Capitolul 7

PRIN DRAPERIA DE LA DUŞ STRĂBĂTEA PUŢINĂ LUMINĂ DIN camera noastră, aşa că l-am văzut cum stătea întins pe pat. Ştiam bine că e treaz.

— Ackley! Dormi? L-am întrebat.

— Nu.

Era cam întuneric; m-am împiedicat de un pantof şi era gata-gata să cad în cap.

Ackley se ridică de pe pernă şi se sprijini într-un cot. Avea un fel de unsoare albă pe faţă, pentru coşuri. În întuneric arăta ca un strigoi.

— Ce naiba faci? I-am zis.

— Cum adică, ce naiba fac? Am încercat să dorm, dar aţi făcut un zgomot îngrozitor! De la ce naiba v-aţi luat?

— Unde s-aprinde lumina?

Nu reuşeam să găsesc comutatorul. Bâjbâiam cu mâna pe perete.

— Ce-ai nevoie de lumină? Vezi că-i acolo, chiar lângă mâna ta.

În cele din urmă, am găsit întrerupătorul şi am aprins. Ackley şi-a acoperit faţa cu mâna, ca să nu-l supere lumina.

— Cristoase! Zise el. Ce naiba ţi s-a întâmplat?

Se referea la urmele de sânge şi la tot restul.

— Am avut o mică discuţie cu Stradlater, i-am răspuns.

Apoi m-am aşezat pe podea. N-aveau niciodată scaune în camera asta. Nu ştiu ce naiba făceau cu ele.

— Ascultă, i-am zis, nu vrei să faci o canastă?

Era mare amator de canastă.

— Dar, pentru Dumnezeu, îţi curge sângele şiroaie! Mai bine ţi-ai pune ceva să se oprească!

— Las' că se opreşte de la sine. Ei, facem o canastă, sau nu?

— O canastă, aiurea! Ştii cât e ceasul?

— Nu-i târziu. Trebuie să fie unsprezece, unsprezece şi jumătate.

— Şi asta nu-i târziu! Ascultă: eu mâine trebuie să mă scol devreme să mă duc la liturghie, ce naiba. Începeţi să zbieraţi şi să vă bateţi în mijlocul. Da', la urma urmei, din ce v-aţi luat?

— E o poveste lungă. Nu vreau să te plictisesc, Ackley. Mă gândesc la binele tău! I-am zis.

Cu el nu vorbeam niciodată despre viaţa mea intimă. În primul rând pentru că era şi mai tâmpit decât Stradlater. În comparaţie cu Ackley, Stradlater era un adevărat geniu.

— Ascultă, i-am spus, pot să dorm noaptea asta în patul lui Ely? Că tot nu se întoarce până mâine seară.

Ştiam bine că nu se întoarce, că doar se ducea acasă aproape la fiecare sfârşit de săptămână.

— Nu ştiu când se-ntoarce, spuse Ackley.

Mamă, ce mă plictisea.

— Cum adică nu ştii când se întoarce? Nu se întoarce niciodată înainte de duminică seara, nu?

— Dar, pentru Dumnezeu, înţelege că nu pot lăsa pe cineva să doarmă în patul lui numai fiindcă are chef.

Asta m-a amuzat. Am întins mâna, de unde stăteam, şi l-am bătut pe umăr.

— Eşti un prinţ, Ackley, puştiule, i-am zis. Ştiai?

— Nu, da' zău c-am dreptate. Nu pot lăsa pe cineva să doarmă în.

— Eşti un prinţ adevărat. Eşti un domn şi un învăţat, puştiule, i-am zis.

Şi chiar era.

— Nu cumva ai vreo ţigară? Dacă n-ai, mor în clipa asta.

— Nu, de fapt chiar că n-am. Dar ascultă, de ce naiba v-aţi bătut?

Nu i-am răspuns. M-am ridicat doar, m-am dus la fereastră şi m-am uitat afară. Mă simţeam deodată atât de singur, încât aproape c-aş fi vrut să mor.

— Dar totuşi, de ce naiba v-aţi bătut? M-a întrebat Ackley, poate pentru a cincizecea oară.

Tare mai era pisălog!

— Din cauza ta! I-am zis.

— Din cauza mea! Dumnezeule!

— Da. Ţi-am apărat onoarea ta păcătoasă. Stradlater a spus că ai un caracter infect. Şi ce, voiai să înghit una ca asta?

— Nu zău! Chiar aşa a zis?

I-am spus că am glumit, apoi m-am dus şi m-am întins pe patul lui Ely. Mamă, ce rău mi-era! Şi ce singur mă simţeam!

— În camera asta pute, i-am zis. Simt mirosul ciorapilor tăi de la distanţă! Nu-i dai niciodată la spălat?

— Dacă nu-ţi place, ştii ce-ai de făcut, îmi zise Ackley.

Deştept băiat, n-am ce zice.

— Ce-ar fi să stingi lumina? Ce naiba!

Totuşi, nu m-am grăbit s-o sting. Stăteam întins pe patul lui Ely şi mă gândeam la Jane şi la tot restul. Când mă gândeam la Jane şi mi-o închipuiam stând undeva cu Stradlater, în maşina nemernicului de Ed Banky, simţeam că turbez. De câte ori îmi aduceam aminte de asta, îmi venea să săr pe fereastră. Dumneavoastră nu-l cunoaşteţi pe Stradlater. Eu îl cunosc. Mai toţi băieţii de la Pencey se laudă tot timpul că se culcă cu fete – ca Ackley, de exemplu – dar Stradlater chiar se culca. Zău că da.

— Ackley, puiule, i-am zis, spune-mi povestea vieţii tale: trebuie să fie pasionantă.

— Ce-ar fi să stingi naibii lumina? Trebuie să mă scol mâine devreme să mă duc la biserică!

M-am ridicat şi, fiindcă ţinea neapărat, am stins lumina. Apoi m-am întins din nou pe patul lui Ely.

— Ce-ai de gând? Să dormi în patul lui Ely? Mi-a zis.

Ackley ăsta era ospitalitatea în persoană.

— Poate că da. Poate că nu. Nu-ţi face probleme.

— Nu-mi fac, dar nu mi-ar plăcea să se întoarcă Ely pe neaşteptate şi să găsească pe cineva.

— Linişteşte-te, că nu dorm aici! Nu vreau să abuzez de ospitalitatea ta generoasă.

Câteva clipe mai târziu, sforăia ca nebunul. Iar eu am rămas aşa, întins în întuneric, străduindu-mă să nu mă mai gândesc la Jane şi la Stradlater în maşina păcătosului de Ed Banky. Dar era aproape imposibil. Din nenorocire, cunoşteam metodele amicului Stradlater. Şi asta mă înnebunea şi mai tare. Mi s-a întâmplat odată să avem amândoi întâlnire cu câte o fată şi să stăm toţi patru în maşina lui Ed Banky. Stradlater cu fata lui stăteau în spate, şi eu în faţă. Nici nu vă închipuiţi ce tehnică avea tipul. Începea să vrăjească fata cu o voce joasă, caldă, sinceră, de parcă ar fi vrut să-i arate că nu-i numai un tip bine, ci şi un băiat bun şi sincer. Mi se întorcea stomacul pe dos auzindu-l cum vorbea. Fata tot spunea mereu: „Nu. Te rog. Nu trebuie. Te rog”. Dar Stradlater continua s-o vrăjească cu o voce sinceră, de parc-ar fi fost Abraham Lincoln, şi în cele din urmă nu se mai auzea nimic. O linişte îngrozitoare. Era jenant! Nu cred că s-a culcat cu ea atunci – dar, în orice caz, puţin i-a lipsit. Foarte puţin.

Şi, cum stăteam aşa, străduindu-mă să nu mă mai gândesc, l-am auzit pe Stradlater venind de la spălător şi întorcându-se în camera noastră. L-am auzit cum îşi strânge lucrurile lui împuţite de toaletă şi tot restul şi cum deschide fereastra. Era mort după aer curat. Apoi, puţin mai târziu, a stins lumina. Nici măcar nu se uitase să vadă unde sunt.

Chiar şi afară pe stradă era trist. Nu mai trecea nici o maşină, nu se mai auzea nici un zgomot. Mă simţeam atât de singur şi de nenorocit, încât am simţit nevoia să-l trezesc pe Ackley.

— Hei, Ackley, i-am spus, aproape în şoaptă, ca să nu mă audă Stradlater prin draperia de la duş.

Dar Ackley nu m-a auzit.

— Hei, Ackley!

Nu m-a auzit nici a doua oară. Dormea buştean.

— Hei, Ackley!

De astă dată m-a auzit.

— Ce dracu vrei? Mi-a spus. Dormeam, pentru Dumnezeu!

— Ascultă. Ce formalităţi trebuie să faci ca să intri la mânăstire? L-am întrebat.

Mă gândeam aşa, într-o doară, să mă călugăresc.

— Trebuie să fii catolic, şi toate alea?

— Sigur că trebuie să fii catolic. Nenorocitule, m-ai trezit numai ca să-mi pui întrebarea asta idioată.

— Hai, culcă-te la loc. Oricum, n-am să mă călugăresc! Cu ghinionul pe care-l am, te pomeneşti că nimeresc undeva unde-s cine ştie ce călugări. Numai cretini şi lepădături. Sau pur şi simplu, numai lepădături.

Auzind asta, Ackley a sărit în sus.

— Ascultă, zise, despre mine n-ai decât să spui orice, nu-mi pasă, dar dacă te apuci să faci bancuri în legătură cu religia mea, atunci.

— Linişteşte-te, i-am răspuns, că nu-şi bate nimeni joc de religia ta blestemată.

M-am ridicat de pe patul lui Ely şi am pornit-o spre uşă. Mă săturasem de atmosfera asta cretină. Voiam să ies. Totuşi, în drum spre uşă m-am oprit şi – aşa, de banc – i-am strâns foarte solemn mâna. Dar şi-a tras-o repede înapoi.

— Ce te-a apucat? M-a întrebat.

— Nimic. Voiam doar să-ţi mulţumesc că te-ai purtat ca un prinţ, asta-i tot, i-am spus. I-am spus-o pe un ton foarte sincer. Eşti un tip a-ntâia, puştiule, i-am zis. Ştiai?

— Faci tu pe deşteptu'. Da' într-o bună zi tot ţi se înfundă.

Mici măcar n-am găsit de cuviinţă să-l ascult. Am închis uşa şi am ieşit naibii pe culoar.

Dormeau cu toţii, sau erau la plimbare, sau plecaseră să-şi petreacă week-end-ul acasă, aşa că pe culoar era o linişte sinistră. În dreptul uşii lui Leahy şi a lui Hoffman am găsit o cutie goală de pastă de dinţi „Kolynos”, pe care am împins-o cu vârful pantofului căptuşit cu blană de oaie până în dreptul scării. Mă gândeam să cobor să văd ce mai face Mal Brossard. Dar, deodată, m-am răzgândit. M-am hotărât s-o şterg naibii de la Pencey, chiar în noaptea aia. Adică să nu mai aştept până miercuri, să nu mai aştept deloc. Nu voiam să mai zac aici. Şi gata! Prea mă simţeam trist şi singur. Aşa c-am luat o hotărâre: m-am decis să iau o cameră la un hotel din New York – la un hotel foarte ieftin şi aşa mai departe – şi să mă distrez până miercuri, şi pe urmă, miercuri, să mă întorc acasă, odihnit şi bine dispus. După socotelile mele, părinţii n-aveau să primească decât marţi sau miercuri scrisoarea prin care bătrânul Thurmer îi anunţa că fusesem dat afară. Nu voiam s-ajung acasă înaintea scrisorii, şi înainte ca ei s-o fi digerat bine. Nu voiam să fiu acolo în clipa când o primeau. Mama poate deveni uneori foarte isterică. În schimb, după ce se obişnuieşte cu o idee, e chiar drăguţă. Şi, pe urmă, aveam nevoie de o mică vacanţă. Nervii mei erau în batistă. Zău că erau.

În orice caz, asta am hotărât să fac. Aşa că m-am întors în cameră, am aprins lumina şi am început să-mi strâng lucrurile, şi aşa mai departe! O bună parte erau gata împachetate. Stradlater nici nu s-a trezit. Am aprins o ţigară, m-am îmbrăcat şi pe urmă am făcut cele două valize. Nu mi-a trebuit mai mult de două minute. Sunt foarte operativ la împachetat.

Totuşi, un lucru m-a cam întristat. Am împachetat şi patinele noi pe care mi le trimisese mama doar cu vreo două zile în urmă. Şi asta m-a întristat. Mi-o închipuiam pe mama intrând la Spaulding17 şi asaltându-l pe vânzător cu un milion de întrebări naive – în timp ce pe mine mă dăduseră din nou afară de la şcoală. Asta mă întrista! De fapt, mama nici nu-mi cumpărase patinele de care aveam nevoie – eu aveam nevoie de patine de viteză şi ea îmi cumpărase patine de hochei – dar oricum, tot m-a întristat. Aproape întotdeauna, când îmi dă cineva un cadou, până la urmă mă întristez.

După ce am isprăvit cu împachetatul, m-am apucat să-mi număr banii. Nu-mi mai amintesc exact câţi erau, dar ştiu că eram destul de bine căptuşit. Tocmai primisem cu vreo săptămână înainte o sumă serioasă de la mama-mare. Mama-mare e foarte generoasă. S-a cam ramolit – e a naibii de bătrână – aşa că-mi trimite bani de ziua mea de naştere, cel puţin de patru ori pe an. Dar, cu toate că eram destul de bine căptuşit, m-am gândit că un dolar, doi în plus nu strică, nu se ştie niciodată. Aşa c-am ieşit pe coridor şi m-am dus să-l trezesc pe Frederick Woodruff, tipul căruia îi împrumutasem maşina de scris. L-am întrebat cât îmi dă pe ea. Era destul de bogat. Mi-a spus că nu ştie cât să-mi dea. Şi că nici nu prea are chef s-o cumpere. Dar, până la urmă, tot a cumpărat-o. Costase vreo nouăzeci de dolari, dar el nu mi-a dat decât douăzeci. Era supărat că-l trezisem.

Când în sfârşit am fost gata de plecare, cu valizele în mână şi tot, m-am oprit în capul scării şi m-am uitat pentru ultima dată de-a lungul blestematului de coridor. Aproape că plângeam. Nu ştiu de ce, Mi-am pus pe cap şapca roşie de vânătoare cu cozorocul la spate, aşa cum îmi plăcea mie, şi am strigat cu toată puterea, aşa, de-al naibii:

— Somn uşor, cretinilor!

Pun rămăşag că am trezit toţi măgarii de pe etaj. Apoi am ieşit naibii, cât am putut mai repede. Un tâmpit aruncase coji de alune americane pe scară şi era cât pe ce să-mi rup gâtul.