Dormitor în doi

GOARNA A SUNAT DE MULT STINGEREA. În vilă nu se mai aude nici un zgomot. Doar jos, la parter, picăturile unui robinet uitat deschis izbesc monoton chiuveta de tinichea a spălătorului. Pic-pic-poc ! Instructorul de serviciu s-a culcat şi el după ce, ca de obicei, a dat ultima — şi nu totdeauna cea mai uşoară — bătălie a zilei : culcarea...

— Dormitorul trei, stinge lumina !

— Ha, ha, ha !

— Cine rîde la doi ?

— Hî, hî, tovarăşe instructor, iar mi-au dărîmat patuu’ !

— Sforrr... sforrr...

— Hi, hi, hi !

Acum, bătălia a fost cîştigată pe tot teritoriul celor două etaje... Linişte... Pic-pic-poc !

Doar în dormitorul de doi, din spatele vilei, locatarii par a nu se fi culcat. Băiatul cel mare din patul de lângă geam povesteşte pe şoptite ultima ispravă a lui Dik — „Piratul negru“. Celălalt, mai mic, dinspre uşă, îngînă de jumătate de ceas, cu limba încleiată de somn :

— Hî... aha... îhî...

În sfirşit, piratul a fost prins şi spînzurat, iar povestitorul, rezemat de tăblia patului, tace privind pe geamul deschis.

Pic-pic-poc !

Luna alunecă grăbită printre nori, ca un castron de supă aurie, în timp ce pădurea care se opreşte la zece paşi de vilă freamătă, misterioasă şi neagră... Ca Piratul negru.

— Puştiulică, eşti treaz ? întreabă deodată cel mare, foindu-se în aşternut.

— Îhî...

— Îmi pare bine ! Mai stăm niţel de vorbă. Ştii, mie nu mi-e somn defel. Băiatul stă turceşte în mijlocul patului şi vorbeşte parcă răguşit, în timp ce luna îşi arată faţa de omletă afumată : Şi p-ormă, n-ai tu idee cît de mult îmi place mie noaptea, întunericul, luna însîngerată sfîşiind lugubru norii plumburii, aşa ca acuma... dungile de umbră de la jaluzele... Le vezi ? Nu-i aşa, parcă-s gratii... Şi creanga aia uscată, ce se proiectează ca o gheară şi se mişcă şi scîrţîie... Închipuieşte-ţi că ar atîrna de ea... Piratul negru, spînzurat...

— Îhî...

— Nu-i aşa că ţie ţi-e frică noaptea ? N-ai decît să vii la mine-n pat. Ştii, mie niciodată nu mi-a fost frică noaptea. Dimpotrivă, o ador... Noaptea te face curajos... dezvoltă bărbăţia...

Curajosul tace brusc, ciulind urechea. Vîntul a început să bată mai tare şi trînteşte cu zgomot, undeva la etaj, o uşă uitată deschisă. În curte, cearşafurile puse la uscat se umflă şi se zbat, prinse în cîrlige.

— Auzi ce zgomote sinistre... Grozav îmi plac !... Noaptea întreagă aş sta să le ascult, continuă el tremurător şi scîrţîit. Să ştii că izbeşte vîntui oblonul de la pod. L-o fi lăsat cineva deschis. Mi-a povestit odată tata cum au intrat nişte hoţi prin podul unui vecin, cu furci şi cuţite în dinţi ! Mie nu mi-e frică de hoţi, dar tu, dacă vrei, vino la mine-n pat. Îţi fac eu loc. Nu vrei să vii ?

Tace cîteva clipe, aşteptînd un răspuns, timp în care parcă toată bezna pădurii a încălecat pe geam şi a rămas acolo, agăţată de perdea. Da undeva, foarte aproape, se aude ţipătul cucuvelei.

— Asta-i cucuvaie, precizează băiatul, pierdut, tremurător. O pasăre de noapte foarte simpatică, cu nişte ochi îngrozitori. Lumea se sperie de ea, cic-ar prezice nenorociri... Superstiţii ! Auzi cum se tînguie ! Iţi îngheaţă sîngele în vine, nu-i aşa ? Grozav ce-mi place !... Nu cumva s-a aşezat pe vila noastră ? Vino imediat la mine în pat ! Ce mai aştepţi ? Vrei să mori de frică ? Şi p-ormă salteaua mea e mai moale şi, dacă vrei, îţi mai pun o pernă.

Cel dinspre perete tace, dar şi bufniţa a tăcut.

Pic-pic-poc.

Cel mare rîde albastru şi-şi umezeşte buzele uscate :

— Bine că a tăcut. Frumoasă e noaptea !... Asculţi ? Ce fîlfîit sinistru !... De fapt, mai mult un zbîrnîit... Nu ştii nimic precis. Ce nesiguranţă plăcută, delicioasă, continuă cu voce înăbuşită. Poate să fie un liliac, un fluture „cap-de-mort“, o stafie, sau poate... poate să fie cu totul altceva, de pildă... două stafii !... Te implor, nu te mai chinui. Vino ia mine în pat !

Norii se destramă şi aleargă albicioşi pe cer ca nişte cîrpe de şters tabla în mîinile unui harnic elev de serviciu. Nu mai bate vîntul.

Pic-pic-poc !

Dar de ce se umflă perdeaua ca o aripă ?

— Dacă nu vii la mine-n pat, vin eu la tine, să ştii, ameninţă plîngăcios, cu glasul sugrumat, băiatul. Şi, după o pauză în care s-a zgîit înfricoşat pe geam : O fi oare miezul nopţii ? Ce zici ?

Cel mic nu răspunde. Răsuflă adine şi se întoarce spre perete. Un timp, nu se aude nici un zgomot. Ba da. Foşneşte ceva parcă pe terasă. Or fi aricii de la colţul viu ? Sau poate...

— Tu crezi că strigoii ies la miezul nopţii ? Chiţăie, de-abia auzit, curajosul. Sare deodată din pat, împiedicîndu-se în cearşafuri, şi se îndreaptă bîjbîind spre băieţaşul ce a început să sforăie. Să ştii că acest fapt nu e just... dezvoltă frica, poţi să mori de frică şi... şi tu eşti mic... De ce să mori de frică ? Şi izbucneşte brusc, sfîşietor : Ia-mă cu tine în paaat !

Share on Twitter Share on Facebook