Capitolul 6

DE ANUMITE LUCRURI SE ÎNTÂMPLĂ CÂTEODATĂ SĂ-ŢI aminteşti mai greu. Nu mai ştiu când s-a întors Stradlater de la întâlnirea cu Jane. Vreau să spun că nu-mi amintesc exact ce făceam când i-am auzit paşii lui afurisiţi pe coridor. Probabil că tot mă mai uitam pe fereastră, dar zău că nu-mi aduc aminte precis. Eram îngrozitor de îngrijorat. Când sunt într-adevăr îngrijorat de ceva, să ştiţi că nu umblu de colo până colo. Când sunt îngrijorat, îmi vine chiar să mă duc la toaletă. Dar nu mă duc. Prea sunt îngrijorat ca să mă duc. Nu vreau să mă întrerup. Dacă l-aţi fi cunoscut pe Stradlater, aţi fi fost şi dumneavoastră îngrijoraţi. Am ieşit de câteva ori în oraş cu el şi cu fete şi ştiu foarte bine de ce e-n stare. N-are nici un scrupul. Niciunul.

În orice caz, coridorul era tot acoperit cu linoleum, aşa că paşii lui bestemaţi se auzeau când se apropia de cameră. Nici măcar nu-mi mai amintesc unde stăteam când a intrat – la fereastră, în fotoliul meu sau într-al lui. Zău că nu-mi amintesc.

A intrat văitându-se de frigul de afară. Apoi a întrebat:

— Unde naiba-i toată lumea? Parcă am fi la morgă!

Nici nu m-am sinchisit să-i răspund. Dacă era atât de cretin încât să nu-şi dea seama că-i sâmbătă seară şi că băieţii se aflau fie în oraş, fie în pat, fie acasă la părinţi pentru week-end, n-aveam de ce mă obosi să-i explic! Începu să se dezbrace. Despre Jane, nici un cuvânt. Mici măcar unul! De altfel, nici eu nu i-am spus nimic. Stăteam şi mă uitam la el. Mi-a mulţumit doar că-i împrumutasem scurta. A pus-o pe un umeraş şi a agăţat-o în dulap.

Apoi, pe când îşi scotea cravata, m-a întrebat dacă scrisesem nenorocita aia de compunere. I-am răspuns că era gata şi că i-o lăsasem pe pat. S-a dus şi a început s-o citească în timp ce-şi descheia cămaşa. Stătea şi citea, în timp ce-şi mângâia pieptul gol şi stomacul, cu expresia lui cretină. Mereu se mângâia pe piept sau pe stomac. Tare se mai iubea.

Deodată izbucni:

— Dumnezeule, Holden. Ai scris despre o nenorocită mănuşă de baseball!

— Ei şi? I-am răspuns glacial.

— Cum adică ei şi? Ţi-am spus să scrii despre o cameră, despre o casă sau despre aşa ceva.

— Mi-ai spus să Fie o descriere. Ce importanţă are dacă-i despre o mănuşă de baseball?

— Dă-o dracului de mănuşă!

Era îngrozitor de furios, zău că era.

— Toate le faci pe dos.

Apoi, uitându-se la mine, mi-a zis:

— Nu-i de mirare că ţi-au dat un picior în fund. Nu faci nimic cum trebuie. Nimic. Niciodată.

— Bine, atunci dă-mi-o înapoi!

M-am apropiat de el, i-am smuls hârtia din mână şi am rupt-o în bucăţele.

— De ce dracu ai făcut asta? Mi-a spus.

Nici nu i-am răspuns. Am aruncat doar bucăţelele de hârtie la coş. Apoi m-am întins pe pat şi multă vreme n-am mai spus niciunul, nici altul nimic. Stradlater s-a dezbrăcat şi a rămas în chiloţi, şi eu, aşa cum eram, întins pe pat, mi-am aprins o ţigară. Nu aveam voie să fumăm în dormitor, dar noaptea, când toţi ceilalţi dormeau sau erau în oraş şi nu simţea nimeni mirosul, mai puteai să aprinzi câte o ţigară. Şi în afară de asta, fumam ca să-l enervez pe Stradlater. Îşi ieşea din minţi ori de câte ori se întâmpla să calci regulamentul. El nu fuma niciodată în dormitor. Numai eu.

Şi despre Jane continuă să nu scoată nici o vorbă. În cele din urmă, i-am zis:

— Te-ai întors îngrozitor de târziu, dacă spui că s-a învoit doar pân' la nouă şi jumătate. Nu cumva ai făcut-o să întârzie?

Stătea pe marginea patului şi-şi tăia nenorocitele de unghii de la picioare.

— Câteva minute, mi-a răspuns Stradlater. Dar cine naiba se mai învoieşte sâmbătă seara doar până la nouă jumătate!

Doamne, ce-l mai uram!

— Aţi fost la New York? L-am întrebat.

— Ce, ai înnebunit? Cum naiba era să mergem la New York când s-a învoit doar pân' la nouă şi jumătate!

— Păcat!

— Ascultă, spuse el, ridicându-şi privirea, dacă ai de gând să fumezi, ce-ar fi să te duci jos la spălător? Tu te cari din şcoală, dar eu trebuie să zac aici până oi absolvi!

M-am făcut că n-aud. Zău că da. Am continuat să fumez ca turbat. Un singur lucru am făcut totuşi, m-am întors pe o parte şi m-am uitat cum îşi tăia unghiile lui nenorocite. Ce şcoală! Veşnic trebuia să suporţi pe câte unul care-şi tăia unghiile, sau îşi storcea coşurile, sau mai ştiu eu ce.

— I-ai transmis complimente din partea mea? L-am întrebat.

— Îhî.

Îi transmisese pe naiba, măgaru'!

— Şi ce-a spus? Ai întrebat-o dacă tot îşi mai ţine regii în ultimul rând?

— Nu, n-am întrebat-o! Ce dracu' îţi închipui c-am făcut toată noaptea, crezi c-am jucat dame? Ce Dumnezeu!

Nici nu i-am răspuns. Doamne, ce-l uram!

— Dar dacă nu v-aţi dus la New York, unde aţi fost? L-am întrebat după un timp.

Cu greu reuşeam să mă stăpânesc, să nu-mi tremure vocea. Mamă, ce mă enerva! Parcă simţeam că se întâmplase ceva!

Isprăvise cu tăiatul unghiilor. Aşa în chiloţi cum se afla, se ridică de pe pat. I se făcuse de glume. S-a apropiat de patul meu, s-a aplecat peste mine şi a început să-mi care pumni în umăr, cică aşa, în joacă.

— Isprăveşte, i-am spus. Unde ai dus-o, dacă n-aţi fost la New York?

— Nicăieri. Am stat într-o maşină nenorocită.

Şi spunând asta, mi-a mai dat un pumn, tot în joacă.

— Isprăveşte! Am repetat. A cui era maşina?

— A lui Ed Banky.

Ed Banky era antrenorul de baschet de la Pencey. Amicul Stradlater era una din simpatiile lui, fiindcă juca centru în echipă, şi Ed Banky îi împrumuta maşina de câte ori i-o cerea. De fapt, elevii n-aveau voie să împrumute maşini de la personalul şcolii, dar măgarii ăştia de sportivi sunt foarte uniţi. Prin toate şcolile pe unde am trecut, măgarii de sportivi făceau întotdeauna front comun.

Stradlater continua să-mi care pumni în umăr. Peria de dinţi pe care o ţinea într-o mână şi-o băgase în gură.

— Ce-aţi făcut? L-am întrebat. Amor în maşina lui Ed Banky?

Vocea îmi tremura îngrozitor.

— Ce-ţi veni să spui asta! Vrei să-ţi frec ridichea?

— Asta aţi făcut?

— Secret profesional.

Ce s-a întâmplat mai departe, nu-mi amintesc prea bine. Ştiu doar că m-am sculat de pe pat de parc-aş fi vrut să mă duc la spălător sau mai ştiu eu unde şi am dat să-l pocnesc cu toată puterea peste peria de dinţi, ca să i-o împing pe gât, să-i sfârtec beregata. Numai că n-am nimerit. Am reuşit doar să-l ating într-o parte a capului. Probabil că l-a durut puţin, dar nu cât aş fi vrut eu. L-ar fi durut mult mai tare dacă nu l-aş fi lovit cu dreapta, căci pumnul drept nu pot să-l strâng prea bine, din cauza rănii de care v-am povestit.

În orice caz, după o clipă, m-am trezit pe blestemata aia de podea, cu Stradlater, roşu de furie, aşezat pe pieptul meu. Adică mă apăsa pe piept cu genunchii lui blestemaţi şi cântărea aproape o tonă. Ca să nu-l mai lovesc, mă ţinea de mâini. Aş fi fost în stare să-l ucid.

— Ce naiba te-a apucat? Mă tot întreba, şi faţa lui de cretin se făcea din ce în ce mai roşie.

— Ia-ţi genunchii împuţiţi de pe pieptul meu, i-am zis.

Aproape că urlam. Zău că da.

— Dă-te jos de pe mine, stârpitură nenorocită.

Dar n-a vrut. Mă ţinea strâns de mâini, şi eu continuam să-l înjur, şi asta a mers aşa vreo zece ore la rând. Nici nu mai ştiu bine tot ce i-am spus. I-am spus că-şi închipuie că se poate culca cu orice fată vrea. I-am spus că nici măcar nu-i păsa dacă fata îşi păstrează toţi regii în ultimul rând, şi că nu-i păsa pentru că era un idiot şi un cretin. Se înfuria groaznic când îl făcea cineva cretin. De altfel, toţi cretinii se înfurie când le spui că sunt cretini.

— Taci naibii din gură, Holden, îmi spunea, în timp ce faţa lui mare şi tâmpită se roşea din ce în ce mai tare. Taci!

— Nici măcar nu ştii dacă o cheamă Jane sau Jean, cretinule, păcătosule!

— Ascultă, Holden. Taci. Asta-i ultima dată că te previn.

Reuşisem să-l scot din sărite.

— Dacă nu taci, te trăsnesc de nu te vezi.

— Ia-ţi genunchii împuţiţi de cretin de pe pieptul meu.

— Dacă te las să te ridici, taci?

Nici nu i-am răspuns.

Atunci m-a întrebat din nou:

— Holden, dacă te las să te ridici, taci?

— Da.

S-a ridicat, şi eu m-am sculat în picioare. Din cauza genunchilor lui împuţiţi mă durea tot pieptul.

— Eşti un porc şi un cretin împuţit, i-am zis.

Asta îl înfurie de-a binelea. M-a ameninţat cu degetul lui mare şi prost.

— Holden, te previn. Pentru ultima dată. Dacă nu-ţi ţii cloanţa, te.

— De ce s-o ţiu? I-am spus, răcnind. Asta-i nenorocirea cu voi, cretinii, niciodată nu vreţi să discutaţi nimic. După asta se recunoaşte un cretin. Nu vrea să discute niciodată nimic intelig.

M-a pocnit cu toată puterea, şi-n clipa următoare m-am trezit din nou pe podea. Nu mi-aduc aminte dacă m-a făcut sau nu knock-out, dar nu cred. E foarte greu să faci un tip knock-out. E uşor numai în păcătoasele alea de filme. Sângele îmi curgea din nas şiroaie. Când am ridicat privirea, Stradlater stătea aplecat asupra mea. Ţinea sub braţ afurisita aia de trusă de toaletă.

— De ce dracu' n-ai tăcut când ţi-am spus?

Părea cam speriat. Pesemne că-i era frică să nu-mi fi spart capul sau mai ştiu eu ce când căzusem. Păcat că nu mi-l spărsese!

— E vina ta, ce naiba, mi-a zis.

Mamă, ce speriat părea!

Nici măcar nu m-am ridicat de jos. Zăceam acolo pe podea înjurându-l, făcându-l cretin şi măgar. Eram atât de furios, încât urlam.

— Ascultă, du-te şi te spală pe faţă, mi-a spus Stradlater. M-auzi?

I-am răspuns să se ducă el să-şi spele faţa de cretin, ceea ce era o copilărie, dar eram îngrozitor de furios. I-am spus că în drum spre spălător să se oprească să facă amor cu doamna Schmidt. Doamna Schmidt era nevasta portarului. Avea vreo şaizeci şi cinci de ani.

Am rămas acolo jos pe podea până când l-am auzit ieşind şi închizând uşa în urma lui, apoi i-am auzit paşii pe coridor, în timp ce se îndrepta spre spălător.

Abia atunci m-am ridicat. Nu reuşeam să-mi găsesc şapca aia blestemată. În cele din urmă, am găsit-o. Era sub pat. Mi-am pus-o pe cap, am întors-o cu cozorocul la spate – aşa cum îmi plăcea mie – apoi m-am dus să-mi privesc mutra mea tâmpita în oglindă. În viaţa mea n-am văzut aşa masacru. Gura şi bărbia mi-erau pline de sânge, şi mă mân-jisem chiar şi pe pijama şi pe halat. Pe de o parte, mă cam speria, dar pe de alta, mă fascina. Tot sângele ăsta mă făcea să par puternic. Nu mă bătusem decât de vreo două ori până atunci, şi în amândouă rândurile mâncasem bătaie. Nu sunt cine ştie ce puternic. Şi, dacă vreţi să ştiţi, de fapt sunt un pacifist.

Aveam o bănuială că Ackley auzise tot tărăboiul şi era treaz. Aşa că am trecut pe la duş şi am intrat la el să văd ce naiba face. Mi se întâmpla foarte rar să mă duc în camera lui. La el în odaie era întotdeauna un miros urât, din pricină că era atât de murdar.