32 de premianţi

A FOST LA ÎNCEPUT — mai precis la 15 septembrie — şi mai precis la orele 8 antemeridian, o explozie de bucurie :

— Sanda !

— Gabriela !

Aşadar, rectificăm : o dublă explozie. Lucrul nu era neobişnuit, şi totuşi... In clasa a V-a se întîlniseră, în aceeaşi bancă, Sanda Prodan, care luase premiul III în clasa a IV-a A, şi Gabriela Olteanu, de asemeni premianta a treia, dar în clasa a IV-a B. Cum fiecare se socotise nedreptăţită de această clasificare, chiar din prima zi hotărîseră în secret, dar cît se poate de ferm, privind fiecare spre cealaltă cu coada ochiului :

„Anul acesta eu o să fiu premianta întîi, orice s-ar întîmpla... O să mă străduiesc să învăţ şi mai bine“, spunea Sanda.

„Clasa a V-a va avea o singură premiantă întîi : Eu. Nimic, nimic n-o să-mi scape !“ spunea Gabriela.

Şi încă de a doua zi, această palpitantă întrecere a început. Mai întîi prin tatonări :

— Gabriela, tu ştii care este primul rege care a folosit scobitoarea ?

— Hamurabi.

— Tţ

— Tutmes al II-lea... Tatăl lui... Bunicul lui... dar cine ?

— Nu-ţi spun. Dacă mă-ntreabă, 10 iau la istorie.

Şi Sanda se învîrtea veselă pe eălcîie. Gabriela o şi apucase însă de cordon :

— Dar tu ştii ce peşte are capul în formă de lingură de supă, corpul ca o cratiţă şi coada ca o sită ? De unde ştiu ? Am găsit-o într-o revistă a Iui bunicu’, de prin 1900...

— Care e, tu ? întreabă Sanda îngrijorată.

— Nu-ţi spun. Dacă mă-ntreabă, 10 iau la ştiinţe naturale.

Sanda se bosumflâ, dar peste o clipă era rîndul ei să-şi ţină colega de cordon :

— N-ai decît să nu-mi spui, dar tu n-ai habar în ce an au apărut şireturile la pantofi şi... şi... stai să caut în carneţel... şi cînd a apărut cîntarul ! Nu... caşcavalul, nu... caviarul... aşa, am găsit : catarama ! Vezi că nu ştii ?

Acasă cele două „premiante” se pregăteau. Fiecare în felul ei. Sanda, cu un vraf de carneţele în faţă, citea ; „Plinius cel bătrîn (după cum ne informează Vatinius, citat de Quintilian, volumul V, pagina 60) susţine că batistele erau cunoscute în epoca e t ruscilor... etruscilor.“

Iar Gabi, la telefon :

— Alo, interior 27 ? N-aveţi o carte despre forma, structura şi evoluţia moluştelor în era terţiară ? La ce-mi trebuie ? Cred că la naturale... Ştiţi, eu sînt premianta întîi... Greşeală ? Nu e Biblioteca Academiei ? Scuzaţi !

Cunoşteam toate acestea, cînd am ajuns în clasa a V-a, într-o oră de ştiinţe naturale. În prima bancă, cele două bolboroseau cu carneţelele în faţă, în timp ce profesoara se pregătea de examinare :

— „Şarpele cu două cozi şi cămila fără cocoaşă ca şi cocoşul fără creastă osoasă sînt exemplare rarisime..

— „Melcul M a car Agar din Siamul de Nord rezistă la o temperatură de 100 de grade şi poate să nu mănînce 311 zile şi 2 ore...“

Apoi se auzi vocea profesoarei de la catedră :

— Copii, vă amintiţi de excursia la care am luat parte ?

— Da ! răspunseră în cor copiii.

— Ce excursie, tu ? se foi Sanda spre Gabriela. Tu ştii ?

Dar nu avu timp să audă răspunsul, căci profesoara continuă :

— Aţi văzut cu toţii vacile de lapte ale fermei de stat, nu-i aşa ?

De data aceasta, fu rîndul Gabrielei să se foiască spre Sanda :

— Ce vaci, tu ? Care vaci ?

Colega ei se ridicase însă în picioare, cu faţa strălucind de bucurie :

— Ştiu ! Spun eu, tovarăşă profesoară... O vacă din nordul insulelor Antile !

— Nu, tovarăşă profesoară, ştiu eu, se ridică şi cealaltă. De la poalele lui Kilimandjaro...

Profesoara coborî de ia catedră şi se apropie de cele două fete :

— Voi n-aţi fi fost în excursie... de ce n-aţi venit ?

— Da, dar eu am învăţat acasă, ştiu totul ! se dezvinovăţea Sanda, şi începu să turuie : Intr-o expediţie din 1827 s-a descoperit o vacă cu cinci coarne...

— Nu, tovarăşă profesoară, nu-i aşa, o întrerupse Gabriela pe Sanda. Avea doar patru coarne, şi nu în 1827, ci în 1728... În mai 1728...

Dar profesoara o opri :

— Deocamdată ne-ar interesa altceva mai simplu, mult mai simplu. De pildă, care sînt rasele de vaci cunoscute în ţara noastră...

Nici un răpuns. Cele două fete îşi frămîntau degetele. Sanda privea în tavan, iar Gabriela căuta, probabil, vacile undeva în crăpăturile duşumelei.

— Cine vrea să spună ? se adresă profesoara către clasă.

Şi sub ochii uimiţi ai celor două, se ridicară treizeci de mîini :

— Eu ! Eu ! Eu !

Ce s-a mai întîmplat ? Nu peste multă vreme, din duzina de carnete de însemnări ale celor două premiante a mai rămas cîte unul singur. Şi chiar pe prima lor pagină am văzut aceeaşi însemnare subliniată cu roşu : „Ce am văzut la uzina 7 Noiembri e” ...

A doua zi, la toate întrebările profesorului de fizică s-au ridicat treizeci şi două de mîini.

Cînd le-am întîlnit din nou, premiantele noastre aveau o singură nedumerire :

„Vor fi oare în clasa a V-a treizeci şi doi de premianţi ?“