivau la fermă. Ştiţi ce făcea Richard Kinsella ăsta? Începea să povestească despre fermă şi pe urmă, deodată, se apuca să-ţi spună despre scrisoarea pe care o primise maică-sa de la unchiul lui şi cum se îmbolnăvise unchi-su de poliomielită la patruzeci şi doi de ani şi cum nu lăsase pe nimeni să vină să-l viziteze la spital, fiindcă nu voia să-l vadă nimeni că umblă cu corset. Recunosc că toate astea nu prea aveau legătură cu ferma, dar era interesant. E interesant când un băiat îţi povesteşte despre unchiul lui. Mai ales când începe să vorbească despre ferma lui taică-su şi apoi, deodată, ajunge să-l intereseze mai mult unchi-su. Vreau să spun că-i o porcărie să-i tot urli „Digresiune! Digresiune!” când el e drăguţ şi emoţionat. Nu ştiu. E greu să vă explic.

Nici nu prea aveam chef să-i explic. În primul rând, că mă apucase durerea aia de cap îngrozitoare. Doamne, ce mai doream să vină doamna Antolini cu cafeaua. Ăsta-i un lucru care mă enervează cumplit – când cineva spune că-i gata cafeaua şi de fapt nu e.

— Holden. Vreau să-ţi pun o întrebare scurtă, pedagogică şi cam încuiată. Nu crezi că fiecare lucru trebuie făcut la timpul şi la locul potrivit? Nu crezi că, dacă un om începe să vorbească despre ferma lui taică-su, e bine să se ţină de subiect şi, după ce-l isprăveşte, să treacă la altul, adică la corsetul lui unchi-su? Sau, dacă acel corset era un subiect atât de pasionant, de ce nu l-a ales pe ăsta în loc să aleagă ferma?

N-aveam nici un chef să mă gândesc şi să-i răspund şi aşa mai departe. Mă durea capul şi mi-era rău. Şi, dacă vreţi să ştiţi, mă cam durea şi stomacul.

— Da. Nu ştiu. Îmi închipui c-ar fi trebuit. Adică, vreau să spun c-ar fi trebuit să-l aleagă pe unchi-su în loc s-aleagă ferma, dacă unchi-su îl interesa mai mult. Dar, de multe ori nu ştii ce te interesează cel mai mult până nu începi să vorbeşti despre ceva care nu te interesează cel mai mult. Vreau să spun că uneori n-ai încotro. Şi cred c-ar trebui să laşi omul în pace atunci când, în sfârşit, îl interesează un lucru şi se înfierbântă povestindu-ţi despre el. Mie îmi place când văd că un om se pasionează de un lucru. E frumos. Dumneavoastră nu-l ştiţi pe profesorul ăla, domnul Vinson. Era în stare să te înnebunească, el şi clasa lui nenorocită. Tot timpul nu făcea decât să repete: unificaţi şi simplificaţi. Dar există lucruri pe care nu le poţi unifica sau simplifica. Adică e greu să simplifici sau să unifici un lucru numai pentru că aşa vrea altul. Dumneavoastră nu l-aţi cunoscut pe domnul Vinson. Recunosc că era foarte învăţat şi, mă rog, tot restul, dar se vedea cât de colo că nu are prea multă minte.

— V-am adus în sfârşit cafeaua, a zis doamna Antolini, intrând cu o tavă cu cafele, prăjituri şi alte lucruri d-astea. Holden, te rog să nu te uiţi la mine. Arăt îngrozitor.

— Bună seara, doamnă Antolini, i-am răspuns.

Am vrut să mă ridic în picioare şi aşa mai departe, dar domnul Antolini m-a apucat de haină şi m-a tras înapoi. Doamna Antolini avea părul plin de bigudiuri d-alea de fier şi n-avea roşu pe buze. Nu prea arăta grozav. Părea destul de bătrână şi aşa mai departe.

— Pun tava aici. Şi n-aveţi decât să vă serviţi! Ne-a spus ea, aşezând tava pe măsuţă şi dând deoparte paharele murdare. Ce mai face mama, Holden?

— Bine, mulţumesc. N-am mai văzut-o de mult, dar ultima dată când am.

— Iubitule, dacă Holden are nevoie de ceva, găseşti tot în dulapul cu rufe. Raftul de sus. Eu mă duc să mă culc. Sunt moartă de oboseală, a spus doamna Antolini.

Şi chiar părea obosită.

— Credeţi c-o să ştiţi să faceţi singuri patul?

— Las' c-avem noi grijă de toate! Du-te şi te culcă, a îndemnat-o domnul Antolini.

Apoi a sărutat-o, şi ea şi-a luat rămas bun de la mine şi s-a dus în dormitor. Se sărutau foarte mult în public.

Am băut jumătate dintr-o ceaşcă de cafea şi am mâncat o bucăţică dintr-o prăjitură tare ca piatra, iar domnul Antolini a mai băut un whisky. Se vedea cât de colo că îi place whisky-ul sec, cu foarte puţin sifon. Dacă n-o să se astâmpere, s-ar putea să ajungă alcoolic.

— Am mâncat cu taică-tu acum câteva săptămânl mi-a spus el deodată. Ştiai?

— Nu. Nu ştiam!

— Dar cred că-ţi dai seama că e foarte îngrijorat în privinţa ta.

— Da. De asta îmi dau seama.

— După câte mi-am dat seama înainte de a-mi telefona, primise o scrisoare lungă, care l-a mâhnit. O scrisoare de la directorul şcolii, informându-l că nu vrei să-ţi dai nici un pic de osteneală. Că lipseşti de la lecţii, că te prezinţi nepregătit la toate materiile şi în general că eşti un.

— N-am lipsit de la nici o lecţie. Nici n-ai voie să lipseşti. E drept că la o materie sau la două – cum ar fi retorica, de care vă spuneam – am mai chiulit, o dată sau de două ori, dar în general n-am lipsit.

N-aveam nici un chef să discut despre toate astea. Cafeaua îmi mai potolise stomacul, dar capul continua să mă doară înfiorător.

Domnul Antolini şi-a aprins o altă ţigară – fuma ca un nebun – apoi mi-a spus:

— Adevărul e că nu ştiu ce dracu' să-ţi spun, Holden.

— Ştiu. E foarte greu de vorbit cu mine. Îmi dau seama de asta.

— Am sentimentul că te îndrepţi spre o prăpastie îngrozitoare, îngrozitoare. Nu ştiu nici eu prea bine ce fel de. Mă asculţi?

— Da.

Se vedea cât de colo că încerca să se concentreze şi aşa mai departe.

— S-ar putea să ajungi, la treizeci de ani, să stai într-un bar şi să urăşti pe oricine intră şi pare să fi jucat fotbal la universitate. S-ar putea să prinzi atâta cultură cât să urăşti oamenii care vorbesc greşit gramatical. Sau s-ar putea să ajungi conţopist într-un birou şi să arunci clame în capul stenografei de lângă tine. Nu ştiu. Dar îţi dai cât de cât seama ce vreau să-ţi spun?

— Da. Sigur, i-am zis.

Bineînţeles că-l înţelegeam.

— Dar greşiţi în povestea aceea cu urâtul. Vreau să spun, în legătură cu faptul c-am să ajung să urăsc toţi fotbaliştii şi tot. Zău că greşiţi. Să ştiţi că nu prea sunt oameni pe care să-i urăsc. Mi se întâmplă – e drept – să urăsc pe câte unul un timp, puţină vreme, cum s-a întâmplat cu băiatul acela, Stradlater, pe care l-am cunoscut la Pencey, sau cu celălalt băiat, Robert Ackley. Îi uram eu câteodată – e adevărat, dar nu ţinea prea mult. După un timp, dacă nu-i vedeam şi dacă nu veneau în camera mea sau dacă nu-i întâlneam o zi, două în sufragerie, începea să mi se facă dor de ei. Îmi lipseau.

Domnul Antolini n-a mai spus nimic un timp. S-a ridicat să-şi mai pună un cub de gheaţă în pahar, apoi s-a aşezat la loc. Se vedea că era frământat de gânduri. Totuşi, tare aş fi dorit să amâne discuţia pe a doua zi. Dar se înfierbântase. Aproape întotdeauna se întâmplă ca oamenii să aibă chef de discuţie tocmai când n-ai tu.

— Bine. Ascultă-mă o clipă. S-ar putea ca vorbele mele să nu fie atât de memorabile cât aş dori eu, dar într-o zi, două am să-ţi scriu o scrisoare în legătură cu asta. Şi atunci ai să înţelegi exact. În orice caz, ascultă-mă!

Se strădui din nou să se concentreze, apoi spuse:

— Prăpastia către care cred că te îndrepţi e o prăpastie deosebită, îngrozitoare. Omul care cade nu poate simţi sau auzi când a atins fundul. Cade, cade la nesfârşit. Asta se întâmplă cu oamenii care la un moment dat în viaţă au căutat ceva ce nu puteau găsi în mediul înconjurător. Sau care şi-au închipuit că nu-l pot găsi. Şi care atunci au renunţat să mai caute. Au renunţat încă înainte de a fi început să caute cu adevărat. Înţelegi?

— Da.

— Sigur?

— Sigur.

S-a ridicat şi şi-a mai turnat nişte pileală în pahar. Apoi s-a aşezat din nou şi multă vreme n-a mai spus nimic.

— Nu vreau să te sperii, mi-a spus, dar te văd în stare să mori eroic, într-un fel sau altul, pentru o cauză cu totul nedemnă.

S-a uitat la mine cu o privire ciudată. Apoi a spus:

— Dacă-ţi scriu ceva, îmi făgăduieşti c-o să citeşti cu atenţie şi c-ai să păstrezi ce ţi-am scris?

— Da. Sigur, i-am răspuns.

Şi chiar am şi păstrat hârtia pe care mi-a dat-o. O mai am şi acum.

S-a dus la biroul lui, în celălalt capăt al camerei şi, fără să se aşeze, a început să scrie ceva pe o bucată de hârtie. Apoi s-a întors şi s-a aşezat, ţinând hârtia în mână.

— E curios, dar cuvintele astea n-au fost scrise de un poet de profesie, ci de un psihanalist pe care-l cheamă Wilhelm Stekel. Uite ce. Dar eşti atent?

— Sigur că sunt.

— Uite ce spune el: „Caracteristica omului necopt e că vrea să moară eroic pentru o cauză, în timp ce caracteristica omului matur e dorinţa de a trăi modest în slujba ei”.

S-a aplecat şi mi-a întins hârtia. Am citit-o chiar când mi-a dat-o, apoi i-am mulţumit şi aşa mai departe şi am pus-o în buzunar. Era drăguţ din partea lui că-şi bătea atâta capul cu mine. Zău că era. Numai că nu prea aveam chef să mă concentrez. Mamă, ce obosit eram! Mă apucase deodată o oboseală cumplită.

El, în schimb, nu era obosit deloc. Şi, în plus, mai era şi pilit.

— Cred, mi-a spus, că într-una din zilele astea va trebui să te hotărăşti încotro vrei s-o apuci şi pe urmă o să trebuiască s-o porneşti într-acolo. Fără întârziere. Ţie nu-ţi dă mâna să pierzi nici o clipă. Ţie nu-ţi dă mâna.

Am dat din cap, pentru că se uita drept la mine şi aşa mai departe, dar nu eram foarte sigur că-nţeleg ce vrea să spună. De fapt, înţelegeam eu ceva, dar nu eram prea sigur că înţeleg tot. Eram mult prea obosit.

— Şi nu-mi place să-ţi spun asta, a continuat el, dar cred că după ce ai să te hotărăşti cât de cât încotro vrei s-o apuci, primul lucru pe care trebuie să-l faci e să te străduieşti să înveţi mai bine la şcoală. Trebuie. Fie că-ţi place sau nu ideea – eşti student. Şi năzuieşti spre cunoaştere. Şi cred c-ai să descoperi, după ce ai să-i laşi în urmă pe toţi domnii Vinese şi cursurile lor de retori.

— Domnii Vinson, i-am spus.

Era clar că voia să spună toţi domnii Vinson, nu toţi domnii Vinese. Totuşi, n-ar fi trebuit să-l întrerup.

— Bine, domnii Vinson, după ce ai să-i depăşeşti pe toţi domnii ăştia, ai să începi să te apropii din ce în ce – bineînţeles dacă vrei şi cauţi şi aştepţi asta – de genul de cunoştinţe care sunt scumpe sufletului tău. Ai să descoperi, printre altele, că nu eşti primul om pe care să-l fi uimit, să-l fi speriat sau chiar – să-l fi dezgustat purtările celorlalţi. Şi o să te bucure şi o să-ţi dea curaj faptul c-ai să afli că nu eşti singurul care a simţit asta. Mulţi, foarte mulţi oameni s-au frământat şi s-au chinuit aşa cum te frămânţi tu acum. Din fericire, unii şi-au consemnat suferinţele morale şi spirituale în scris. Şi, dacă vrei, poţi învăţa multe de la ei. După cum alţii vor învăţa cândva de la tine, dac-o să ai ce să-i înveţi. Această reciprocitate e un lucru minunat. Şi asta nu e educaţie. E istorie, e poezie.

S-a oprit, a mai luat un gât de whisky, apoi a început să vorbească din nou. Mamă, ce se mai înfierbântase. Îmi pare bine că n-am încercat să-l opresc sau mai ştiu eu ce.

— Nu vreau să spun că oamenii învăţaţi sau savanţii sunt singurii în stare să aducă o contribuţie valoroasă în folosul omenirii. Pentru că nu e aşa. Dar vreau să spun că oamenii talentaţi şi creatori, care se întâmplă să mai fie şi cinstiţi, şi savanţi – ceea ce, din păcate, se întâmpă destul de rar – tind să lase în urma lor o moştenire mult mai valoroasă decât oamenii care sunt doar talentaţi şi creatori, fără nimic mai mult. Tind să se exprime mai clar şi au, de obicei, perseverenţa să-şi ducă gândurile până la capăt. Dar mai important decât orice e faptul că, în nouă cazuri din zece, sunt mult mai modeşti decât gânditorii lipsiţi de metodă şi spirit ştiinţific. Mă urmăreşti? Înţelegi ce vreau să spun?

— Da, sir.

Din nou, mult timp domnul Antolini n-a mai spus nimic. Nu ştiu dacă vi s-a întâmplat vreodată, dar e destul de greu să stai şi să aştepţi ca un om căzut pe gânduri să reînceapă să vorbească. Zău că e. Mă căzneam să nu casc. Nu pot spune că eram plictisit sau mai ştiu eu ce – fiindcă nu eram – dar mi se făcuse deodată infernal de somn.

— Şi mai e încă un avantaj pe care ţi-l oferă o educaţie universitară. Dacă o aprofundezi suficient, ajungi să-ţi dai seama de potenţialul tău mintal. De ceea ce se potriveşte minţii tale şi, poate, de ceea ce e nepotrivit pentru ea. Şi, după un timp, ajungi să-ţi dai seama ce idei sunt pe dimensiunea ei. Vei putea, astfel, să câştigi foarte mult timp pe care l-ai fi pierdut încercând idei care nu-ţi merg, care nu ţi se potrivesc. Ai să începi să-ţi cunoşti adevărata măsură şi ai să-ţi poţi modela mintea în mod corespunzător.

În clipa aceea, am căscat. Sunt un măgar prost crescut, dar n-am putut să mă stăpânesc.

Dar domnul Antolini nu s-a supărat. A râs.

— Hai, mi-a zis, ridicându-se în picioare. Hai să facem patul.

M-am dus după el până la dulap, de unde a încercat să scoată nişte cearşafuri şi pături şi mai ştiu eu ce alte lucruri de pe raftul de sus, dar n-a putut, fiindcă avea în mână paharul ăla de whisky. Atunci l-a dat pe gât şi l-a pus pe jos, şi apoi a scos lucrurile din dulap. L-am ajutat să le aducă până la canapea. Am făcut patul împreună. El nu se prea pricepea. Nu ştia să aranjeze aşternutul şi păturile prea strâns. Dar mie, oricum, nu-mi păsa. Eram atât de obosit, încât aş fi dormit şi în picioare.

— Şi ce mai fac toate femeile tale?

— Bine.

Nu prea încurajam discuţia, pentru că n-aveam chef de conversaţie.

— Dar Sally?

O cunoştea pe Sally Hayes. Îi făcusem cândva cunoştinţă cu ea.

— Bine. Am ieşit cu ea azi după-masă.

Mamă, mi se părea că trecuseră douăzeci de ani de atunci.

— Nu mai avem mare lucru în comun.

— A naibii de frumoasă. Dar ce mai face cealaltă? Cea de care mi-ai vorbit, cea din Maâine.

— A, Jane Gallagher. E foarte bine. Cred c-am să-i telefonez mâine.

În sfârşit, isprăvisem de făcut patul.

— E la dispoziţia ta, mi-a zis domnul Antolini. Dar nu ştiu unde naiba ai să-ţi pui picioarele astea.

— Nu face nimic. Sunt obişnuit cu paturile scurte. Vă mulţumesc din suflet. Să ştiţi că dumneavoastră şi doamna Antolini mi-aţi salvat viaţa astă-seară.

— Ştii unde e baia. Dacă mai ai nevoie de ceva, strigă. Eu mai am puţină treabă în bucătărie. Te supără lumina?

— Nu, zău că nu. Vă mulţumesc foarte mult.

— Bine. Noapte bună, frumosule.

— Noapte bună, sir. Şi vă mulţumesc foarte mult.

El s-a dus în bucătărie, şi eu m-am dus în baie, unde m-am dezbrăcat şi aşa mai departe. Pe dinţi nu m-am putut spăla fiindcă n-aveam periuţa la mine. Nici pijama n-aveam, şi domnul Antolini nu se gândise să-mi împrumute una de-a lui. Aşa că m-am întors în living room, am stins lampa mică de lângă canapea şi m-am băgat în pat, păstrând numai chiloţii. Canapeaua era mult prea scurtă pentru mine. Dar zău c-aş fi putut să dorm şi în picioare, fără măcar să clipesc. Am stat câteva clipe să mă gândesc la tot ce-mi spusese domnul Antolini. Despre potenţialul mintal şi toate celelalte. Zău că era inteligent. Dar simţeam că mi se închid ochii, şi o clipă mai târziu dormeam.

Apoi s-a întâmplat ceva. Nu-mi place nici să vorbesc de treaba asta.

M-am trezit brusc. Nu ştiu cât era ceasul, nu ştiu nimic, dar m-am trezit. Am simţit ceva pe frunte, mâna cuiva. Mamă, ce m-am speriat. Şi ştiţi ce era? Era mâna domnului Antolini. Şi ştiţi ce făcea? Stătea în întuneric pe podea, lângă canapea, şi parcă mă mângâia pe frunte sau îmi netezea părul. Mamă, cred c-am sărit vreo mie de metri în sus.

— Ce naiba faceţi? L-am întrebat.

— Nimic! Stăteam pur şi simplu aici şi admiram.

— Dar totuşi, ce faceţi? L-am mai întrebat o dată.

Nu ştiam ce dracu' să spun – mă simţeam îngrozitor de jenat.

— Ce-ar fi să vorbeşti mai încet? Stăteam pur şi simplu şi.

— Trebuie să plec, i-am spus.

Mamă, ce nervos eram. Am început să-mi trag pantalonii pe întuneric. Eram atât de enervat, că mereu nimeream alături. Prin şcolile pe unde am umblat şi aşa mai departe, am cunoscut mai mulţi perverşi d-ăştia blestemaţi decât oricare altul, şi, nu ştiu de ce, cu mine îşi găsesc totdeauna să se poarte insinuant.

— Unde trebuie să te duci? M-a întrebat domnul Antolini.

Încerca să se poarte cât se poate de rece şi de indiferent, dar se vedea cât de colo că-şi cam pierduse cumpătul. Credeţi-mă.

— Mi-am lăsat valizele şi toate alea la gară şi cred c-ar fi mai bine să mă duc să le iau. Am toate lucrurile mele acolo.

— Las' că le găseşti şi mâine dimineaţă. Acum culcă-te şi dormi. Am să mă duc şi eu să mă culc. Ce-i cu tine?

— Nu-i nimic. Dar toţi banii şi lucrurile mele de preţ se află într-una din valize. Mă întorc imediat. Iau un taxi şi mă întorc imediat, i-am spus.

Mamă, ce mă mai împiedicam. Era groaznic de întuneric. Ştiţi. De fapt banii nu-s ai mei, sunt ai mamei, şi eu.

— Nu fi caraghios, Holden. Culcă-te la loc. Mă duc şi eu să mă culc. Ai să-ţi găseşti banii neatinşi, mâine diminea.

— Nu, nu. Serios că nu. Trebuie să mă duc. Zău.

Eram aproape complet îmbrăcat, dar nu-mi găseam cravata, fir-ar a naibii de cravată. Nu reuşeam deloc să-mi amintesc unde-o lăsasem. Mi-am pus haina şi am renunţat la cravată. Domnul Antolini se aşezase puţin mai departe, într-un fotoliu mare, şi se uita la mine. Era întuneric şi aşa mai departe şi nu pot spune că-l vedeam prea bine, dar simţeam că se uită la mine. Şi, în acelaşi timp, continua să pilească. Ţinea în mână nelipsitul pahar de whisky.

— Eşti un băiat foarte, foarte ciudat.

— Ştiu, i-am spus.

Nici nu mi-am căutat prea mult cravata. Am plecat fără ea.

— La revedere, domnule profesor, i-am zis, vă mulţumesc frumos. Zău că vă mulţumesc.

S-a ţinut după mine până la uşa de la intrare şi nici când am chemat ascensorul nu s-a clintit din loc. Mi-a repetat că sunt un băiat „foarte, foarte ciudat”. Ciudat, aiurea. Apoi a rămas în prag şi a aşteptat până a venit amărâtul ăla de ascensor. Cred că-n toată viaţa mea nenorocită n-am aşteptat atâta un ascensor. Jur.

Nu ştiam ce naiba să vorbesc. Stătea în uşă şi aştepta, aşa că am spus:

— Am să-ncep să citesc nişte cărţi serioase. Zău că da.

Trebuia să spun ceva, căci situaţia era foarte jenantă.

— Du-te, ia-ţi geamantanele şi vino repede înapoi. Am să las uşa descuiată.

— Mulţumesc frumos, i-am spus. La revedere!

În sfârşit, sosise ascensorul. Am tras uşile şi am coborât. Mamă, ce mai tremuram. Tremuram ca nebunul! Şi mă treceau toate năduşelile. De câte ori mi se întâmplă lucruri d-astea, cu perverşi, încep să mă treacă năduşelile. Genul ăsta de ticăloşii mi se întâmplaseră de vreo douăzeci de ori de când eram mic. Şi nu pot să le sufăr.