Mi s-a terminat caietul

— IA TE UITA ! S-A TERMINAT... şi doar alaltăieri l-am cumpărat.

Uimirea băieţandrului din clasa a III-a era neprefăcută. Nu, nu aveam de-a face cu unul din aceia care pitesc caietul în ghiozdan şi zic cu nevinovăţie :

— Mi s-a terminat caietu’, tovarăşe învăţător. N-am putut scrie tema. N-am avut pe ce...

Caietul cu pricina se isprăvise cu adevărat ! Ciudat însă : s-a împuţinat — ce zic eu ? — s-a topit, da, acesta era cuvîntul potrivit, s-a topit ca o zăpadă sub razele soarelui. Nu mai rămăsese din el decît o pojghiţă de caiet, la umbra celor două coperţi... Toate celelalte file şi-au luat zborul, smulse parcă de un vînt ciudat. La ceilalţi copii foile caietului nu zboară, nu mor, nu se topesc văzînd cu ochii. Atunci ce s-a întîmplat cu acest caiet ? Ce rău ascuns i-a împuţinat foile ? Trebuia dezlegat acest mister! Cu orice preţ. Dacă e o molimă necunoscută pînă acum, şi ea se întinde şi molipseşte toate caietele din clasa a III-a, din toată şcoala, din toate şcolile ?

Aşa mă frămîntam într-una din zilele trecute, martor fiind la exclamaţia băiatului.

Caietul se terminase, nu încăpea îndoială. Mă uitam la coperţile uscate, ca nişte aripi jumulite, fără puteri... Şi, în timp ce căutam să dezleg misterul, auzii chiar lângă mine un clinchet de bicicletă. Am tresărit.

— Cine a intrat cu bicicleta în clasă ?

— Eu.

Vorbea o foaie de caiet. Ciudat! O foaie cu pătrăţele, exact ca cele din caietul ce-l aveam în mână.

— Mă plimb de alaltăieri, continuă foaia. Şi nu sînt singură, căci n-am plecat la o plimbare oarecare, ci într-o adevărată cursă ciclistă. Sînt însă singura care am mai rămas pe drum. Poate pentru că la mine roata din faţă e niţel în „opt“ şi n-am nici şa. A uitat băieţaşul să mi-o deseneze. Dar nu-i nimic... Noi, foile de hîrtie, putem pedala şi aşa. Priviţi, am încălecat pe-o roată şi v-am spus povestea toată...

„Aşadar, molima caietului a fost pasiunea pentru desen a stăpînului îmi ziceam, încercînd să-mi dau seama cam cîte biciclete o fi trimis în turul clasei ciclistul nostru, cînd, deodată, un zbîrnîit ce cobora şi se îngraşă îmi îndreptă cercetările în altă direcţie. Spre tavan. Era un avion.

— Ciudat ! am exclamat. Aterizezi pe un caiet ? !

— De aici am plecat, aici mă întorc. Acesta e aerodromul meu obişnuit. Priviţi ce aripi am, ce fuzelaj, ce coadă... Vă place zborul meu lin, elegant? Dar cită străduinţă a trebuit din partea constructorului, nu mă întrebaţi ! ? Cîte modele şi cîte zboruri de încercare ! Aproape că i s-a terminat caietul. Dar mi se pare că vă deranjez cu zbîrnîitul meu. Văd că sînteţi îngîndurat...

— Da. Fac o socoteală, am răspuns. Caietul a avut alaltăieri cincizeci de file. Cinci-şase biciclete, cinci-şase aeromodele fac cel mult o duzină de foi... În vînt, ca să zic aşa. Dar unde or fi pierit celelalte ?

În aceeaşi clipă, cineva sună din corn, aşa cum sunau altădată poştașii.

— Poşta ?

— Da, o poştă demodată. Sînt un bileţel care îşi caută adresa. Am plecat din caiet „F. F. urgent“, conţinînd cîteva rînduleţe, dar m-am împotmolit. Am ajuns la un punct mort. Catedră îi zice.

„Iată, deci, cum se împarte vina“, cugetam, continuînd să adun în minte filele descoperite, pentru a ajunge la... scădere. Dar rezultatul nu era cel din... caiet; Mai aveam şi alte foi lipsă la apel. Cum şi unde or fi pierit?

— Aici ! Aici ! Aici !

Vocile veneau din coşul de hîrtie.

— Ce-i cu voi acolo ? Sînteţi tefere, după cîte văd. N-aţi avut nici un accident. Nici de bicicletă, nici de avion, nici...

— Da. Noi avem nişte cusururi mult mai mici.

— Şi atunci de ce sînteţi la coş ?

— O, acesta nu e cusurul nostru. E al stăpînului nostru. E nervos. Cum se iveşte o mică, neînsemnată greşeală — şi din grabă face nenumărate asemenea greşeli — ne rupe. Rupe la fiecare temă cinci-şase foi. Priviţi... Trebuia să scrie cuvîntul există. Pe prima foaie a scris ezistă, pe a doua eczistă, apoi ecgzistă, apoi esicstă. De-abia pe urmă s-a gîndit... să se gîndească mai bine.

Ajunsesem la capăt. Dădusem aproape de urma întregului caiet. Acum mă dumirisem. Mai lipseau doar trei foi. Intimau să se ivească, şi tocmai mă gîndeam. oarecum plictisit de toată povestea, să întrerup cercetările, cînd am auzit o voce :

— Ei, ce faci ? De ce stai ?

— Aştept încă trei foi. Nu ies la socoteală...

— Cum de nu ? Noi sîntem.

— Bine, dar voi sînteţi albe, nepătate, neîndoite ! De ce nu sînteţi în caiet ?

— Pentru că ne-am desprins singure. Aşa se întîmplă totdeauna intr-un caiet cu file rupte. Unele se desprind de la sine.

— Şi ce să fac cu voi ? Să vă aşez la loc, în caiet ?

— A, nu, răspunseră intr-un glas cele trei foi. Folosi{i-ne dumneavoastră. Scrieţi despre năravul acestor şcolari ! Caietul acesta s-a terminat tot. Măcar să se termine cu folos... să nu se mai întîmple.

Cele trei foi aveau dreptate. M-am aşternut pe scris. Acum povestea este gata și are exact trei foi (În manuscris).