Elev

ÎNTR-UNA DIN ZILELE VACANŢEI DE PRIMĂVARĂ vizitasem muzeul de istorie. La ieşire, pregătindu-mă să-mi notez impresiile, răsfoiam fără grabă cartea înnegrită cu mii de semnături, cînd deodată, privirea îmi fu atrasă de una din file. Era o filă obişnuită, cu cîteva rînduri scrise sus, urmate apoi pe două şiruri de nişte semnături. O filă ca toate celelalte. Şi cu toate acestea, repet, nu-mi puteam lua ochii de la scrisul acela prelung, cu linii apăsate, puţin înclinat, ca şi cum omul ar fi scris nu pe masă, ci pe o spinare încovoiată, sau de Ia distanţă, îmbulzit... Şi scrisul acela îmi era cunoscust. Îl mai văzusem undeva, cîndva, de zeci, de sute de ori, mi-era la fel de cunoscut ca propriul meu scris. Întîlnirea neaşteptată cu el îmi dădea sentimentul că pe aproape, în preajmă, aş-teptînd să-l recunosc, cineva familiar şi drag mă priveşte din spate. M-am întors. Nu era nimeni... Doar prin săli, păşind sfios, aproape pe vîrfuri, zeci de copii în grupuri, şi printre ei însoţitorii, unii vârstnici, cu părul nins — învăţătorii. Atunci, deodată, fulgerător, cu o bucurie de ne-stăpînit, mi-am amintit... El era ! Era scrisul lui ! Şi la sfîrşitul şirului de nume zării iscălitura cu aceleaşi litere prelungi şi apăsate : „învăţătorul Dumitru Mironescu“.

Fostul meu învăţător !

Intrase în clasa noastră în toamna lui 1945. Cu o manta pe umeri, înalt, voinic, dar palid şi slăbit, cu ochii arzători sub fruntea mare, ca după o boală. S-a oprit întîi cu faţa la tablă. Scrisesem ca de obicei, pe „răii clasei", iar scrisul, lăbărţat şi cu greşeli, umpluse toată tabla :

„Anastase şa vărsat cernla pe bănică.

Ispas face pe copii să rîdă şii polecreşte.

Ge. Florea deschide geamul şi se face crt. (corent)...“

A citit pînă jos, apoi a clătinat din cap şi s-a întors spre clasă :

— Cine a scris ? a întrebat cu voce blîndă, dar slabă, de-abia auzită.

M-am ridicat din bancă, cu mîndrie :

— Eu, vă rog ! Sînt şeful clasei. Aceştia sînt răii clasei...

— Rău.

În clasă s-a făcut deodată hărmălaie. Cei „serişi” ţipau, se ridicau în picioare şi ridicau degetele, ca o pădure de furculiţe.

— Are rîcă pe mine ! El strică ! Pe Voicu de ce nu l-a scris ? Spun eu 1 Puneţi-mă pe mine să-i scriu ! Eu ! Eu !

A ridicat mîna şi zarva a încetat. A repetat apoi ca pentru sine :

— Rău... S-a apropiat de mine şi, mîngîindu-mă uşor, l-am auzit : Şterge, te rog, toată tabla.

A trecut apoi prin bănci, a răsfoit cîteva caiete şi, pentru a treia oară în acea zi, a exclamat abia auzit :

Şi, în timp ce toţi copiii scotoceau prin bănci şi în ghiozdane, şi-a smuls mantaua de pe umeri şi s-a îndreptat spre tablă. În clipa aceea — ţin minte ca acuma — parcă o mînă ne-a oprit deodată răsuflarea tuturor, iar foşnetul caietelor a încetat. Îl priveam înmărmuriţi, în timp ce el, la tablă, scria cu greutate, strîmb şi prelung, rînd după rînd. Învăţătorul nostru nu avea mîna dreaptă. O pierduse pe front, în luptă cu fasciştii. Scria cu mîna stingă...

Tîrziu, s-a întors spre clasă, cu fruntea brobonată de sudoare, palid, şi a vorbit şoptit şi tremurat :

— Vă făgăduiesc ca data viitoare să scriu mai frumos.

Prin iarnă, scria la tablă cu uşurinţă. Ne corecta caietele, îndreptînd cu roşu literă cu literă, şi de fiecare dată scria în josul paginii cîteva cuvinte : „Mai atent“ ; sau : „Mai ordonat” ; sau, cîteodată : „Bine, sînt mulţumit". Priveam scrisul lui prelung, apăsat, copiat parcă din abecedar, puţin pieziş, priveam şi scrisul nostru... Ne ruşinam cel mai adesea şi ne luam, tăcuţi şi încruntaţi, angajamentul să scriem tot aşa ca el... Ciudat. Pe nesimţite, îi imitam scrisul. Scriam mai toţi aplecat spre stînga, dar cîteodată literele ieşeau pocite, îngrămădite, strîmbe. A doua zi, mîhniţi, vedeam în josul temei aceeaşi propoziţie, ca din abecedar, cu roşu : „Mai ordonat” ; sau : „Mai cu grijă", şi hotărâm din nou să ne îndreptăm. Scriam, rupeam foile, şi cînd, la sfîrşit, dădeam caietele la control, aşteptam cu sufletul la gură ca el să scrie dedesubt, a doua zi : „Acum este mai bine, sînt mulţumit"...

Şi, în acest timp, în mintea tuturor se ridica întrebarea : „Cum poate să scrie atît de frumos şi atît de repede cu mîna stingă ?“ Scria adesea în faţa noastră pe tablă cu mîna stingă, răsucit, încovoiat, pînă cînd ajungea să umple tabla, apoi se ridica îngrijorat, cu fruntea brobonată de sudoare, zîmbind cu mulţumire clasei :

— Copiaţi !

Dar într-o zi de iarnă noi am aflat secretul.

— Vreţi să vedeţi ceva ? ne-a întrebat băiatul femeii de serviciu, coleg cu noi. O să rămîneţi trăsniţi. Veniţi mîine la şcoală mai de dimineaţă.

Am venit. Nici nu se luminase pe deplin. In toată şcoala, o singură fereastră luminată : a clasei noastre. Ne-am adunat sub geam şi am privit înăuntru. L-am văzut pe el, singur, la tablă. Îşi dăduse jos haina şi scria, încet, cu grijă, literă cu literă... Cînd a umplut tabla, s-a dat înapoi cîţiva paşi şi a privit. Am văzut şi noi atunci toată tabla. Nu cuprindea nici o propoziţie, nici un cuvînt. De sus şi pînă jos era o singură literă : a mic, a mare.

Învăţătorul nostru s-a apropiat apoi de tablă şi a şters-o. Pe urmă a început să scrie iarăşi, mai repede, tot mai repede... şi, cînd a isprăvit, s-a îndepărtat niţel, a clătinat din cap şi am auzit în clasa goală un cuvînt, unul singur :

— Rău !

S-a îndreptat spre burete, a şters în grabă totul şi a început din nou să scrie : a mic, a mare...

...Din ziua aceea, cuvintele „Mai atent“, „Mai ordonat” n-au mai apărut pe caietele clasei a patra...

Vizitatorii se îngrămădeau în spatele meu. Am mai privit o dată fila cu scrisul învăţătorului meu. Am privit cele două şiruri de semnături ale elevilor săi — aproape toate plecate niţel spre stingă, cu litere prelungite şi apăsate. Apoi, fericit şi tulburat de această neaşteptată întîlnire, mi-am pus şi eu semnătura dedesubtul numelui învăţătorului meu şi-am adăugat — spre nedumerirea celor din jur, tot cu litere prelungi şi apăsate :

„Elev”.

———————————