Capitolul 25

CÂND AM IEŞIT ÎN STRADA, TOCMAI ÎNCEPEA SĂ SE LUMINEZE de ziuă. Era destul de frig, dar am avut o senzaţie plăcută, pentru că transpirasem îngrozitor.

Nu ştiam unde naiba să mă duc. Nu voiam să mă duc la un alt hotel şi să cheltuiesc toţi banii lui Phoebe. În cele din urmă, ştiţi ce-am făcut? Am ieşit în Lexington Avenue şi de acolo am luat metroul până la Grand Hotel Station, unde îmi lăsasem geamantanele şi tot. M-am gândit să dorm în sala de aşteptare, sala aceea uriaşă cu mii de bănci. Şi asta am şi făcut. Un timp, n-a fost prea rău, căci, nefiind prea mulţi oameni, am putut să-mi întind picioarele pe bancă. Dar nu-mi face plăcere nici să-mi amintesc despre asta. N-a fost prea plăcut. Mai bine să n-ajungeţi acolo. Vorbesc serios. V-ar întrista.

Am dormit numai până la nouă, când în sala de aşteptare au început să năvălească milioane de oameni şi a trebuit să pun picioarele jos. Eu nu prea dorm bine dacă trebuie să ţin picioarele jos. Aşa că m-am ridicat. Capul tot mă mai durea. Chiar mai rău decât înainte. Şi cred că în viaţa mea nu m-am simţit mai trist.

Nu voiam să mă gândesc la domnul Antolini, şi totuşi nu reuşeam să mi-l alung din minte. Mă întrebam oare ce-o să-i spună doamnei Antolini când o vedea că n-am dormit acolo sau mai ştiu eu ce. Dar asta nu mă îngrijora prea tare, pentru că ştiam că domnul Antolini e foarte deştept şi că o să găsească o explicaţie. Putea să-i spună, de pildă, că plecasem acasă, ori ceva asemănător. Nu asta mă îngrijora pe mine. Mă îngrijora altceva: cum mă trezisem şi-l găsisem mângâindu-mă pe frunte. Vreau să spun că mă întrebam dacă nu cumva greşisem când mă gândisem la ceva dubios. Poate că-i făcea pur şi simplu plăcere să mângâie băieţii pe frunte când dorm. De fapt, n-ai cum să ştii precis. N-ai cum. Am început chiar să mă întreb dacă n-ar fi trebuit să-mi iau bagajele şi să mă întorc la el, după cum îi făgăduisem. Adică începusem să mă gândesc că se purtase foarte frumos cu mine, chiar dacă, în fond, era pervers. Mi-am amintit o grămadă de lucruri: că nu se supărase când îi telefonasem în mijlocul nopţii, că-mi spusese să vin îndată la ei, dacă am chef, că-şi bătuse capul să-mi dea sfaturi, ca să-mi descopăr potenţialul mintal, că fusese singurul tip care se apropiase de James Castle, când zăcuse mort – ştiţi, băiatul acela de care v-am povestit. M-am gândit la toate astea. Şi cu cât mă gândeam mai mult, cu atât mă întristam mai tare. Vreau să spun că am început să mă gândesc c-ar fi trebuit poate, să mă întorc la domnul Antolini. Poate că mă mângâiase pe frunte doar aşa, de plăcere. Dar totuşi, cu cât mă gândeam mai mult la asta, cu atât mă simţeam mai trist şi mă frământam mai tare. Şi, în plus, mă mai dureau şi ochii. Mă dureau infernal. Mă dureau şi mă ardeau că nu dormisem de ajuns, şi, în afară de asta, răcisem şi n-aveam nici măcar o batistă nenorocită în buzunar. Aveam eu nişte batiste în valiză, dar n-aveam chef s-o scot din caseta de fier şi s-o deschid în faţa tuturor.

Cineva lăsase lângă mine, pe bancă, o revistă. Am început s-o citesc, zicându-mi că cel puţin pentru un timp o să-mi abată gândurile de la domnul Antolini şi de la un milion de alte lucruri. Dar m-am apucat să citesc un articol împuţit care aproape că m-a deprimat şi mai rău. Era despre hormoni. Spunea cum trebuie să arăţi – ce faţă şi ce ochi trebuie să ai – dacă hormonii îţi funcţionează normal, şi eu nu arătam deloc aşa. Arătam exact ca tipul pe care îl descria în articol că are nişte hormoni nenorociţi. Aşa c-am început să-mi fac probleme. Ce-o fi cu hormonii mei? Pe urmă, am citit alt articol despre cum poţi şti dacă ai cancer. Scria că, dacă ai vreo rană în gură care nu se vindecă destul de repede, e semn de cancer. Şi eu aveam, de vreo două săptămâni, o rană pe dinăuntrul buzei. Aşa că mi-am închipuit că trebuie să fiu bolnav. Veselă revistă, n-am ce spune. În cele din urmă, am renunţat s-o mai citesc şi am ieşit să mă plimb. Mă gândeam că, dacă sunt bolnav, tot mor în câteva luni. Zău, aşa gândeam. Eram chiar sigur de asta. Şi nu pot spune că-mi venea să sar în sus de bucurie.

Era a ploaie, dar eu tot m-am dus să mă plimb. Şi m-am gândit c-ar fi bine să mănânc ceva. Nu mi-era foame deloc, dar mă gândeam c-ar trebui totuşi să mănânc. Adică să înghit ceva care să aibă cât de cât vitamine. Aşa c-am luat-o către East Side, unde sunt o groază de restaurante ieftine, ca să nu cheltuiesc prea mult.

În drum, am trecut pe lângă doi tipi care scoteau un brad imens dintr-un camion. Şi unul dintre ei îi tot spunea celuilalt: „Ţine bradul sus, mama lui de brad! Ţine-l sus, ce Dumnezeu!” Frumos fel de a vorbi despre un pom de Crăciun. Şi totuşi, era comic – un comic oribil, ce e drept, dar am început să râd. Era cel mai rău lucru pe care l-aş fi putut face, fiindcă în clipa în care am început să râd am avut impresia că mi se întorc maţele pe dos şi mi se face rău. Zău că da. Era cât pe-aci să dau afară tot, dar, nu ştiu de ce, mi-a trecut. Vreau să spun că nu mâncasem nimic alterat sau prost, şi de obicei am un stomac de cal. În orice caz, în clipa următoare îmi trecuse şi mi-am spus că, dac-o să mănânc, o să mă simt mai bine. Aşa c-am intrat într-un restaurant ieftin şi am cerut o cafea şi nişte gogoşi. Dar gogoşile nu le-am mâncat. Nu puteam să le înghit. De fapt, când eşti foarte deprimat, e îngrozitor de greu să înghiţi. Chelnerul a fost însă foarte cumsecade. Le-a luat înapoi şi nu mi le-a pus la socoteală. Am băut numai cafeaua, apoi am ieşit şi am apucat-o înapoi spre Fifth Avenue.

Era luni şi mai rămăsese puţin până la Crăciun şi toate magazinele erau deschise, aşa că era destul de plăcut să te plimbi pe Fifth Avenue. Mirosea a Crăciun. La fiecare colţ dădeai de câte un Moş Crăciun slab şi deşirat, care suna din clopoţel, şi fetele din Armata Salvării, alea care nu se dau cu ruj pe buze şi aşa mai departe, sunau şi ele din clopoţei. M-am uitat la ele căutându-le pe cele două călugăriţe pe care le întâlnisem în ajun, dar nu erau nicăieri. Ştiam precis că n-am să le întâlnesc, fiindcă-mi spuseseră că veniseră la New York să se facă profesoare, dar eu tot le căutam. În orice caz, începuse deodată să miroasă a Crăciun. Un milion de puşti şi de puştoaice care ieşiseră în oraş cu mamele lor se urcau şi coborau din autobuze şi intrau şi ieşeau din magazine. Tare aş fi vrut să fie şi Phoebe aici. Nu mai e destul de mică s-o apuce nebunia când intră într-un magazin de jucării, dar îi place să se uite la lume şi să facă tot soiul de năzbâtii. Acum doi ani, de Crăciun, am luat-o în oraş cu mine, după cumpărături. Ne-am distrat grozav, nu mai ştiu sigur, dar parc-am intrat la „Bloomingdale”. Ne-am dus la raionul de încălţăminte şi am pretins că ea – Phoebe – vrea o pereche de bocanci înalţi de munte, d-ăia cu un milion de găuri prin care trebuie să treci şireturile. L-am înnebunit de tot pe bietul vânzător. Phoebe a încercat vreo douăzeci de perechi şi de fiecare dată bietul om a trebuit să lege şireturile la una din ghete, până sus. Era, bineînţeles, o măgărie, dar pe Phoebe o distra grozav. În cele din urmă, am cumpărat o pereche de mocasini şi i-am spus să-i trimită acasă. Vânzătorul a fost foarte înţelegător. Cred că şi-a dat seama că ne jucam, fiindcă Phoebe chicotea mereu.

Deci m-am plimbat şi m-am tot plimbat pe Fifth Avenue, fără cravată, fără nimic la gât. Şi, deodată, mi s-a întâmplat un lucru care m-a îngrozit. De câte ori trebuia să traversez şi coboram de pe trotuar, aveam senzaţia că n-am să mai ajung în partea cealaltă. Aveam senzaţia c-am să tot cobor, mereu, şi că nimeni n-o să mă mai vadă niciodată. Mamă, ce m-am speriat, nici nu vă închipuiţi. Am început să transpir ca nebunul – mi se udase toată cămaşa şi lucrurile de corp şi tot. Apoi mi-a venit o idee. De câte ori ajungeam la câte un colţ, îmi închipuiam că vorbesc cu frate-meu Allie şi-i spuneam: „Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa să dispar. Allie, nu mă lăsa. Te rog.” Şi pe urmă, când ajungeam întreg şi nevătămat pe trotuarul celălalt, îi mulţumeam. Şi pe urmă, la colţul următor, o luam de la început. Şi totuşi, continuam să merg. Mi-era teamă să mă opresc. Cel puţin aşa cred, foarte precis nu-mi mai amintesc. Ştiu doar că nu m-am oprit decât după ce am trecut de Strada 60 şi de Grădina zoologică. Apoi m-am aşezat pe o bancă. Abia puteam să mai respir şi continuam să transpir ca nebunul. Cred c-am stat acolo vreun ceas. Apoi am luat hotărârea să plec. Am hotărât să nu mai calc niciodată pe acasă şi să nu mă mai duc niciodată la şcoală. Am hotărât însă să trec s-o văd pe Phoebe, să-i spun la revedere şi aşa mai departe şi să-i dau înapoi banii de cadouri. Şi pe urmă, să plec cu autostopul spre Vest. Mă gândeam să mă duc la Tunelul Holland şi să agăţ o maşină şi pe urmă alta şi încă una, şi încă una şi în câteva zile să ajung undeva pe coasta Pacificului, unde-i frumos şi soare şi unde nu mă ştie nimeni şi unde voi putea găsi de lucru. Mă gândeam să lucrez la o staţie de benzină, să alimentez maşinile călătorilor cu benzină şi ulei. Dar, de fapt, mi-era totuna ce-o să fac. Numai să nu mă ştie nimeni şi să nu cunosc pe nimeni. Şi m-am gândit să pretind că sunt surdomut. Aşa cel puţin n-o să mai fiu silit să fac conversaţii cretine şi inutile cu nimeni. Şi dacă cineva are să vrea să-mi spună ceva, va trebui să scrie totul pe o bucăţică de hârtie şi să mi-o dea. După un timp, îşi vor pierde răbdarea să tot scrie fiecare vorbă şi atunci se va isprăvi pentru totdeauna cu conversaţiile. Toată lumea o să creadă că sunt un biet amărât de surdomut şi o să mă lase în pace. O să mă lase să pun benzină şi ulei în maşinile lor păcătoase şi o să-mi dea o leafă şi aşa mai departe, iar eu, cu banii pe care-o să-i câştig, o să-mi clădesc undeva o colibă, în care o să trăiesc tot restul vieţii. Am s-o aşez chiar la marginea pădurii, nu în pădure, la margine, fiindcă vreau să aibă soare tot timpul. Cât mai mult soare. O să-mi gătesc singur şi, mai târziu, când am să vreau să mă însor şi aşa mai departe, am să întâlnesc o fată frumoasă, dar tot surdomută, şi o să ne căsătorim şi o să vină să stea cu mine în colibă şi, de câte ori va dori să-mi spună câte ceva, va scrie pe hârtie ca toţi ceilalţi. Şi dacă o să avem copii o să-i ascundem undeva şi o să le cumpărăm o grămadă de cărţi şi o să-i învăţăm noi singuri să scrie şi să citească.

M-am înfierbântat îngrozitor, gândindu-mă la toate astea. Zău că da. Ştiam, ideea c-aş putea să simulez că-s surdomut era o nebunie, dar totuşi îmi plăcea să mă gândesc la ea. De plecat în Vest, mă hotărâsem să plec în orice caz şi singurul lucru pe care voiam să-l fac înainte de plecare era să-mi iau rămas bun de la Phoebe. Aşa c-am pornit-o deodată în goană, am trecut strada ca nebunul – dacă vreţi să ştiţi, era cât pe-aci să mă calce o maşină – şi am intrat într-o papetărie, unde am cumpărat un creion şi un blocnotes. Mă gândeam să-i scriu un bileţel în care să-i explic unde să vină să ne întâlnim, să-i spun la revedere şi să-i dau înapoi banii de cadouri. Voi duce bileţelul la ea la şcoală şi voi ruga pe cineva de la cancelarie să i-l dea. Dar am pus hârtia şi creionul în buzunar şi am pornit-o cât puteam de repede spre şcoală – eram prea agitat ca să scriu biletul acolo, în papetărie. Mergeam repede, fiindcă voiam să primească biletul înainte de a pleca la prânz acasă şi nu mai aveam timp prea mult.

Ştiam, bineînţeles, unde e şcoala. Învăţasem şi eu acolo când eram mic. Când am ajuns, am avut o senzaţie ciudată. Nu mai eram sigur c-o să-mi amintesc cum e înăuntru, dar mi-am amintit. Era exact ca pe vremea mea. Aceeaşi curte interioară, unde era întotdeauna cam întuneric, şi, în jurul becurilor, aceleaşi plase de sârmă, ca nişte colivii, ca să nu se spargă dacă le loveşte careva cu mingea. Aceleaşi cercuri albe, pictate pe jos, pentru jocuri şi aşa mai departe şi aceleaşi inele de baschet, fără plase – numai panoul şi inelele.

Nicăieri nu era nimeni, poate pentru că nu era recreaţie şi nici ora mesei. N-am văzut decât un singur puşti, un negru, care se ducea la toaletă. Din buzunarul de la şold îi atârna o tăbliţă de lemn, care însemna că e învoit să se ducă la toaletă. Tăbliţe d-astea avusesem şi noi.

Tot mai transpiram, dar nu chiar atât de tare ca înainte. M-am dus până la scară, m-am aşezat pe prima treaptă şi am scos carneţelul şi creionul pe care le cumpărasem. Scările aveau acelaşi miros ca pe vremea mea. Miroseau de parcă tocmai îşi făcuse cineva nevoile acolo. Scările şcolilor miros întotdeauna aşa. În orice caz, m-am aşezat şi am scris următorul bilet:

Dragă Phoebe, Nu mai pot aştepta până miercuri, aşa că voi pleca probabil azi după-masă cu autostopul spre Vest. Aşteaptă-mă, dacă poţi, la 12 şi un sfert lângă uşa Muzeului de artă, ca să-ţi dau înapoi banii de cadouri. N-am cheltuit prea mult.

Cu drag, Holden.

Şcoala ei era chiar lângă muzeu şi trebuia să treacă pe acolo când se ducea la masă, aşa că ştiam că se poate întâlni cu mine.

Am început să urc scările spre biroul directorului, ca să dau biletul cuiva care să i-l ducă lui Phoebe în clasă. L-am îndoit de vreo zece ori, ca să nu-l desfacă nimeni. La şcolile astea păcătoase, nu poţi avea încredere în nimeni. Dar eram convins c-o să-i dea biletul, fiindcă eram fratele ei şi aşa mai departe.

Pe când urcam scările, am avut din nou senzaţia că mi se face greaţă şi că dau tot afară. Numai că m-am ţinut. M-am aşezat câteva clipe jos şi pe urmă m-am simţit mai bine. Dar, în timp ce stăteam, am văzut ceva care m-a făcut să-mi ies din minţi. Cineva scrisese o porcărie pe zid. Am înnebunit de furie. Mă gândeam la Phoebe şi la toţi ceilalţi copii care o s-o vadă şi o să întrebe ce dracu' înseamnă şi până la urmă un copil mai spurcat o să le spună – aşa, golăneşte – ce înseamnă şi pe urmă toţi or să se gândească la asta şi poate chiar or să se frământe zile în şir. Îmi venea să-l omor pe cel care scrisese porcăria pe zid. Îmi închipuiam că trebuie să fi fost un beţiv pervers care se furişase acolo în mijlocul nopţii, ca să-şi facă nevoile, şi scrisese porcăria pe zid. Şi mă vedeam prinzându-l asupra faptului şi dându-l cu capul de treptele de piatră până când se va fi umplut de sânge şi îşi va fi dat naibii duhul. Dar, pe de altă parte, ştiam că n-aş fi avut curajul s-o fac. Ştiam precis. Şi asta mă întrista şi mai rău. Şi, dacă vreţi să ştiţi, n-aveam nici măcar curajul să şterg porcăria de pe zid. Mi-era frică să nu mă prindă vreun profesor pe când ştergeam cuvântul şi să-şi închipuie că-l scrisesem eu. Dar până la urmă tot l-am şters şi apoi m-am dus la biroul directorului.

Directorul nu părea să fie acolo, dar în schimb am găsit o doamnă bătrână care avea vreo sută de ani şi care stătea în faţa unei maşini de scris. I-am spus că sunt fratele lui Phoebe Caulfield, din clasa a 4-a B-l şi am rugat-o să-i dea lui Phoebe bileţelul. I-am spus că e foarte important, că mama e bolnavă şi că nu poate să facă de mâncare la prânz şi va trebui s-o duc deci pe Phoebe să mănânce la un drugstore. Doamna bătrână a fost foarte cumsecade, a luat biletul şi-a chemat o altă doamnă din biroul de alături, care s-a dus să-i dea biletul lui Phoebe. Pe urmă, am stat puţin de vorbă cu cucoana care avea o sută de ani. Era destul de simpatică şi i-am spus că eu şi fraţii mei învăţasem acolo. Şi ea m-a întrebat la ce şcoală merg acum şi i-am spus că la Pencey şi mi-a spus că Pencey e o şcoală foarte bună. Chiar dac-aş fi vrut, tot n-aş fi avut puterea s-o lămuresc că nu-i aşa. Şi, în definitiv, dacă voia să creadă că Pencey e o şcoală bună, n-avea decât. E absurd să-ncerci să bagi idei noi în capul unui om care are o sută de ani. Şi nici nu-i face plăcere. Am mai stat puţin şi am plecat. Ce e nostim, e că mi-a strigat „noroc!” aşa cum îmi strigase şi bătrânul Spencer când plecasem de la Pencey. Doamne, ce mă înfurii dacă, atunci când plec de undeva, îmi strigă cineva „Noroc!”. Îmi strică tot cheful.

Am coborât pe altă scară şi din nou am văzut o porcărie scrisă pe zid şi din nou am încercat s-o şterg, dar de astă dată literele erau scrijelite cu un cuţit sau cu un alt obiect ascuţit şi nu puteau fi şterse. Oricum, nu serveşte la nimic. Un milion de ani dac-ai avea la dispoziţie şi tot n-ai reuşi să ştergi nici jumătate din toate porcăriile de pe toate zidurile din lume. E imposibil.

M-am uitat la ceasul din curtea de recreaţie. Era doar douăşpe fără douăzeci, aşa c-aveam destul timp până să mă întâlnesc cu Phoebe. Cu toate astea, m-am dus direct la muzeu. N-aveam unde să mă duc într-altă parte. M-am gândit să mă opresc la un telefon public să-i dau lui Jane Gallagher un telefon înainte de a o porni spre Vest, dar nu prea aveam chef. Şi nici măcar nu eram convins că luase vacanţă şi se întorsese acasă. Aşa că m-am dus pur şi simplu la muzeu şi am aşteptat.

În timp ce o aşteptam înăuntru, chiar lângă intrare, s-au apropiat de mine doi puşti şi m-au întrebat dacă nu ştiu unde sunt mumiile. Unul dintre puşti, cel care mă întrebase, era descheiat la pantaloni. I-am spus, şi el şi i-a încheiat, aşa, stând de vorbă cu mine – fără măcar să se sinchisească şi să se ducă mai încolo, după o coloană sau altceva. Îmi venea să mor de râs, nu alta. Şi aş fi râs în gura mare dacă nu mi-ar fi fost teamă că iar mi se face greaţă.

— Unde-s mumiile? M-a întrebat din nou puştiul. Ştii?

M-am gândit să-i tachinez puţin, aşa, de banc:

— Mumiile? Ce-i aia? L-am întrebat.

— Ştii tu, mumiile. Tipii ăia morţi. Ăia de-i îngroapă în murminte şi tot!

Murminte. Să mor de râs. Voia să zică morminte.

— Cum de nu sunteţi la şcoală? I-am întrebat.

— Azi n-avem şcoală, mi-a spus puştiul care vorbise tot timpul.

Minţea. Aş fi putut să pun mâna în foc că minte, păcătosul. Dar cum n-aveam nici o treabă până venea Phoebe, i-am ajutat să găsească sala cu mumii. Pe vremuri ştiam cu ochii închişi unde este, dar nu mai fusesem de ani de zile pe acolo.

— Vă interesează mumiile? I-am întrebat.

— Îhî.

— Dar prietenul tău n-are limbă?

— Nu-i prieten, e frate-miu.

— Nu ştie să vorbească? Am stăruit eu, uitându-mă la cel care tăcea. Nu ştii să vorbeşti? L-am întrebat.

— Ba ştiu, mi-a răspuns, da' nu vreau.

În cele din urmă, am găsit sala cu mumii şi am intrat.

— Ştii cum îşi îngropau egiptenii morţii? L-am întrebat pe puştiul care avea chef de vorbă.

— Nu.

— Ar trebui să ştii, că-i foarte interesant. Le înfăşurau feţele în cârpe impregnate cu nişte chimicale secrete. Şi pe urmă puteau să stea îngropate mii de ani şi feţele lor tot nu putrezeau. Şi nimeni nu se pricepe la asta decât egiptenii, nici măcar ştiinţa modernă.

Ca să ajungi la sala cu mumii, trebuia să treci printr-un fel de culoar foarte îngust, unde într-o parte erau expuse pietre luate chiar din mormântul nu ştiu cărui faraon. Era destul de sinistru şi se vedea clar că cei doi viteji ai mei nu prea se simt la largul lor. Se lipiseră de mine, şi cel care nu vorbea aproape că se agăţase de mâneca mea.

— Hai acasă, i-a spus lui frate-su. Hai, că le-am văzut. Hai, vino.

Apoi s-a întors şi a rupt-o la fugă.

— E un fricos şi jumătate, mi-a spus celălalt. Pa, pa, la revedere! Şi a rupt-o la fugă şi el.

Am rămas singur în criptă. Într-un fel, îmi plăcea. Era linişte şi plăcut. Şi deodată, ce credeţi c-am văzut pe perete? N-o să ghiciţi o mie de ani. Încă o porcărie. Scrisă cu cretă roşie sau mai ştiu eu ce, drept sub vitrina de sticlă, pe perete.

Asta-i nenorocirea. Nu poţi găsi niciodată un loc plăcut şi liniştit pe lume, fiindcă nu există. Ţi se pare că există, dar, când să ajungi acolo, vine altul pe furiş şi, când nu te uiţi, scrie o porcărie drept sub nasul tău. Dacă nu credeţi, n-aveţi decât să încercaţi. Şi, mai mult încă, sunt sigur că, atunci când o să mor şi o să mă ducă la cimitir şi o să mi se pună o piatră pe mormânt şi aşa mai departe, cu numele meu, „Holden Caulfield”, şi cu anul naşterii şi al morţii, o să vină unul şi o să scrie porcăria aia pe care am văzut-o pe zid. Sunt convins de asta.

După ce am ieşit din sala cu mumii, a trebuit să mă duc la toaletă. M-apucase un fel de diaree, dacă vreţi să ştiţi. De diaree mi-era egal, dar mi s-a întâmplat altceva. Tocmai ieşisem de la toaletă şi mă îndreptam spre uşă, când am leşinat. Dar am avut totuşi noroc. Vreau să spun c-aş fi putut să mor când am căzut, dar am aterizat pe o parte. Ce e curios e că, după ce am leşinat, m-am simţit mai bine. Zău că da. E adevărat că, de la căzătură, mă durea braţul, dar nu mai aveam ameţeala aceea împuţită pe care o avusesem înainte.

Se făcuse douăşpe şi vreo zece, aşa că m-am dus la uşă s-o aştept pe Phoebe. Mă gândeam că s-ar putea să fie ultima dată c-o văd. Şi că s-ar putea să nu mai văd pe niciuna dintre rudele mele niciodată sau, în orice caz, nu înainte de mulţi, mulţi ani. Mă gândeam că mă voi întoarce poate pe la treizeci şi cinci de ani, dacă nu mi s-ar îmbolnăvi vreo rudă care, aflându-se pe patul de moarte, ar cere să mă vadă, dar ăsta ar fi singurul motiv pentru care aş consimţi să-mi las coliba. Îmi închipuiam chiar cum va fi când mă voi întoarce acasă. Mama se va emoţiona îngrozitor şi va începe să plângă şi mă va implora să rămân acasă şi să nu mă mai întorc la coliba mea, dar eu tot voi pleca. Voi fi complet indiferent. O voi calma şi pe urmă mă voi duce în partea cealaltă a salonului şi voi scoate tabachera şi voi aprinde o ţigară şi voi fi cât se poate de rece şi de indiferent. Le voi spune tuturor că, dac-au chef, n-au decât să vină să mă vadă. Dar nu voi insista. Doar pe Phoebe o voi primi să vină să stea cu mine în vacanţa mare şi în vacanţa de Paşti şi de Crăciun. Am să-l las şi pe D. B. să vină din când în când pentru câtăva vreme, dacă are nevoie de un loc calm şi liniştit unde să scrie, dar cât va sta la mine nu-i voi da voie să scrie scenarii de filme, numai nuvele şi romane. Voi avea o regulă, nimeni din cei care vor veni la mine să nu aibă voie să facă nimic fals. Oricine va încerca să facă un lucru fals va trebui să plece imediat.

Deodată, m-am uitat la ceasul din vestiar – era unu fără douăzeci şi cinci. A început să-mi fie teamă ca nu cumva doamna cea bătrână de la şcoală să-i fi spus celeilalte femei să nu-i dea biletul meu lui Phoebe, să-i fi spus să-l ardă sau mai ştiu eu ce. Mă apucase o teamă îngrozitoare. Voiam neapărat s-o văd pe Phoebe înainte de a o lua din loc. Aveam la mine toţi banii ei de cadouri şi aşa mai departe.

În cele din urmă, am văzut-o. Am văzut-o prin geamul de la uşă. Şi ştiţi de ce am văzut-o? Fiindc-avea pe cap şapca mea de vânătoare – şi şapca asta trăsnită se vedea şi de la zece mile distanţă.

Am ieşit şi am coborât treptele de piatră, ca s-o întâmpin. Nu înţelegeam de ce cară după ea un geamantan mare. Tocmai traversa Fifth Avenue târându-l după ea. Abia putea să-l târască. Când m-am apropiat, am văzut că era un geamantan de-al meu vechi, de pe vremea când învăţam la Whooton. Nu înţelegeam ce naiba vrea să facă cu el.

— Bună, mi-a spus când s-a apropiat.

Gâfiia îngrozitor din cauza tâmpitului de geamantan.

— Am crezut ca nu mai vii, i-am zis. Ce naiba ai adus în geamantan? N-am nevoie de nimic. Plec aşa cum sunt. Nu-mi iau nici măcar geamantanele pe care le am la gară. Ce naiba ai adus acolo?

Phoebe a pus geamantanul jos şi mi-a zis:

— Lucrurile mele. Vin cu tine. Mă iei? Nu?

— Ce? Am exclamat.

Era să cad jos când am auzit. Zău că da. Am simţit că ameţesc şi am crezut că leşin din nou sau aşa ceva.

— Am coborât cu ascensorul de serviciu, ca să nu mă vadă Charlene. Nu e greu. N-am luat decât două rochii şi mocasinii şi lenjerie şi ciorapi şi alte lucruri. Ridică-l. Nu e greu. Încearcă. Pot să merg cu tine, Holden? Pot? Te rog!

— Nu. Taci din gură.

Am crezut că leşin de-a binelea. De fapt, nici n-am vrut să-i spun să tacă şi tot restul, dar am crezut că leşin din nou.

— De ce nu? Te rog, Holden. N-am să fac nimic rău. Vreau numai să merg cu tine, atâta tot! Dacă vrei, nu-mi iau nici lucrurile. Nu-mi iau decât.

— Nu iei nimic, fiindcă nu pleci. Plec singur. Aşa că taci din gură.

— Te rog, Holden. Te rog, ia-mă cu tine. Am să fiu foarte, foarte, foarte. Nici n-ai să.

— Nu pleci. Şi acum taci din gură! Dă geamantanul, i-am zis.

Şi i l-am luat din mână. Eram cât pe-aci să-i ard una după ceafă. O clipă, am crezut chiar c-am s-o pocnesc. Zău că da. Dar a început să plângă.

— Credeam că repeţi într-o piesă la şcoală. Rolul lui Benedict Arnold şi aşa mai departe, i-am spus pe un ton foarte răutăcios. Ce vrei să faci? Să nu mai joci în piesă? Ce Dumnezeu?

Asta a făcut-o să plângă şi mai tare. Îmi părea bine. Deodată, am simţit c-aş fi vrut s-o văd plângând până i se scurg ochii. Aproape c-o uram. Cred că, de fapt, o uram mai ales pentru că, dacă pleca, n-avea să mai joace în piesă.

— Hai, i-am spus.

Şi am început să urc din nou treptele muzeului. Mă gândeam să dau geamantanul acela afurisit la garderobă, ca la trei, când ieşea de la şcoală, să poată veni să şi-l ia. Ştiam că de luat la şcoală, nu-l putea lua.

— Hai, vino, i-am spus.

Dar n-a vrut să urce treptele. Nu voia să vină cu mine. Eu am urcat, am dat geamantanul la garderobă şi, pe urmă, m-am întors în stradă. Era acolo, pe trotuar, dar când m-am apropiat de ea mi-a întors spatele. Aşa face ea. Îţi întoarce spatele de câte ori are chef.

— Nu mai plec nicăieri. M-am răzgândit. Aşa că nu mai plânge. Taci, i-am spus.

Partea nostimă e că nici măcar nu plângea când i-am spus asta. Dar totuşi i-am spus-o, pentru orice eventualitate.

— Hai, că te duc la şcoală. Hai, că-ntârzii.

Nu mi-a răspuns nimic. Am încercat s-o iau de mână, dar nu m-a lăsat. Şi tot timpul stătea cu spatele la mine.

— Ai mâncat ceva? Spune, ai mâncat? Am întrebat-o.

N-a vrut să-mi răspundă. Dar şi-a scos de pe cap şapca roşie pe care i-o dădusem eu şi mi-a aruncat-o în obraz. Apoi s-a întors din nou cu spatele la mine. Îmi venea să mor de râs, dar n-am spus nimic. Am ridicat şapca de pe jos şi am înfundat-o în buzunarul de la palton.

— Hai să mergem. Te duc până la şcoală, i-am spus.

— Nu mă mai întorc la şcoală.

Ce puteam să-i spun? Am tăcut. După câteva clipe însă, i-am spus:

— Trebuie să te întorci la şcoală, nu vrei să joci în piesă? Nu vrei să fii Benedict Arnold?

— Nu.

— Ba da, vrei. Cum să nu vrei? Hai să mergem! Uite, nu mai plec nicăieri. Ţi-am mai spus o dată. Mă duc acasă. Mă duc acasă, îndată după ce te întorci la şcoală. Mă duc mai întâi la gară să-mi iau geamantanele şi pe urmă mă duc direct.

— Ţi-am mai spus o dată că nu mă întorc la şcoală. Tu n-ai decât să faci ce vrei, dar eu nu mă mai întorc la şcoală, mi-a zis. Aşa că taci din gură.

Era prima dată când îmi spunea să tac din gură. Suna groaznic. Doamne, ce groaznic suna! Mai rău decât o înjurătură. Şi tot nu voia să se uite la mine, şi, de câte ori încercam să-i pun mâna pe umăr sau să fac alt gest de simpatie, nu mă lăsa deloc.

— Ascultă, vrei să ne plimbăm puţin? Am întrebat-o. Vrei să mergem la Grădina zoologică? Dacă-ţi dau voie să nu mergi la şcoală azi după-masă şi te iau la plimbare, renunţi la toate prostiile?

N-a vrut să-mi răspundă, aşa c-am mai spus o dată:

— Dacă-ţi dau voie să chiuleşti azi după-masă şi te iau la plimbare, renunţi la toate aiurelile astea? Te duci mâine ca o fetiţă cuminte la şcoală?

— Poate că da, poate că nu, mi-a spus ea.

Apoi a zbughit-o spre trotuarul celălalt, fără să se uite măcar dacă vine vreo maşină. Tare mai e nebună uneori.

Cu toate astea, n-am urmat-o. Ştiam c-o să mă urmeze ea pe mine, aşa că am luat-o către Grădina zoologică pe trotuarul dinspre parc, iar ea a pornit-o tot într-acolo, dar pe partea cealaltă. Se făcea că nici nu mă bagă în seamă, dar sunt sigur că se uita la mine cu coada ochiului, ca să vadă unde mă duc şi tot. În orice caz, am mers aşa până la Grădina zoologică. Singurul lucru care mă enerva era că trecea din când în când câte un autobuz cu imperială care mă împiedica să văd peste drum unde naiba era Phoebe. Când am ajuns în faţa Grădinii zoologice, i-am strigat:

— Phoebe! Eu intru să văd animalele! Hai, vino şi tu.

Nici n-a vrut să se uite la mine, dar eram sigur că mă auzise, şi, când am început să cobor treptele spre Grădina zoologică, m-am întors şi am văzut-o traversând şi venind după mine.

La Grădina zoologică nu erau prea mulţi oameni, că era cam urât afară, dar în jurul bazinului cu foci se strânseseră totuşi câţiva vizitatori. Era să trec mai departe, dar Phoebe s-a oprit şi s-a făcut că se uită cum mănâncă focile – un om le arunca nişte peşte – aşa că m-am întors. Mi-am zis că e o ocazie foarte bună să reluăm relaţiile şi, mă rog. M-am apropiat pe la spate şi i-am pus mâinile pe umeri, dar s-a lăsat pe vine şi mi-a scăpat. Tare mai e antipatică uneori. A tot stat şi s-a uitat cum mâncau focile, în timp ce eu stăteam chiar în spatele ei. Nu i-am mai pus mâna pe umăr, nici n-am mai atins-o, că mi-era teamă că, dac-o ating, pleacă. Puştii ăştia sunt ciudaţi. Tot timpul trebuie să ai grijă ce faci.

Când am plecat, în sfârşit, de lângă bazinul cu foci, am pornit-o tot cum venisem – departe unul de altul, dar, totuşi, nu prea departe. Mergea pe o parte a aleii, şi eu pe cealaltă. Nu era grozav, dar oricum era mai bine decât înainte, când mergeam la o milă distanţă. Ne-am dus pe-un deluşor să vedem urşii, dar n-am stat prea mult, că nu era prea mare lucru de văzut. Era doar un singur urs afară – ursul polar. Cel brun se vârâse în bârlogul lui şi nu mai voia deloc să iasă. Nu i se vedea decât fundul. Lângă mine era un puşti, cu o pălărie de cowboy trasă peste urechi, care-i tot spunea lui taică-su: „Fă-l să iasă, tăticule, fă-l să iasă afară!” M-am uitat la Phoebe, dar nu voia deloc să râdă. Ştiţi cum sunt copiii când se supără. Mu mai vor nici să zâmbească.

După ce am plecat de la urşi, am ieşit din Grădina zoologică şi am traversat o străduţă din parc şi am trecut printr-unul din tunelurile alea mici care miros întotdeauna a pipi. Era singurul drum către căluşei. Phoebe tot nu-mi vorbea, dar se hotărâse, în sfârşit, să meargă lângă mine. Am vrut s-o apuc de gaica de la palton, numai aşa, de banc, dar nu m-a lăsat. Mi-a spus:

— Nu pune mâna pe mine, te rog!

Tot mai era supărată. Dar nu chiar ca înainte. În orice caz, ne apropiam din ce în ce de căluşei şi începuse să se audă muzica aceea curioasă care se cântă de obicei acolo. Acum se cânta Oh, Marie! Asta cântau şi acum cincizeci de ani, când eram eu puşti. Ăsta-i unul din lucrurile simpatice în legătură cu căluşeii, se cântă întotdeauna aceeaşi muzică.

— Credeam că iarna-i închis aici, mi-a zis Phoebe.

Era prima dată când spunea ceva. Pesemne uitase că trebuie să fie supărată pe mine.

— Poate că-i deschis fiindcă-i ajunul Crăciunului, i-am răspuns.

Dar nu mi-a mai zis nimic. Îşi amintise, pesemne, că trebuie să fie supărată pe mine.

— Vrei să te dai în căluşei? Am întrebat-o.

Ştiam că-i plăcea. Când era foarte mică, şi când Allie cu D. B. şi cu mine ne duceam cu ea în parc, se prăpădea după căluşei. Nu puteam s-o mai scoatem de acolo.

— Sunt prea mare, mi-a zis.

Crezusem că n-o să-mi răspundă, dar mi-a răspuns.

— Nu, nu eşti. Hai, du-te, că te-aştept. Fuga, i-am spus.

Ajunsesem chiar lângă căluşei. Erau câţiva copii, majoritatea mici de tot, care se dădeau în căluşei, şi câţiva părinţi care aşteptau afară, pe bănci, şi aşa mai departe. M-am dus la ghişeul unde se vindeau bilete şi i-am cumpărat lui Phoebe un bilet. Apoi i l-am dat. Stătea chiar lângă mine.

— Uite, na, i-am spus. Adică, stai puţin, ia şi restul de bani – şi i-am întins banii pe care mi-i împrumutase.

— Lasă, ţine-i tu. Ţine-i pentru mine.

Apoi a adăugat imediat după aceea:

— Te rog.

Tare mă întristează când îmi spune cineva „Te rog”. Vreau să spun, dacă-i vorba de Phoebe sau de altcineva. M-a întristat îngrozitor. Dar am pus banii înapoi în buzunar.

— Nu vrei să vii să te dai şi tu în căluşei? M-a întrebat.

Se uita la mine într-un fel cam ciudat. Se vedea clar că nu mai e foarte supărată.

— Poate că mă dau data viitoare. Acu' stau şi mă uit la tine. Ţi-am dat biletul?

— Da.

— Atunci ia-o înainte. Eu te aştept pe bancă, aici. Stau şi mă uit la tine.

M-am dus şi m-am aşezat pe bancă, şi ea s-a dus să se dea în căluşei. A dat o raită împrejur. Vreau să spun că a mers o dată de jur împrejurul căluşeilor, apoi s-a urcat pe un cal roşcat mare, vechi şi jerpelit. Şi căluşeii au început să se învârtească. Iar eu am stat s-o privesc cum se învârtea. Pe căluşei mai erau doar cinci sau şase copii, iar muzica cânta Smoke Gets în Your Eyes. Era o orchestraţie foarte ritmată şi foarte nostimă. Toţi copiii, inclusiv Phoebe, încercau s-apuce inelul de aur, şi mie mi-era cam frică să nu cadă de pe calul acela blestemat, dar n-am făcut nici un gest şi n-am spus nimic. Cu copiii aşa e: dacă vor să apuce inelul de aur, trebuie să-i laşi în pace şi să nu spui nimic. Dacă pică, pică, dar n-ai voie să le spui nimic.

După ce s-a terminat cursa, Phoebe s-a dat jos de pe cal şi a venit la mine.

— Hai şi tu o dată, mi-a zis.

— Nu, lasă că mă uit la tine. Mai bine stau şi mă uit, i-am spus.

I-am mai dat ceva din banii ei.

— Na, mai ia nişte bilete.

A luat banii şi mi-a spus:

— Nu mai sunt supărată pe tine.

— Ştiu. Fugi. Că-ncep să se învârtească.

Şi, deodată, m-a sărutat. Apoi a întins mâna şi a spus:

— Plouă. Începe să plouă.

— Văd.

Şi pe urmă ştiţi ce-a făcut? Ceva care m-a înnebunit. Mi-a luat şapca roşie de vânătoare din buzunar şi mi-a pus-o pe cap.

— D-o vrei tu? Am întrebat-o.

— Ţi-o las puţin, s-o porţi tu.

— Bine. Dar acum fugi! Ai să pierzi cursa. Şi n-ai să-ţi mai poţi alege calul, n-ai să mai poţi face nimic.

Dar tot n-a plecat.

— E adevărat ce-ai spus? Nu mai pleci nicăieri? Te-ntorci acasă?

— Îhî, i-am răspuns.

N-o minţeam. Chiar m-am dus acasă după aceea.

— Hai, grăbeşte-te, i-am zis, că porneşte fără tine.

A fugit să-şi ia bilet şi a ajuns tocmai la tanc. A trecut din nou în revistă, de jur împrejur, toţi caii, până când a dat de calul el dinainte. Apoi s-a urcat şi mi-a făcut semn cu mâna. Şi eu i-am răspuns.

În clipa aceea, a început ploaia. Mamă, ce mai turna – cu găleata. Pe Dumnezeul meu. Toţi părinţii şi mamele, toată lumea s-a adăpostit sub acoperişul căluşeilor, ca să nu-i ude până la piele, dar eu am rămas pe bancă. Şi m-a udat îngrozitor, mai ales pe ceafă şi pe pantaloni. De fapt, şapca de vânătoare m-a ferit destul de bine, dar de murat, tot m-a murat, numai că nu-mi păsa. Mă simţeam deodată nemaipomenit de fericit, uitându-mă la Phoebe cum se tot învârte în căluşei. Şi, dacă vreţi să ştiţi, era cât pe-aci să strig de fericire, nu ştiu de ce. Pur şi simplu pentru că era grozav de drăguţă cum se tot învârtea, îmbrăcată în paltonaşul ei albastru. Doamne, ce păcat că n-aţi văzut-o.