Băiatul cu semnele

ERA O ZI DE PRIMĂVARĂ TIMPURIE ŞI CALDĂ, cînd l-am cunoscut, la un telefon public, pe băiatul desenat alături. Şi, vă rog să mă credeţi, dragi cititori : de data aceasta desenatorul n-a exagerat cîtuşi de puţin. Chiar aşa arăta. Poate, adică sigur, ceva mai transpirat. Încolo, cum îl vedeţi: încotoşmănat cu paltonul de sub care ieşeau pulpanele unui trenci umflat, cu două sau trei veste — nu-mi amintesc precis — cu trei cravate. — asta-mi amintesc precis — şi totul, totul înnodat din creştet pînă în tălpi. Aşa, înfofolit şi ud — vă rog să mă credeţi şi de data aceasta — părea exact o varză scoasă de la murat.

Oamenii de la telefon îl priveau cu compătimire, ca pe un Lolnav.

— Amigdalită? îl întrebă o bătrînică, gata să-i dea rîndul la telefon.

— Aş. Nici vorbă, răspunse băiatul, înălţînd din umeri.

— Atunci laringită, presupuse un tînăr. Ai de vorbit, desigur, la o farmacie. Poftim !

— Nu am laringită, mormăi băiatul.

— Pleurită, de bună seamă, se auzi un alt glas. Băiatul are treabă cu vreun spital. Lăsaţi-l să vorbească !

Şi toţi erau gata să se dea deoparte, cînd băiatul începu să rîdă :

— Vă mulţumesc că mi-aţi dat rîndul, dar nu vă îngrijoraţi. Nu am nimic... Dar, dacă vreţi, am teze. Ideea asta, zise arătîndu-şi ţoalele, mi-a venit de la o batistă. Mai precis, de la un nod de batistă. Cunoaşteţi metoda ? E simplă : Te paşte primejdia să uiţi ceva ? Pac — un nod la batistă ! E vorba să nu uiţi ceva şi încă ceva ? Pac, pac — două noduri, şi aşa mai departe, pac-pac-pac-pac ! Adio uitare ! Vii la teze cu mîinele în buzunare, fluierând, fără ghiozdan. Maculatorul de istorie — batista de la piept ; caietul de geografie — o batistă cadrilată ; la geometrie, la aritmetică — una în dungi, respectiv pepit... Nici nu mai dau pe la librărie. Direct la Textila :

— Daţi-mi o batistă, vă rog.

— Mare, mică ?

— Poa’ să fie şi mai mică... Pentru dealurile subcarpatice.

Sau vin la mama, în ajun de lucrări scrise :

— Mămico dragă, nu mai ai cinci batiste ?

— Of, m-ai omorît cu batistele, zice, pune-ţi în nas nişte picături... GomenoL

— Ce Gomenol ? Care Gomenol ? Pentru mine guturaiul e o binefacere... Hm...

Băiatul tăcu o clipă, apoi continuă cu un surîs pe buze :

— Mai ies şi încurcături. Într-o zi, după ce lucrasem toată zoologia, artistic, în 65 de noduri, ies niţel la aer, şi cînd mă întorc, dezastru. Mama spăla. Băgase în albia de rufe toată clasa elefanţilor... Batracienele erau un clăbuc, şi tocmai turna din nou apă fiartă peste dromaderi şi cămile. Eh, mare lucru nodurile ! Termini cu batistele, treci la şireturile de la pantofi. Exemplu : Istoria. Un nod, asta înseamnă că avem despre Rareş. Încă un nod, pentru că a avut două domnii. Bucla dublă înseamnă o mie de ani, un nod cu buclă simplă — suta, nodul ăsta — zece, unităţile le scriu pe unghie. S-a terminat un şiret ? Trec la celălalt pantof : domnia a doua. Războaiele le port în batiste. O batistă călcată : n-a avut războaie. Una şifonată : a avut, şi le-a pierdut. Nod marinăresc : bătălie navală. Nod pescăresc, bătălie pe apă curgătoare — Vaslui, Călugăreni, Podul înalt, depinde. D-aia nici nu port sandale. Iar bocancii... Deh, şireturi mai lungi ! Acum, la teze, merg — uite aşa — încotoşmănat : cojoc, fulgarin, pantalon, bocanci... Şi e cald, cald al naibii — şi afară şi în clasă. Stau lîngă sobă. Uf, de s-ar isprăvi odată ! Măcar un bocanc să dau jos. Nu vă închipuiţi ce greu e ! Dorm cu ei în picioare. Nu mai pot desface şireturile. Două zile am muncit să pun la punct nişte formule de chimie... Pe urmă, ah, pe urmă dau jos şi palton, şi trenci, şi vestă... Le duc la spălătoria chimică. Dar pînă atunci nici vorbă de aşa ceva. Nu ! Am mai păţit-o odată... Nu ştiţi ? Mi s-a topit toată America de Sud : avea nasturi de cazeină ! Acum, continuă băiatul clipind cu şiretenie din ochi, dau telefon acasă. Mi-am uitat un fular. Fularul cu numărul cămilelor din Africa de Nord... Ce bine că mi-aţi dat rîndul la telefon ! Vă mulţumesc.

Oamenii de la telefonul public ştiau acum că băiatul nu este bolnav nici de amigdalită, nici de laringită, şi nici de pleurită, dar îl priveau cu atîta compătimire, de parcă ar fi fost suferind de toate trei boli la un loc.

Băiatul se pregătea tocmai să formeze numărul, cînd bătrînica se apropie de el şi, privindu-l cu aceeaşi nesfîşită milă, îi zise. dîndu-l deoparte cu un brînci :

— La urmă, nepricopsitule ! La coadă !