Zi de vară pînă-n seară

SMULSE ZORIT DIN GARDEROB, DE PE UMERAŞ, zvîrlite apoi care-ncotro, fără drept de apel, rochiţele zăceau de jur-împrejur, pedepsite parcă, în timp ce, încurcată de-a binelea, Cristina nu înceta să bombănească. Ei, da, seara, la teatru, la un concert, ar fi ştiut ce să îmbrace : rochiţa cloş, cu mîneci bufante şi volănaşe ; la plimbare n-ar fi fost o problemă — fustiţa de diftină albă, cu buline, şi un pulovăraş ; într-o excursie — blugii şi giaca, cu capişon pentru ploaie ; sau, într-o vizită, jupa cu scampolo, ori sarafanul, ori, poftim, taioraşul... Dar acum, la ţară, în vacanţă, în prima zi de muncă patriotică ? Bine, la fermă, la treabă, va rămîne în şort şi maiou, dar pînă acolo ? Doar n-o să cadă din cer, hocus-pocus, direct pe tarla, nici n-or să treacă prin pădure ! Va trebui să traverseze, nu-i aşa, oraşul, apoi să aştepte toţi, băieţi şi fete, autobuzul

În faţa şcolii, apoi să treacă prin comuna unde erau aşteptaţi, pînă la I.A.S. ... Şi tot aşa la înapoiere !

Bate din picior şi strigă să se audă pînă la bucătărie, unde mama prăjeşte ochiurile :

— Mămico ! Ce rochiţă să pun ?

— Vezi că ţi-am pregătit salopeta. E în cuier.

Mda, e o idee. E cocheţică, uşor evazată, cu catarame nichelate, mari. Merge... Şi părul ? Cum să şi-l facă ? E lung, pînă la coate, poate fi aranjat în fel şi chip, cu cărare la mijloc, ori gen Nefertiti, sau montat în coadă de cal, cu coade, în plete cu cordeluţă... Dar acum, acum cînd merge la muncă patriotică ?

— Mama ! Cum să mă pieptăn ?

— O să fie caid, strînge-l coc, strigă femeia din bucătărie, în timp ce Cristina scoate din dulap, pe rînd, toţi pantofii. Acum e iarăşi în impas. Se să-şi pună ? Sandalele cu talpa groasă ? Mocasinii ? Espadrilele ? Poate cizmuliţele galbene de cauciuc ? Şi ce ciorapi ? Trei sferturi ? Şosete ? Coloraţi ?

— Mama ! Ce să iau în picioare ?

— Tenişii.

Aşa e, cum de nu i-a dat în gînd ? Acum e gata de plecare. Gata ? Din stradă se aude chemată.

— Vin, răspunde fata şi fuge pe scări.

— Termosul, ţi-am făcut ceai, strigă după ea mama, dar e prea tîrziu.

Acum, că se înserează, că afară cuptorul de peste zi se stinge treptat, înăbuşit în cenuşa amurgului, Cristina se întoarce spre casă. Păşeşte fără grabă printre oamenii care au ieşit la plimbare, e obosită, încă parcă mai simte săpăliga în mîini, dar le surîde tuturor. Au săpat toată ziua şănţuleţe pe lotul de roşii, şi apa venea cuminte după fiecare lovitură de sapă, ca un căţeluş, gudurîndu-se la picioarele fiecărei plante — soarele ardea, ce bună ar fi fost pălăriuţa de doc ! — iar ei toţi, băieţi şi fete, desculţi, în apă pînă la glezne, o dirijau ca pe nişte portative spre setea fiecărui răsad. Da, faţa îi arde, mîinile au ceva băşici, noroiul s-a uscat pe picioare ca o crusta. Dar ce contează ? Mîine vor adăpa celălalt lot, după-amiază vor culege caise, iar spre seară se vor scălda în Criş... Şi nu se gindeşte nici o clipă că trece prin centru, printre oameni, cunoscuţi şi necunoscuţi, desculţă, nepieptănată, plină de praf. Ah, cîte o să-i povestească mamei...

Dar mama e la bucătărie. O să-i spună totul mai tîrziu... Trece pe lîngă oglinda cea mare, dar nu se opreşte decît în pat.

— Numai puţin să stau întinsă, numai puţin.

Din bucătărie se aude vocea mamei :

— Mîine ce rochiţă iei ? La ce oră să pun ceasul ? Ce să-ţi pregătesc ?

Cristina nu răspunde. Şi de-abia cînd mama repetă întrebările, zgîlţîind-o uşor, mormăie aproape adormită :

— Termosul. Să nu uit termosul. Şi pălăriuţa de doc...

Şi adoarme buştean.