Capitolul 26

ASTA-I TOT, MAI MULT NU VĂ POVESTESC. AŞ PUTEA SĂ VĂ mai spun, de pildă, ce-am făcut după ce m-am întors acasă, cum m-am îmbolnăvit şi aşa mai departe – sau la ce şcoală vor să mă dea la toamnă, după ce ies de aici, dar n-am nici un chef. Zău că n-am. Toate astea mi se par neinteresante.

Multă lume, mai ales psihanalistul pe care-l au aici, mă tot întreabă dacă am de gând să mă ţin de carte în septembrie, când mă întorc la şcoală. După părerea mea, asta-i o întrebare stupidă. Vreau să spun, de unde poţi să ştii dac-ai să faci un lucru până nu-l faci! Nu se poate. Eu cred c-am să mă ţin, dar de unde să ştiu? Pe cuvântul meu că-i o întrebare stupidă.

D. B. nu-i chiar atât de antipatic ca ceilalţi, dar tot îmi pune o groază de întrebări. A venit cu maşina să mă vadă sâmbătă. Era cu o englezoaică – tipa de joacă în filmul nou pentru care scrie D. B. scenariul. Era tare afectată, dar arăta foarte bine. În orice caz, când tipa s-a dus la toaletă, care e la mama dracului, în cealaltă aripă a clădirii, D. B. m-a întrebat ce părere am de toată povestea pe care v-am spus-o. Nu ştiam ce naiba să răspund. Şi, de fapt, dacă vreţi să ştiţi, nici nu ştiu ce cred despre ea. Îmi pare rău c-am povestit-o la prea multă lume. Singurul lucru pe care-l ştiu e că, într-un fel, mi-e dor de toţi cei de care v-am pomenit. Chiar şi de Stradlater şi de Ackley. Am impresia că mi-e dor până şi de scârba aia de Maurice. Curios! Nu trebuie să spui niciodată nimănui nimic. Cum spui, cum începe să ţi se facă dor de toţi.

SFÂRŞIT