Capitolul 8

ERA PREA TÂRZIU CA SĂ TELEFONEZ DUPĂ UN TAXI AŞA C-A trebuit s-o întind pe jos până la gară. Nu era prea departe, dar se lăsase frig al naibii şi se mergea greu prin zăpadă, iar valizele mă tot pocneau peste picioare. Mă bucuram totuşi că sunt afară la aer curat şi aşa mai departe. Singura nenorocire era că, din cauza frigului, începuseră să mă doară nasul şi locul acela de sub buza de sus unde mă atinsese Stradlater. Îmi strivise buza de dinţi şi mă cam durea. În schimb, la urechi mi-era cald şi bine. Şapca pe care-o cumpărasem avea clape pentru urechi, aşa că le-am dat drumul – nu-mi mai păsa cum arătam. Oricum, tot nu mă vedea nimeni, că toţi erau în cârpe.

Când am ajuns la gară, am avut noroc că n-a trebuit să aştept trenul decât vreo zece minute. În timp ce aşteptam, am luat puţină zăpadă cu mâna şi m-am spălat cu ea pe faţă. Eram încă plin de sânge.

De obicei, îmi place să merg cu trenul, mai ales noaptea, când înăuntru e lumină şi geamurile sunt negre de întunericul de afară, şi prin vagoane circulă câte un tip care vinde cafele, sandvişuri şi reviste. De obicei, cumpăr un sandviş cu şuncă şi vreo patru reviste. Şi când călătoresc noaptea cu trenul, reuşesc uneori să citesc fără să vărs o poveste d-alea tâmpite de prin reviste. Ştiţi de care. D-alea cu o grămadă de tipi artificiali cu faţa uscată, pe care-i cheamă David, şi o grămadă de tipe artificiale, pe care le cheamă Linda sau Marcia, care le aprind mereu pipa blestemaţilor ălora de David. În orice caz, noaptea, în tren, reuşesc să citesc chiar şi porcării d-acelea. De data asta însă nu puteam. N-aveam chef. Stăteam aşa, fără să fac nimic. Mi-am scos doar şapca de vânătoare şi am vârât-o în buzunar.

Şi deodată, la Trenton s-a urcat o doamnă care s-a aşezat lângă mine. Fiind cam târziu, vagonul era aproape gol, cu toate astea, în loc să se aşeze pe o banchetă goală, s-a aşezat lângă mine, fiindcă avea un geamantan mare, şi eu stăteam pe bancheta din faţă. Şi-a trântit geamantanul drept în mijlocul culoarului, în aşa fel încât conductorul sau oricine ar fi trecut pe acolo s-ar fi împiedicat de el. Avea nişte orhidee prinse în piept ca şi cum ar fi fost la o petrecere sau la un bal. Cred c-avea vreo patruzeci-patruzeci şi cinci de ani, dar arăta foarte bine. Îmi plac femeile. Zău că-mi plac. Nu vreau să spun că sunt un obsedat sexualul sau mai ştiu eu ce, cu toate că nu pot spune că nu mă interesează din punctul ăsta de vedere. Dar ce vreau să spun e că îmi plac aşa, pur şi simplu. Veşnic îşi lasă valizele în mijlocul drumului. Aşadar, stăteam unul lângă altul, când deodată mi-a zis:

— Vă rog să mă scuzaţi, dar eticheta aia nu cumva e de la Pencey?

Se uita la geamantanele mele, aşezate sus în plasă.

— Ba da, i-am răspuns.

Avea dreptate. Rămăsese o afurisită de etichetă pe una din valize. Făcea o impresie foarte proastă, recunosc.

— A, va să zică înveţi la Pencey?

Avea o voce frumoasă. O voce care suna, sigur, bine la telefon. Ar fi trebuit să umble cu telefonul la ea.

— Da, i-am răspuns.

— Vai, ce bine. Poate că-l cunoşti şi pe fiul meu. Ernest Morrow? Învaţă tot la Pencey.

— Da, îl cunosc. E în aceeaşi clasă cu mine.

Fiul ei era cel mai mare porc din câţi urmaseră vreodată la Pencey de când s-a înfiinţat şcoala asta împuţită. De câte ori venea pe culoar de la duş, plesnea băieţii peste fund cu prosopul ud. Ăsta era tipul.

— Vai, ce bine-mi pare! Mi-a spus doamna.

Nu era vulgară. Era simpatică şi drăguţă.

— Am să-i spun lui Ernest că ne-am întâlnit. Cum te cheamă, drăguţule?

— Rudolph Schmidt, i-am răspuns.

N-aveam nici un chef să-i înşir toată biografia mea. Rudolph Schmidt era numele portarului de la Pencey.

— Îţi place la Pencey? M-a întrebat.

— Nu e rău! Nu e raiul pe pământ, dar nu e mai rău ca la alte şcoli. Unii dintre profesori sunt destul de conştiincioşi.

— Lui Ernest îi place la nebunie.

— Ştiu, i-am spus.

Apoi am început să-i trag bărbi.

— Se adaptează foarte uşor. Zău că da. Vreau să spun că ştie să se adapteze.

— Crezi? M-a întrebat.

Părea c-o interesează grozav problema.

— Ernest? Sigur! I-am zis.

Apoi m-am uitat la ea în timp ce-şi scotea mănuşile. Mamă, ce briliante avea.

— Mi-am rupt o unghie când am coborât din taxi, mi-a spus.

Şi-a ridicat privirea şi mi-a zâmbit. Avea un zâmbet grozav. Zău avea. Majoritatea oamenilor nu zâmbesc sau, când zâmbesc, au un zâmbet antipatic.

— Taică-su şi cu mine ne cam facem griji cu Ernest uneori. Uneori avem impresia că nu e destul de comunicativ.

— Cum adică?

— Păi, el e un băiat foarte sensibil şi nu s-a împrietenit niciodată cu ceilalţi băieţi. Poate că ia lucrurile puţin prea în serios pentru vârsta lui.

Sensibil. Să mor de râs, nu alta. Era tot atât de sensibil ca un scaun de toaletă.

M-am uitat la ea. Nu părea proastă. Părea că-şi dă seama ce măgar e fi-su. Dar sigur nu poţi fi niciodată, vreau să spun, când e vorba de mame. Mamele sunt toate cam nebune. Totuşi, mie mama amicului Morrow îmi plăcea. Era foarte bine.

— Nu vreţi o ţigară? Am întrebat-o.

S-a uitat în jur, apoi mi-a spus:

— Am impresia că ăsta nu-i vagon de fumători, Rudolph!

Rudolph. Să mor de râs, nu alta!

— Nu-i nimic. Fumăm până încep să ţipe la noi, i-am spus.

I-am oferit o ţigară, apoi i-am aprins-o.

Arăta bine când fuma. Trăgea bineînţeles în piept şi-aşa mai departe, dar nu cu patimă, cum fac cele mai multe femei de vârsta ei. Avea foarte mult farmec. Şi, dacă vreţi să ştiţi, avea şi sex appeal, cu carul.

S-a uitat cam curios la mine, apoi, deodată, mi-a spus:

— Poate mă înşel, dar am impresia că-ţi curge sânge din nas, drăguţule!

Am dat din cap şi mi-am scos batista din buzunar.

— M-a lovit cineva cu un bulgăre de zăpadă – un bulgăre îngheţat.

I-aş fi spus tot adevărul, dar era prea lung de povestit. Îmi plăcea. Începuse chiar să-mi pară rău că-i spusesem că mă cheamă Rudolph Schmidt.

— Ernie, i-am zis, e unul dintre băieţii cei mai iubiţi de la Pencey. Ştiaţi?

— Nu. Nu ştiam.

Am dat din cap.

— E adevărat că ne-a trebuit destul de mult ca să ajungem să-l cunoaştem. E un tip curios. Are şi el ciudăţeniile lui. Ştiţi şi dumneavoastră, nu? Uite, de pildă, când l-am întâlnit prima dată, când l-am cunoscut, am avut impresia că-i snob. Aşa am crezut. Dar nu e. Are doar un caracter mai special, mai original, şi îţi trebuie timp ca să-l cunoşti.

Doamna Morrow nu mai spunea nimic, dar, mamă, s-o fi văzut. Încremenise pe banchetă. Aşa-s mamele, nu le trebuie altceva decât s-audă că băiatul lor e un tip nemaipomenit.

Abia atunci am început să-i trag bărbi cu adevărat.

— V-a povestit despre alegeri? Am întrebat-o. Despre alegerile din clasa noastră?

Clătină din cap. Părea fascinată. Zău că da.

— Câţiva dintre noi voiam ca Ernie să fie şeful clasei. Vreau să spun că asta era dorinţa unanimă. Vreau să spun că era singurul băiat care ar fi putut într-adevăr să facă o treabă, i-am spus.

Mamă, ce-o duceam.

— Dar l-au ales pe altul – unul Harry Fencer. L-au ales numai pentru că Ernie nu ne-a lăsat să-l propunem pe el. Fiindcă-i atât de timid şi de modest. A refuzat. E groaznic de timid. Ar trebui să încercaţi să-l dezbăraţi de asta!

M-am uitat la ea.

— Nu v-a povestit nimic de toate astea?

— Nu, nu mi-a povestit nimic.

Am dat din cap.

— Aşa-i Ernie! Aşa-i el. Ăsta-i singurul lui cusur – e prea timid şi prea modest. Zău c-ar trebui să încercaţi să-l convingeţi să mai renunţe din când în când la toate astea.

Tocmai atunci a venit conductorul să-i ceară doamnei Morrow biletul, şi am lăsat totul baltă. Totuşi, îmi părea bine că-i trăsesem câteva bărbi. Tipii ăştia ca Morrow, care-i plesnesc pe alţii peste fund cu prosopul ud – dorind să-i lovească cât mai tare ca să-i doară – sunt nişte javre, nu numai în copilărie, ci toată viaţa. Dar fac prinsoare că, după toate bărbile mele, doamna Morrow va fi convinsă că fi-su e un băiat modest şi timid care nu ne-a lăsat să-l propunem să fie ales şeful clasei. E posibil. Nu se ştie niciodată. Mamele sunt cam fraiere când e vorba de lucruri d-astea.

— Ce-aţi zice de-un cocktail? Am întrebat-o.

Simţeam nevoia să beau.

— Putem merge la vagon-restaurant. Vreţi?

— Bine, dar ai voie să comanzi alcool? M-a întrebat.

N-a vrut să fie antipatică, sau să-şi dea aere de superioritate. Era prea drăguţă pentru asta.

— Păi, de fapt, nu; nu prea. Cu toate că de obicei îi duc, fiindcă-s înalt, i-am spus. Şi, pe urmă, am o grămadă de fire albe în cap.

Am întors capul într-o parte şi i-am arătat părul meu cărunt. Asta pur şi simplu a fascinat-o.

— Haideţi cu mine. De ce nu vreţi? I-am zis.

Mi-ar fi făcut plăcere să vină.

— Nu. Cred că e mai bine să nu viu. Dar îţi mulţumesc foarte mult, drăguţule. De altfel, cred că vagonul-restaurant e închis. E foarte târziu!

Avea dreptate. Uitasem cu totul cât era ceasul.

Apoi s-a uitat la mine şi m-a întrebat ceea ce mă temeam eu că o să mă întrebe de la început:

— Ernest mi-a scris că se întoarce miercuri acasă, că vacanţa de Crăciun începe abia miercuri. Sper că nu te-au chemat acasă că s-a îmbolnăvit cineva din familie.

Părea într-adevăr îngrijorată. Se vedea bine că nu mă întrebase numai aşa, ca să fie indiscretă.

— Nu, acasă-s toţi sănătoşi, i-am răspuns. Dar e vorba de mine. Trebuie să mă operez.

— Vai, îmi pare foarte rău! Mi-a zis.

Şi chiar îi părea. Am regretat din prima clipă că-i spusesem asta, dar era prea târziu.

— Nu e nimica grav. Am o tumoare mică, foarte mică, la creier.

— Vai, nu! A exclamat ea îngrozită, ducându-şi mâna la gură.

— N-aveţi nici o grijă! E superficială. Şi e foarte mică. Se poate scoate în două minute.

Apoi m-am apucat să citesc mersul trenurilor pe care-l aveam în buzunar. Numai ca să nu mai mint. Când încep să mint şi am chef, pot să mint ore întregi. Serios! Ore.

După asta n-am mai discutat nimic. Ea s-a apucat să citească un Vogue pe care-l adusese cu ea, şi eu m-am uitat, un timp, pe fereastră. A coborât la Newark18. Mi-a urat noroc la operaţie şi numai bine. Continua să-mi spună Rudolph. Apoi m-a invitat să vin la vară să-l văd pe Ernie la Gloucester, în Massachusetts. Mi-a spus că au o casă chiar pe plajă şi un teren de tenis, şi aşa mai departe. Dar i-am mulţumit şi i-am spus că la vară plec în America de Sud cu mama-mare. Asta întrecea toate celelalte minciuni, fiindcă mama-mare nici măcar nu iese din casă, decât poate ca să se ducă la vreun păcătos de matineu sau mai ştiu eu ce. Dar nu m-aş fi dus să-l văd pe porcu' de Morrow nici dacă mi-ar fi dat cineva toţi banii din lume, nici dac-aş fi fost în pragul disperării.