Cavalerul dreptăţii

MĂRTURISESC SINCER, CU PLĂCERE CHIAR, îl invidiez pe Gogu Buzdugan. Şi nu atît pentru bicepşii lui de beton (şi la nevoie de cauciuc), cât pentru caracterul său cutezător şi generos, şi mai ales, da, mai ales pentru cavalerismul său. „Onoarea mai presus de orice” pare să fie deviza sa care, nescrisă pe vreo eşarfă, scapără cu prisosinţă în ochii lui înflăcăraţi. Nimic nu scapă acestor ochi. Nici cea mai milimetrică — dar ce zic eu ? — microscopică abatere de la legile onoarei. Pesimiştii n-au decît să deplîngă agonia cavalerismului. Bocetul lor mă lasă rece. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan ! Ei n-au văzut pe noul Argus (dublat parcă de vechiul Hercule), repezindu-şi scrutător privirea, şi la nevoie pumnii, întru apărarea nobilului ideal : onoarea ! !

Iată-l ! Freamătă. De undeva de la etaj se aude un bîzîit întretăiat ca hîrşîitul unui ac de patefon pe o placă crăpată. Cavalerul cunoaşte acest zgomot : un plîns de fată, cu sughiţuri ! O victimă ? Din două salturi a şi ajuns la etaj. Ghemuită, cu nasul pe o policioară a colţului viu, plînge o fetiţă. Şi aşa, boţită, plînsă şi despletită, pare mai degrabă o salcie plîngătoare, răsărită dintr-unul din ghivecele de lut.

— De ce plîngi ? o întreabă cu voce tunătoare cavalerul.

— M-a bă-tut un bă-iat, răspunde fetiţa, sughiţînd ca pentru a despărţi cuvintele în silabe.

— Cine ? Care a îndrăznit ? în ochii cavalerului, sub sprâncenele încruntate, s-a făcut întuneric. Un întuneric zămislitor de fulgere.

— Uite, ăla, arată fata un băiat cu tricou marinăresc.

— Hai cu mine.

O ia de mînă, şi aşa, întunecat, răzbunător, răvăşit de indignare, se îndreaptă către agresor.

— Ascultă, mă, huliganule, de ce ai lovit această biată fetiţă ? Netrebnicule, nu vezi ce slabă e ?

— Eu ? Am lovit-o eu ? se dezvinovăţeşte pierdut matelotul. Am îmbrîncit-o aşa... În glumă. De fapt nici n-am atins-o... şi pe urmă, se smiorcăie huliganul cu ochii ţintă la bicepşii cavalerului, şi ea mi-a zis „obraznic” !

Fata sughiţe, împletindu-şi codiţele. Explică :

— El mi-a pus piedică şi m-a tras de coade, şi eu i-am zis atunci obraznic, şi el a început să mă-nghiontească.

Cavalerul rămîne cîteva clipe pe gînduri, cumpănind în tăcere. Apoi izbucneşte deodată către fată :

— Care va să zică l-ai făcut obraznic ? Cum îţi permiţi tu, o musculiţă, să insulţi un băiat ? Bine ţi-a făcut ! Şterge-o, că-ţi dau un brînci de nu te vezi !

Petrece din ochi, tremurînd de furie reţinută, pe „musculiţă” ce a luat-o la fugă pe scări şi, întorcîndu-se spre marinar, îl bate pe umăr, cavalereşte :

— Uite ce e, amice. Te rog să mă ierţi. Ştii, eu credeam că ai bătut-o fără nici un motiv... Dar dacă te-a jignit, sînt de acord. Asta e o chestie de onoare !

De aceea ziceam la început : pesimiştii n-au dreptate. Cavalerismul n-a pierit. Ei nu-l cunosc pe Gogu Buzdugan !

Share on Twitter Share on Facebook