Amintiri
„Ierbar, album de floricele ! Album, ierbar de amintiri ! Floricelele se usucă, voi, amintiri, niciodată...“
Cu această cugetare, artistic haşurată, se deschide albumul Tanţei. O săgeată singerată, petrecută printr-o inimă de tuş, atrage atenţia asupra tehnicii ierborizării amintirilor :
„Cine mă iubeşte Mai jos se iscăleşte.“
Proprietara răsfoieşte melancolic paginile împestriţate cu chenare, păsărele, inimioare, monograme, semnături şi amintiri, frămîntînd în pumn o batistă de mătăsică de care ar avea o acută nevoie şi năsucul ei cîrn.
— Le vezi ? explică ea, cu un tremolo în glas, băiatului, văr depărtat, venit în vizită. Toate sînt scrise cu lacrimi...
— Nu cu cerneală ? întreabă cu o perfidă naivitate vărul depărtat.
— Ah, voi, băieţii, nu pricepeţi nimic ! se revoltă fata. Ce ştiţi voi, nesimţitorilor, ce însemnează să te desparţi de o prietenă cu care ai petrecut în aceeaşi şcoală, în aceeaşi clasă, şi chiar în aceeaşi bancă, un an, doi, trei, patru...
O podidesc lacrimile. Băiatul se oferă politicos :
— Îmi dai voie să continui eu ? Cinci, şase, şapte, opt... ştiu să număr pînă la un milion... nouă... zece... unsprezece...
— De ce numeri ?
— Ca să plîngi tu.
Tanţa îl priveşte mirată :
— De ce să plîng ? A, da, albumul. Se întristează din nou, apoi îşi pleacă fruntea resemnată : Dar de acum e în zadar. Ne-am despărţit, poate pentru totdeauna... Respiră adînc şi îşi suflă cu demnitate nasul. Au rămas doar amintirile astea. Ascultă, asta a scris-o cea mai bună prietenă a mea :
„Cîte fire de nisip În Oceanul Pacific, Şi cîţi stropi în curcubeu — Tot atît te iubesc eu...”
Draga de ea, zîmbeşte Tanţa printre lacrimi, parcă o văd : fină, dulce şi cu guleraş — inimioară. Sau asta — întoarce ea cîteva foi — mi-a scris-o cea mai bună prietenă.
— Păi n-a scris-o p-ailaltă ?
— Ba da, dar ce are a face ? Asta-i alta, care mi-a scris-o pe asta... Nu-i tot aia care mi-a scris-o p-ailaltă. Ascultă :
„Chiar de marea furioasă Va intra-ntr-o zi în casă Şi orice va îneca, Doar iscălitura mea Va rămîne pururea..."
Ce fată dulce, şi fină, şi cu guleraş pepit ! exclamă nostalgic Tanţa, privind absent, parcă prin perete... Sau, uite-o pe asta de aici, scrisă cu creionul, că n-aveam cerneală în stilou... Ah, ce fată dulce, şi fină, şi cu guleraş de dantelă !...
„De-ar fi cerul o plăcintă Şi o tortă luna nouă, Te-aş chema numai pe tine, Să le mîncăm amîndouă..."
Sau, continuă fata, uite aici ultima amintire... De la cea mai fină şi mai dulce prietenă a mea :
„Pana mea ar vrea să scrie Două rînduri pe vecie : La necaz şi fericire Vezi prezenta suvenire...“
— Mai ştii ceva de ea ? întreabă vărul depărtat.
Verişoara suspină adânc, neputincioasă :
— Nu ştiu. Poate mai trăieşte... poate că nu mai trăieşte... dar eu n-am s-o uit niciodată, niciodată...
— Şi cum o chema ? insistă băiatul cu o intonaţie ciudată în glas. Fata se încruntăîncurcată :
— Ce are a face numele ? Se lumină însă deodată : Dar eu parcă o văd în faţa ochilor : dulce, fină, drăguţă şi cu guleraş mov. Scria şi-i picurau lacrimile pe guleraşul mov. I se scuturau umerii de plîns şi i se strîmbase guleraşul mov. Şi eu plîngeam şi-i îndreptam guleraşul mov.
Vărul s-a ridicat de pe scaun şi scotoceşte în garderobă.
— Ce faci ? întreabă Tanţa, intrigată.
— Îmi pun un guleraş mov.
— De ce ?
— Pentru că amintirea asta eu ţi-am scris-o, vara trecută.
